Lada de zestre de la căsătorie, ticsită cu de toate, şi pentru gătirea tinerei neveste, şi pentru împodobirea casei, devine înaintea marii treceri piesa esenţială a rânduielilor de îndeplinit de către urmaşi. În toamna anului 2004, Ileana Parolea, din satul Jugur, în vârstă de 81 de ani, avea pregătirile făcute din vreme, ca tot omul ajuns la „apus”, fiind mândră de frumuseţea fotelor, a iilor, a betelor lucrate de ea, care urmau să fie date pentru pomenire, după obicei.
Pentru omul de la ţară, trecut prin toate, muncă grea, din copilărie până la bătrâneţe, război, întreţinerea casei, mersul pe jos între localităţi, prin păduri, iarnă sau vară, singurătatea văduviei, sfârşitul era privit ca o normalitate cu tipicul ei început din timpul vieţii. Prin această relatare, ştergem praful de pe înregistrarea unui interviu realizat în urmă cu 22 de ani de colegii de la Muscel Tv cu o musceleancă harnică şi povestitoare cuceritoare prin filosofia simplă şi curată a omului crescut să-şi facă datoria.
În casele multor jugureni şi săteni din aşezările învecinate sunt mărturii ale călătoriei prin această lume a Ilenei Parolea, ţaţa Lenuţa, cum îi spuneau oamenii locului. În decursul a peste 60 de ani, femeia le-a lucrat de la decoraţiuni de interior pentru pat, pereţi, podea, până la piese de port popular, îndeletnicire deprinsă, aşa cum se întâmpla în mai toate familiile cu fete, de când era o copilă. Ileana Parolea este bunica maternă a colegului nostru de redacţie Narcis Manole, un motiv special pentru noi, pentru a vă prezenta câteva frânturi dintr-o viaţă trăită cu folos.
- La 14 ani, stăpânea ca o femeie adultă lucrul la războiul de ţesut
Ascultând istorisirea tulburătoare a unei bunici cu privirea candidă, care a acceptat cu un firesc de nemaiîntâlnit în prezent asprimea vieţii scursă cu credinţa că trebuie să munceşti, realizăm ce „prăpastie” uriaşă este între omul de atunci şi omul de astăzi. Omul de astăzi care cârteşte până şi la capriciile vremii. Şi nu e mulţumit de nimic, în ciuda faptului că are de toate.
Oamenii din generaţia ţaţei Lenuţa trăiau fără împotrivire greului din vieţile lor, în care până şi pâinea era produs de lux. Pâinea, cu care noi umplem tomberoanele, era o raritate în acele timpuri în care mămăliga sătura foamea la toate mesele de peste zi. Magazin sătesc cu pâine a apărut odată cu deschiderea Minei şi nici atunci nu era de ajuns pentru nevoia întregii aşezări.
Dar s-o luăm cu începutul poveştii Ilenei Parolea, cu care colegii noştri au stat de vorbă în noiembrie 2004. Născută pe 13 februarie 1923, Ileana s-a împrietenit cu războiul de ţesut pe când era o copiliţă. Primul lucru ieşit din mâinile fetiţei a fost pentru bunicul rămas văduv, iar vârsta pe care o avea atunci mica ţesătoare te lasă mut de uluire. „La 11 ani i-am ţesut lui moşu’. Murise maica mare de la Mal. Mămica lăsa războiul şi mai pleca încoace-încolo. Iar eu mă băgam la război ca să mă învăţ. Îmi era drag. Greşeam „coastele” şi, când veneam mămica, îmi zicea: „Te-ai băgai aici?! Uite ce le-ai făcut „coastelor”! Era o bătrânică, Leicuţa. „Lenuţă, ia, mamă, „coastele” la rând. Schimbă iţele până le-o găsi berecheţii”, că erau patru iţe. „Vezi unde îţi vine rândul.” Aşa am învăţat de la bătrânica asta.”, povestea ţaţa Lenuţa.
