Prin fotografiile lui Nicolae Th. Ștefănescu, iernile Câmpulungului interbelic au lăsat în urmă o memorie vizuală de o rară delicatețe. Orașul se dezvăluie ca un loc al echilibrului dintre rural și urban, dintre tradiție și modernitate, dintre bucurie copilărească și rânduială burgheză. Imaginile surprind nu doar peisaje, ci și ritmuri sociale, gesturi, întâlniri și felul în care comunitatea respira împreună cu anotimpul. Aceste „fragmente”, păstrate în sepia, reconstituie o lume în care iarna era un anotimp al aproprierii, nu al izolării.
Nicolae Th. Ștefănescu nu a fost un fotograf întâmplător, ci un călător rafinat, membru al Societății Turiștilor din România și un spirit cultivat, care a știut să vadă în Câmpulung un oraș ideal pentru contemplare și documentare. Albumele sale donate Academiei Române în 1946, cu peste 700 de fotografii, au devenit fără ca autorul să bănuiască un dar făcut orașului și memoriei sale colective. De la monumente și străzi ale Câmpulungului, până la satele din jur, costume naționale și scene cotidiene, Ștefănescu a știut să caute tocmai ireperabilul – ceea ce localnicilor li se părea ceva banal pentru a fi păstrat. Acel „ceva” peste decenii avea să devină document.
Privirea lui Ștefănescu, asemănătoare unui etnograf discret, surprinde firescul: oameni îmbrăcați în costume naționale și veniți la târg, copii jucându-se pe ulițele orașului sau simpli trecători prin locuri publice. Nimic nu e aranjat, iar această simplitate a instantaneului a dat fotografiilor autenticitatea pe care o simțim astăzi ca pe o mărturie sinceră a unui timp îndepărtat.
Ca și în cartea lui „Prin Câmpulung și pe muscelele lui”, publicată în1946, orașul devine pentru Nicolae Th. Ștefănescu nu doar un loc, ci o lume coerentă, legată prin ritmuri, anotimpuri și oameni, în care iarna are un rol privilegiat în această punere în scenă a vieții muscelene.
- Cu săniuţa, prin faţa bisericii Fundeni
Câmpulungul interbelic respiră în această fotografie o atmosferă de vacanță hibernală, în care nămeții nu sunt obstacol, ci prilej de joc și veselie. În fața bisericii Fundeni, cu pridvorul ei sprijinit pe stâlpi masivi și cu icoane înnegrite de timp, se văd câțiva copii care și-au transformat ulița într-o pârtie improvizată. Săniuța alunecă ușor, iar privirile lor trădează o bucurie simplă, neatinsă de graba lumii moderne. Casele din fundal, împrejmuite cu garduri din lemn și piatră, completează peisajul.
Fotograful Nicolae Th. Ștefănescu surprinde nu doar un moment al jocului, ci o întreagă stare de spirit: iarna ca anotimp al comunității și al întâlnirilor. Zâmbetele copiilor par să încălzească frigul din cadru, iar drumul alb devine scena unei copilării fără zgomot mecanic. În fața bisericii – loc al rânduielii și al sărbătorii – jocul devine parcă o liturghie laică a bucuriei. Fotografia ne amintește cât de puțin era nevoie, odinioară, pentru a trăi intens: o sanie, câțiva prieteni, puțină zăpadă și libertatea uliței.
În spatele acestei imagini stă o lume dispărută, dar nu uitată – una în care iarna era anotimpul cel mai prielnic copilăriei și în care memoria comunitară se scria pe zăpadă.
- Mergând spre Bărăţie…
Într-o altă fotografie, Nicolae Th. Ștefănescu redă o scenă de iarnă din centrul Câmpulungului interbelic, surprinzând pulsația orașului într-o zi obișnuită, dar încărcată de farmec. Strada, flancată de clădiri solide, cu balcoane și decorațiuni eclectice, conduce privirea spre turnul Bărăției, reper arhitectural și simbol al vechiului oraș. Pe zăpada bătătorită, oamenii merg încet, îngreunați de paltoane.
Atmosfera este, în același timp, sobră și vie: vitrinele magazinelor, firmele comerciale și traficul pietonal sugerează o economie urbană în plină funcționare, acolo unde târgul muscelean își găsise deja ritmul modernității. Turnul cu ceas pare să vegheze mișcarea trecătorilor, marcând timpul.
