În Registrul de căsătorii pe anul 1922 al Primăriei Câmpulung se înregistra, cu nr. 42, căsătoria din 9 februarie, „orele 10 înainte de amiazi”, între doi câmpulungeni: Iosif Stănescu, din cartierul Vișoi, „în vârstă de ani 24, de profesiune comerciant”, și Zoe Rotaru, din cartierul Schei, „majoră, necăsătorită, în vârstă de ani 21”.
Doi ani mai târziu, pe 4 iulie 1924, cuplul Zoe și Iosif Stănescu era peste măsură de fericit, căci tocmai se născuse prima lor fiică, Maria, care în familie va fi alintată cu numele Puia. În anul următor, Zoe era din nou însărcinată. A născut în casa din Roșiori de Vede, unde tinerii se mutaseră de la Câmpulung, căci nevoile comerțului cu cherestea îl duseseră pe Iosif departe de locurile natale.
Nașterea a fost grea, cu mari dureri, iar Iosif, aflat și el acasă, în camera alăturată, a trăit peste măsură de intens momentul. Venirea pe lume a fiicei lor Ileana, pe 1 noiembrie 1925, nu le-a mai adus soților bucuria din anul precedent. Speriat, înspăimântat de durerile soției, șocat chiar, Iosif a făcut un atac cerebral și a mai trăit doar câteva zile după aceea. Lăsând-o în urma sa pe Zoe, văduvă la 25 de ani, cu două copile orfane, Iosif va rămâne toată viața pentru fetele lui „marele absent”, tatăl pe care nu l-au putut cunoaște.
Copilăria şi adolescenţa de la Câmpulung
Copila Ileana Stănescu a dovedit, încă de mică, tragere de inimă pentru învățătură, căci diplomele de premiantă la Școala primară din Câmpulung, frumos tipărite și purtând portretul regelui Carol al II-lea, au menționat-o mereu cu premiul I. Școlărița sârguincioasă aștepta, o dată pe an, o mare bucurie: pleca de Paște, alături de mama și sora sa Maria, la București, ca să li se cumpere de la magazinul „Vulturul de mare cu peștele-n gheare” pantofiori negri de lac și rochițe. Fetițele, orfane de tată, trăind foarte strâmtorat din salariul de învățătoare al mamei rămase singură cu doi copii minori, se făleau un an întreg cu ceea ce li se cumpărase din Capitală.
La 13 ani, elevă a Liceului de Fete din Câmpulung, 1938
Ajunsă elevă la Liceul de Fete din Câmpulung, adolescenta Ileana Stănescu a excelat în special la limba română. N-a existat carte recomandată pentru lectură de profesoara sa Florica Dinculescu pe care Ileana să nu o fi citit. Cine ar răsfoi vreodată volumele parcurse de Ileana în această perioadă, păstrate astăzi în biblioteca familiei, va putea găsi peste tot sublinierile și adnotările liceenei, semn al unei lecturi sistematice, pline de interes. Talentată la literatură, conștiincioasă la celelalte materii, n-a uitat-o toată viața pe mult prea severa profesoară Elena (Licuța) Costescu, spaima elevelor de la Liceul de Fete prinse fără uniformă pe Bulevardul „Pardon” din Câmpulung ori intrate la vreun film în sala de cinematograf „Jinga”, unde li se interzisese cu desăvârșire să calce.
Treptele unei vieţi
După ce și-a dat bacalaureatul în anul 1944, în ciuda anilor grei de război când puține fete din provincie se îndreptau către învățământul superior, ambițioasa Ileana Stănescu a mers la București și a urmat Facultatea de Matematică-Fizică a Universității. Colegă de facultate cu Mircea Malița, viitor ministru al Educației și academician, și cu Solomon Marcus, și el viitor academician, Ileana va păstra vie în memorie amintirea cursurilor absconse de matematică ale lui Dan Barbilian (Ion Barbu), din care doar asistenții profesorului și cei doi străluciți colegi înțelegeau câte ceva. De altfel, „Caietul de cursuri” (carnetul de studentă) al Ileanei Stănescu poartă semnătura lui Dan Barbilian în dreptul disciplinei „Matematici elementare”, examen pe care studenta l-a trecut cu „Foarte bine”.