La 14 ani stăpânea deja lucrul la războiul de ţesut, care asigura postavul pentru cioarecii bărbăteşti şi pânza folosită şi la confecţionarea hainelor, dar şi a obiectelor decorative pentru casă. „De la 14 ani, am ţesut macate, ii, pânză de casă… Aşa era atunci. Luai bumbac, îl depănai, îl făceai pe mosoare, îl urzeai la urzitoare şi apoi ţeseai pânză. Nu erau atunci iţişoarele ăstea. Meseria se „fură” după cât eşti de conştient. Ai oleacă de ambiţie, te înveţi. Nu ai, nu te înveţi. Cu de voie, cu de nevoie, am avut ambiţie şi m-am luat (n.r. cu lucrul), că n-am avut încotro. După ce te căsătoreşti, trebuie să faci şi toate cotelile casei şi să faci şi la război, că trebuia să fie gătită casa. Şi-ţi mai trebuiau şi bani.”, astfel decurgea existenţa omului de la ţară, pentru care munca, din zori până la asfinţit, era sensul următoarei zile.
- Claca şi spălatul pânzei la râu, momente de destindere pentru femeile satului muncind
Pe tanti Lenuţa au ajutat-o să-şi îmbunătăţească lucrul şi şezătorile organizate prin rotaţie la vecinele care se aveau bine una cu cealaltă. În momentul în care se adunau, nu lucra fiecare ce voia. Dacă se hotărau să toarcă, toate femeile torceau. „Torceam de cioareci, de zeghi postav. Ne adunam astă-seară la noi. Altădată, la ţaţa Mariuţa, altădată, la ţaţa Oriţa a Savului şi toate torceam. Astă seară, la mine, peste o săptămână, la alta, cum îndogăţeam (n.r. ne înţelegeam) noi, vecinele. Fierbeam ţuică, fierbeam boabe cu nuci, mâncam, râdeam, cântam, chiuiam, eram libere. Claca era numai de tors. La macate şi celelalte ţesea fiecare, pentru că eu ştiam să ţes, alta nu ştia, dar de tors torceam toate.”, povestea musceleanca.
Alt moment de socializare era când se strângeau femeile la gârlă pentru albitul pânzei. „Ne adunam multe femei cu pânză, fiecare cu cât putea. O pânză avea 20 de coturi. După ce le ţeseam, le înălbeam la gârlă. Le băgam în apă, le scoteam la soare, le băgam iar în gârlă, iar le scoteam la soare şi tot aşa. Ne duceam câte o săptămână, mai bine, până se albeau şi se făceau cum trebuie. Abia apoi ne apucam de cusut. Până atunci, era pânză oacheşe. Nu puteai să lucrezi pe ea nedusă la gârlă.”, era operaţia complicată, care necesita un efort considerabil „îndulcit” de schimbatul unei vorbe, două, cu suratele venite la râu pentru aceeaşi treabă.
- Până venea soţul, toamna, cu banii câştigaţi pe urma oilor, Ileana ţinea casa cu ce lucra ea la războiul de ţesut
Lenuţei îi erau de folos modelele de cusături şi ţesături din diferite tipărituri, „muncite” şi ele de numărul mâinilor prin care treceau. „Unei doamne de aici, căreia i-am ţesut, doamna Genica – a ţinut foarte mult la mine -, mi-a dat o carte cu modele.” Altfel stăteau lucrurile în tinereţe: „Le luam de pe petic. De pe un petic vechi, pe care l-am găsit, luam motivul de pe el. Se mai rupea macatul, dar şi nou, dacă era, te luai de pe el.”
Tanti Lenuţa se mândrea cu fotele lucrate de ea. „Făceam fote frumoase. Am ţesut naşii Marioara – Maria a lui Costică Burtoiu, care a murit, săraca, de mult -, mi-am ţesut şi mie şi nu mai ţin minte cui am mai ţesut.”