Zăpada a acoperit asperitățile străzii, dând orașului un aer de gravitate nordică. În acest decor alb, locuitorii par să se fi împăcat cu iarna, transformând-o într-o parte firească a vieții publice. Fotografia fixează astfel nu doar un peisaj urban, ci și o stare socială: ordonată, demnă, stăpânită.
Privind-o astăzi, imaginea devine document și evocare: ea spune povestea unui Câmpulung care nu mai este, dar care supraviețuiește prin asemenea „fragmente” de memorie vizuală.
- În faţa Prefecturii Muscel…
Fotografia surprinde un moment tihnit al iernii în Câmpulungul interbelic, pe când sania trasă de cal era încă un mijloc firesc de deplasare. În fața fostei Prefecturi a județului Muscel – clădire monumentală, într-un stil neoromânesc bine proporționat – albul zăpezii scoate în evidență detaliile de arhitectură: arcadele, logiile și ancadramentele ferestrelor. Totul pare să respire o eleganță reținută, potrivită unui oraș cu tradiții culturale solide.
Călătorul din sanie înaintează domol, cu un calm ce pare să definească ritmul vieții urbane de altădată. Nici graba, nici mașinile nu tulbură scena; iar clădirile, parcul și brazii încărcați de nea alcătuiesc un decor de carte poștală. În acest cadru liniștit, fotografia lui Nicolae Th. Ștefănescu nu surprinde doar un peisaj, ci o formă de civilitate provincială, în care instituția și cotidianul conviețuiesc firesc.
Privind astăzi imaginea, observatorul descoperă o armonie între oraș și sezon: iarna nu e o piedică, ci un plus de solemnitate. Prefectura, impunătoare, veghează trecerea saniei ca pe un ritual. Fotografia devine astfel o mărturie vizuală a unui Câmpulung ordonat, calm și bine așezat în propria sa istorie.
- Sătence venite la târg
Nicolae Th. Ștefănescu surprinde în această fotografie farmecul unei zile de târg în Câmpulungul interbelic, când orașul devenea punct de întâlnire între lumea rurală și cea urbană. Cele două sătence, îmbrăcate în haine groase și cu coșuri de nuiele pe braț, merg pe strada înzăpezită cu un amestec de sfială și curiozitate.
Piața și străzile orașului fremătau atunci de prezența oamenilor veniți din satele muscelene cu lapte, brânză, ouă sau produse de gospodărie. Fotografia surprinde și acest fundal viu: grupuri de trecători, femei și bărbați, câțiva copii care își fac drum prin nămeți, într-o mișcare continuă și calmă. Orașul, cu clădirile sale văruite și aliniate pe două rânduri, întărește senzația de ordine și prosperitate discretă.
Iarna pare să ofere scenei o noblețe suplimentară: zăpada luminează hainele închise la culoare, iar cerul lăptos, aproape uniform, estompează contururile îndepărtate. În acest cadru, târgul devine mai mult decât un loc al negoțului; este un spațiu de întâlnire și de circulație a tradițiilor. Fotografia păstrează urmele unui Câmpulung care încă știa să îmbine ruralul cu urbanul într-o armonioasă normalitate.
- Concluzie
Iernile Câmpulungului interbelic par, în aceste fotografii, mai lente și mai blânde decât cele de astăzi. Zăpada nu era o povară, ci scenă și decor în același timp, iar orașul – fie că era traversat de sania unui țăran, de pașii unor copii, de cumpărătorii de la târg sau de mulțimea grăbită spre treburile zilnice – „îmbrățișa” frigul cu un firesc care astăzi s-a pierdut.
Modernitatea își făcea simțită prezența prin instituții, prin fațadele ordonate ale clădirilor și prin ritmul urban, dar un strat gros de tradiție rurală continua să pulseze în piețe și pe străzi. În această îmbinare se afla identitatea musceleană: civilizată, cumpătată, dar încă ancorată în gesturile simple ale satului. Iarna făcea orașul mai tăcut, dar nu mai pustiu; dimpotrivă, îl încălzea cu întâlniri și cu mișcare.
Îmbrăcat în alb, Câmpulungul rămânea viu, iar oamenii păstrau acea demnitate discretă a timpului lor. Privind aceste imagini ale lui Nicolae Th. Ștefănescu, descoperim nu doar un anotimp, ci un rit al conviețuirii, când iarna făcea parte din viață, nu din prognoză.