Absolventă a Facultății de Matematică-Fizică a Universității București, 1950
După absolvirea Universității din București, profesoara abia ieșită de pe băncile facultății s-a întors în Câmpulungul natal și vreme de trei ani a predat matematica la Școala Profesională Metalurgică din oraș, unde și-a făcut ucenicia pentru cariera didactică din perioada care va urma. În acest timp, destinul i-a scos în cale un bărbat înalt, cu o figură plină de jovialitate, purtând mereu pălărie elegantă și salutând ceremonios pe oricine întâlnea dintre cunoscuții săi. Căsătorindu-se cu profesorul de română Benone Săvoiu în 1953, tânăra profesoară de matematică, o fire romantică și plină de sensibilitate, dar în același timp organizată și disciplinată, va căpăta o nouă identitate onomastică, prin care va rămâne înscrisă în memoria elevilor și colegilor săi: Ileana Săvoiu.
Transferându-se în 1953 la Liceul Pedagogic din Câmpulung, Ileana Săvoiu a devenit un nume din an în an mai cunoscut. Continuatoare la catedra de matematică a marelui profesor al școlii Zlate Bogdanov, plecat la București în învățământul universitar, Ileana Săvoiu nu a lăsat nimic la voia întâmplării când a fost vorba despre profesie. Serii întregi de absolvenți și-o aduc aminte ca pe o profesoară echilibrată, stăpână pe materie, predând cu metodă și talent. Activitatea sa de la catedră a fost, în mod cert, în consonanță cu deviza ei de viață, pe care a mărturisit-o de mai multe ori: „Fă bine tot ce faci!”
După anul 1960 recunoașterile pentru tânăra profesoară nu au întârziat să apară: a devenit șefă a comisiei metodice de matematică de la Liceul Pedagogic Câmpulung, în 1965 a fost aleasă președinte al subfilialei Societății de Matematică din Câmpulung, iar în 1971 Ministerul Învățământului i-a acordat titlul de „Profesor evidențiat” pentru „rezultate deosebite obținute în activitatea școlară”, după cum stă scris pe diploma semnată de ministru. Acest drum ascendent va fi încununat de „Medalia Muncii”, conferită prin Decretul prezidențial din 28 iunie 1974.
Ileana Săvoiu a trăit toată viața la Câmpulung, unde s-a stins în 1994, în vârstă de 69 de ani.
Moştenirea lăsată de profesoara Ileana Săvoiu
Ileana Săvoiu profesor-diriginte, cu elevele din anul I C, secția educatoare. Liceul Pedagogic Câmpulung, 1971
Documentele oficiale pe baza cărora i s-au acordat aceste titluri de prestigiu amintesc despre „temeinica pregătire în specialitate și în domeniul metodic”, despre talentul în predarea metodicii aritmeticii, despre exigența profesională și calitățile de profesor metodist. „Era deosebită, avea acea demnitate și probitate profesională care nu se mai cultivă astăzi. Am avut plăcuta surpriză ca la examenele pentru gradele didactice să fiu întrebat cu cine am făcut metodica predării matematicii. La auzul numelui Ileana Săvoiu, nu am mai fost lăsat să continui. Se pare că doamna profesoară era model național în metodică”, mărturisea Ion Grigorescu, unul dintre foștii săi elevi, viitor profesor.
Această stachetă înaltă a activității didactice și metodice, recunoscută în repetate rânduri de forurile competente, a fost dublată de cercetările personale în domeniu, materializate prin articole publicate în reviste de specialitate („Tribuna școlii argeșene”, „Școala Argeșului” ș.a.) sau prin comunicări științifice susținute la diferite colocvii ori sesiuni de comunicări.
Ca o completare a acestor valențe, Ileana Săvoiu s-a apropiat, începând din anii 1980, tot mai mult de numismatică, devenind vicepreședinte al Filialei Câmpulung a Societății Numismatice Române, în cadrul căreia a prezentat numeroase comunicări.
Ileana Săvoiu (dreapta) împreună cu Niculina Gâdiuță (stânga) și Elena Nițescu, colege de cancelarie și prietene. Sărbătoarea „Memoria Argeșului”, Câmpulung, 28 mai 1972
Urmele concrete ale trecerii profesoarei Ileana Săvoiu prin această lume pot fi găsite oriunde ai căuta: în cataloagele școlare și registrele Liceului Pedagogic Câmpulung (actualul Colegiu Național Pedagogic „Carol I”), în documentele rămase familiei după dispariția ei fulgerătoare. Dar urmele au rămas și în caracterizările din caietele ei de profesor-diriginte, în numeroasele scrisori pe care le-a expediat, în exponatele cu obiecte personale care au umplut o vitrină dintr-o expoziție dedicată marilor profesori la Muzeul Municipal Câmpulung. De asemenea, au rămas în însemnările din jurnalul său ori în „Jurnalul Laurei (1981 – 1985)”, cuprinzând consemnări despre nepoata sa, în tot ce a rămas scris de mâna ei, exemplar prin logică, ordonarea gândurilor și claritate.