Iile şi cămăşile bărbăteşti erau confecţionate numai din pânza ţesută în casă. „Dacă ai bunăvoinţă, nu ţi se pare greu. Dacă nu, zici că nu ştii şi nu poţi. Ai terminat povestea. Omul meu a purtat numai cioareci şi cămăşi. Când l-am luat eu de la maică-sa, avea pantaloni şi o pereche de cioareci noi-nouţi. Maică-sa era săracă, avea şapte, opt, zece copii, n-avea de unde. Dar tăticul purta cioareci şi mămica ţesea cioareci, căci de la ea am învăţat, apoi de la bătrânica asta, Leicuţa.”, mai spunea aceasta.
Cum se îmbrăcau cei ai casei în zi de muncă şi în zi de sărbătoare? „Când se ducea (n.r. soţul) după oi, lua opinci. Le luau de pe la târg. Care se mai învăţa mai făcea şi opinci. Iarna, erau de gumă, vara, erau dintr-o piele grosuţă. Mai făcea şi Vasile. Tăticul meu lucra opinci. Obiele, ciorapi de lână, fie scurţi, fie lungi, cioareci, cămaşă, aia era socoteala.”
Vârsta războiului de ţesut, la care încă lucra în momentul interviului, era apropiată datei la care Lenuţa şi-a întemeiat o familie alături de Vasile, în 1946. „S-a ruinat şi ăsta.”, spunea tanti Lenuţa, care a asigurat traiul familiei cu lucrul la război cât timp cât timp bărbatul era la oi. Nu mai ştie numărul macaturilor lucrate, dar să tot fie măsurat în sute de bucăţi. „Puneam câte 10-15 fote o dată. Vasile, dacă pleca primăvara, banii îi lua toamna. Îţi trebuiau bani pentru copiii care erau la şcoală. Am avut fata la şcoală în târg. Băiatul a făcut cinci ani la uzină. Cum-cum, m-am descurcat bine.”, se simţea recunoştinţa în glasul muscelencei pentru faptul că Dumnezeu i-a dat puterea să le ducă pe toate.
- De la băiatul care a curtat-o înaintea soţului i-au rămas o fotografie şi un şirag de mărgele. Tânărul nu s-a mai întors de pe front
Gustul severităţii traiului l-a simţit din pruncie, ca toţi copiii nevoiţi să fie utili părinţilor la treburile bătăturii şi ale câmpului. Nu şcoala era prioritară, ci munca în gospodărie. „Şcoala era unde este blocul aici, sus. Ne duceam pe jos, nu era ca acum, să te sui la rată. Scriam pe tăbliţe.” Iar ghiozdanele erau făcute dintr-o bucată de fotă. „Cu măligă în traistă, că mai rămâneam de prânz. Nu era atât de multă pâine în sat ca acum. Câteodată, când veneam de la şcoală, ne duceam cu caprele. Tăticul avea capre, căruţă cu boi, cal. Veneai dintr-o parte şi plecai în alta.”, îşi amintea tanti Lenuţa.
Înainte de a-şi lega destinul de al lui Vasile, la vârsta de 23 de ani, Lenuţa a schimbat o privire, două cu alţi băieţi din sat care i-au plăcut. Pe unul dintre ei l-a păstrat în gând şi într-o fotografie înrămată după obiceiul vremii. Însăşi ramele pozelor din tinereţe sunt obiecte de artă populară. „Ţeseam în război, când a sunat o goarnă… s-au auzit clopote… alegeam la o fotă la vecina mea. Ce fiori ne-au dat! Şi s-au pornit concentrări. Din câţi au plecat s-au mai întors câţiva.” De la tânărul frumos care apare lângă ea în această fotografie veche i-a rămas un şirag de mărgele. „A plecat, mi-a lăsat la gât un mărgean şi nu s-a mai întors. Nu eram grozav de frumoasă, nu ştiu cum le păream băieţilor, mai inimoasă oleacă.”, spunea ţaţa Lenuţa, care n-a dus lipsă de pretendenţi. L-a ales pe Vasile, tot un băiat arătos, care s-a mutat la ea.