Dincolo de toate acestea, mai există însă o „urmă” – fără materialitate! – care le întrece pe toate: aceasta este „lumina” pe care Ileana Săvoiu a lăsat-o în sufletul elevilor săi, în sufletul colegilor de cancelarie și al tuturor celor care i-au fost în jur.
Ileana Săvoiu, autoare a „Jurnalului Laurei (1981 – 1985)”
Redactarea unui jurnal despre evoluția unei fetițe de la vârsta de numai doi ani poate fi considerată, cu siguranță, ceva puțin obișnuit. De aceea „Jurnalului Laurei (1981-1985)”, scris de Ileana Săvoiu despre Laura, nepoata ei născută în 1979, ar putea fi o premieră în acest domeniu. Consemnat cu cerneală albastră pe un caiet dictando de 100 de file, legat cu arc metalic, manuscrisul „Jurnalului” a fost cunoscut în perioada scrierii sale doar de câțiva apropiați ai autoarei. Până la publicarea lui în 2019 la editura Ars Docendi, a rămas într-o noptieră, alături de alte însemnări personale, timp de peste trei decenii.
„Jurnalul Laurei” este, pe de o parte, o mărturie a iubirii și devotamentului pe care bunica le-a manifestat pentru nepoata sa. Pe de altă parte, „Jurnalul” este o oglindă a minții disciplinate a profesoarei, care întreaga ei viață a predat o materie riguroasă: matematica. Aceste două coordonate, căldura sufletească, dar și preocuparea ca încă din primii ani de viață să-i formeze nepoatei norme și deprinderi corecte, se îmbină armonios în paginile scrise de Ileana Săvoiu la finalul fiecărei zile, după ce Laura mergea la culcare.
Ileana Săvoiu, „Jurnalul Laurei (1981-1985)”, Editura Ars Docendi, 2019
Micuța Laura a ajuns la Câmpulung când încă nu avea doi ani. Venea de la București, unde crescuse alături de părinții ei, și a intrat dintr-o dată într-o lume nouă. Adaptarea la noile condiții de viață, prin grija bunicii, s-a produs însă repede. Într-una dintre primele consemnări ale „Jurnalului”, aflăm care a fost programul zilnic al Laurei și cele dintâi cuvinte ale ei, acestea fiind însoțite și de transcrierea pronunțiilor. Nu e de mirare că primele cuvinte învățate sunt legate inevitabil de universul „domestic” înconjurător, camera și curtea casei de la Câmpulung, pe care fetița tocmai le descoperea treptat.
Prin notațiile sale, Ileana Săvoiu a urmărit metodic cum s-a dezvoltat și, mai ales, cum a început să vorbească un copil după vârsta de doi ani. Experiența profesoarei, care a pregătit la Liceul Pedagogic Câmpulung serii întregi de învățători, învățătoare și educatoare, poate fi observată cu claritate când explică în „Jurnal” modul cum a organizat acasă, pentru nepoata sa, activități matematice specifice vârstei copilului de grădiniță.
După ce Laura a împlinit doi ani și jumătate, bunica a început să-i diversifice activitățile, învățând-o cuvinte în limba franceză și poezii. A îndrumat-o, de asemenea, pentru a deprinde primele noțiuni în jocul de șah. Progresele la limba franceză sunt consemnate metodic și ajung să domine partea a doua a însemnărilor din „Jurnal”.
La finalul lecturii, „Jurnalul Laurei” poate naște câteva întrebări. Câţi dintre noi, adulții, ar putea spune că au acces cu adevărat la memoria familiei, prin documente și fotografii, păstrate de mai multe generații? Ce copil a avut în familie pe cineva care să noteze cu rigurozitate detalii despre copilăria lui, încă din primii ani de viață? Ce sentiment ai când te descoperi într-un jurnal care ți-a fost dedicat?
Aici fiecare dintre noi poate da propriul său răspuns.