- Venea pe jos la Câmpulung, cu produse pentru piaţă
De mică, a fost învăţată să asigure traiul familiei şi din lucrul mâinilor, şi din lucrul la câmp, şi din vânzarea la târg a ceea ce producea în gospodărie. Vindea ouă, caş, câte o găină, îndeletnicire deprinsă şi cât era la părinţi, şi după ce s-a aşezat la casa ei. Chiar şi după ce soţii şi-au înjghebat o gospodărie cu tot ce aveau nevoie, Lenuţa a mers cu produse la piaţă. Drumul, fireşte, îl parcurgea pe jos. „Tuleam pe coasta Groşanilor, cu ouăle în târnică şi ce mai aveam. Ne era teamă că le spargem. Ne puneam pe vine şi mergeam uşurel pe o potecuţă până tuleam în vale. Iarna era mai greu, fiind coastă.” Iar pe gheaţă era mai mare grija de a ajunge cu ouăle întregi la Câmpulung.
Când Vasile era plecat cu oile, Lenuţa mergea cu căruţa unde avea nevoie. „Trebuia să te descurci şi în locul lui, ce era să faci?!”, spunea aceasta. La stână n-a fost decât o dată. „Am zis că nu mă mai duc, poate să fie ce-o fi! Am păţit rău tare! Nişte ploi! Nu mai ţin minte ce gârlă o fi fost aia, dar ne-a scăpat o poarcă a lui Gică Băbuş… nişte miei… Du-te, Vasile, cu ele, că eu nu mă mai duc. Aia era meseria lui, n-avea altceva. Stai în ploaie, în vânt… Pleca pe la 17-18 mai, venea o dată pe la jumătatea verii, stătea două săptămâni, mă ajuta oleacă la fân şi pleca înapoi. Mai venea în jur de 15 septembrie. M-am descurcat. După ce s-au făcut copiii mari, mă ajutam cu ei.”, a continuat ţaţa Lenuţa.
- Lada de zestre, lait-motivul începutului şi finalului de călătorie prin această lume
Ca mireasă, a purtat o ie grena cu fir strălucitor. N-a uitat nici cămaşa mirelui, pe care tot ea a cusut-o: albă şi umplută cu bleu. „Mi-e necaz că nu le-am păstrat pe toate. Să mai fi păstrat. Le-am mai purtat până la urmă.”, spunea tanti Lenuţa. „Îmi pare rău de un lucru. Când aveam fata, pe Milica, la clasa I, nu erau, ca acum, bani să-i pozezi pe copii la şcoală. Nu m-am gândit, că poate mă împrumutam. I-am făcut nişte cretinţe, pe care le-am ţesut sub sală, la uşa pivniţei. Şi o ie în patru iţe. Avea două cozi frumoase, dar dacă n-am pozat-o s-o văd, degeaba. I-am făcut vâlnic şi cretinţe numai în faţă şi-n spate.”, era regretul mamei octogenare de a nu-i fi rămas imaginea fetei, o copilă în primul an de şcoală, gătită de serbare, imortalizată pe un petic de hârtie.
Lada de zestre, din ’46, de când s-a măritat ea însăşi o piesă de artă populară. Conţinutul aşijderea. Ileana Parolea a scos în lumina unui soare timid de mijloc de noiembrie nişte minunăţii de ii şi fote, dar şi lucruri pentru casă, toate ieşite din mâinile ei trudite, care şi-au găsit repaosul doar prin trecerea în veşnicie. La mai bine de şase decenii de la întemeierea unei familii, rostul lăzii era altul. Să păstreze lucruşoarele alese pentru a fi date de pomană întru amintirea omului retras în eternitate după împlinirea datoriei pe acest pământ.
Datoria Ilenei Parolea a fost aceea a unui om muncitor. „Pe unde mă duceam, nu auzeam ponoase rele. Nu mă critica nimeni că n-am ştiut să fac. Nu eram deşteaptă rău, dar pricepeam pe fiecare om, ca să iasă lucrurile bine.”, a fost crezut ţaţei Lenuţa, modelul omului de la ţară de odinioară a cărui frumuseţe morală este floare rară în zilele noastre.
Magda BĂNCESCU