Prezenţa actriţei Diana Lupescu şi a fiului Victor a amplificat emoţia momentului „In Memoriam Mircea Diaconu”, programat în a doua zi a Festivalului Ceramus „Muzica în filmul românesc”, miercuri, 17 septembrie 2025. Mircea Diaconu a fost un prieten al organizatorilor şi al manifestării culturale care, la fiecare ediţie, elogiază memoria unor mari oameni de film. În 2025, din păcate, Mircea Diaconu a fost personalitatea evocată prin amintiri proaspete despre cel care, mai acum doi ani, tot în Grui, la Ceramus, râdea cu poftă de viaţă şi îşi delecta publicul cu povestirile-i savuroase.
Printre lacrimi, emoţionată şi de pierderea recentă, petrecută în ziua de 14 decembrie 2024, şi de vederea maşinii partenerului de viaţă, expusă în curte, actriţa Diana Lupescu a transmis bucuria de a fi invitata unui „eveniment de excepţie, complex, plin de afecţiune şi interes din partea organizatorilor.” Secvenţa „In Memoriam”, moderată de istoricul şi criticul de film Manuela Cernat, pe care regizorul Şerban Marinescu a numit-o „chintesenţa a ceea ce se numeşte teatrologie, filmologie, film, istorie de film”, a fost urmată de proiecţia filmului „Mere roşii”, în regia lui Alexandru Tatos. A fost alegerea Dianei Lupescu, pe care aceasta a motivat-o astfel: „Cred că este filmul care îl reprezintă cel mai bine pe Mircea, pentru începuturile lui în cinematografie, şi este foarte aproape de caracterul lui bătăios, sincer, sensibil. Mă bucur să-l revăd a nu ştiu câta oară. În ultima vreme, m-am uitat seara, singură fiind (…), şi am văzut multe filme cu Mircea, pe care nu le văzusem. Mi-am dat seama cât de deosebit a fost în rolurile pe care le-a făcut. Cred că Cinemaraton redă publicului românesc o avere inestimabilă.”
Omagiul a inclus şi un medalion „Mircea Diaconu”, prin intermediul căruia spectatorii şi-au amintit câteva dintre rolurile formidabile ale unui actor complet. Vă prezentăm în continuare gândurile celor care au realizat împreună un moment înduioşător, delicat, care a mişcat inimile iubitorilor de film românesc.
Istoricul şi criticul de film Manuela Cernat
„Este dureros pentru noi să vorbim despre Mircea Diaconu la timpul trecut, când, acum doi ani, pe această canapea, la Festivalul Ceramus, stăteam de vorbă despre filmele lui şi despre arta actorului. A fost un actor simbol al generaţiei ’70, a fost actorul lor preferat. L-a lansat Alexandru Tatos, după care a urmat o colecţie fabuloasă de roluri, poate, culminând cu cel în care i-a fost partener lui Toma Caragiu, în „Actorul şi sălbaticii”. Era, în acelaşi timp, şi un excelent scriitor. Dumnezeu îi hărăzise multe talente, era un intelectual autentic şi probabil că această bogăţie intelectuală l-a ajutat să-şi construiască personajele cu atâta minuţie, să le dea atâta încărcătură sufletească. În galeria de mari actori ai generaţiei lui şi ai cinematografului românesc din ultimii patruzeci de ani, Mircea a fost absolut unic. Unic pentru că avea un umor subţire, delicat, pentru că avea o blândeţe şi o bună cuviinţă, pe care rareori o întâlneşti. Deşi era un star şi lumea îl recunoştea pe stradă, s-a purtat cu o normalitate extraordinară, de parcă nu ar fi avut împrejurul lui această aură a gloriei.
(…) Mircea a fost un caracter, nu numai un mare artist, actor, scriitor, profesor de actorie. Cred că această tărie şi curăţie sufletească i-au venit din aceste locuri în care s-a născut şi care i-au transferat o datorie morală, care venea, poate, de la părinţi, de la strămoşi, din acest oraş, care a fost prima capitală a Ţării Româneşti.”
Actriţa Diana Lupescu
„Am stat lângă el când era plin de drag de profesia lui. Pe vremea noastră, în tinereţe, teatrul şi filmul ne ocupau foarte mult timp. Aveam, la sfârşit de săptămână, câte două-trei spectacole şi făceam multe deplasări. La film, el lucra foarte mult şi-i făcea o plăcere enormă. Nu juca, el trăia toate personajele pe care le-a făcut. Erau atât de variate, încât, uneori, nici nu-mi vine să cred că a putut să facă atât de multe. Este adevărat că a lucrat cu regizorii cei mai importanţi, că a avut parteneri de excepţie, că a avut provocarea unor personaje de excepţie, pe care a reuşit să le aducă la un nivel foarte înalt de interpretare. Mă bucur foarte mult că am putut să-i fiu alături în aceste momente, pentru că, dacă eu eram mai mult pentru teatru, el s-a împlinit în cinematografie. Acolo era locul în care el se simţea cel mai bine. Faptul că a trăit la Vlădeşti, în zona Câmpulungului, i-a dat sensibilitatea, i-a dat realitatea vieţii, i-a dat puterea de a găsi nuanţe şi lucruri inedite în toate personajele pe care le-a făcut. Cred că este foarte important că a trăit în acel mediu. Era foarte legat şi, până în ultima clipă, a fost legat de Vlădeşti, de Câmpulung. Dincolo de intelectul lui, important era sufletul. Şi trăirea, şi formarea lui în această zonă extraordinară.
Aş vrea să spun, nu să-l scuz, că s-a implicat în viaţa cetăţii ca cetăţean, nu ca politician. N-a vrut niciodată să ajungă în acele posturi numai pentru a fi în acele posturi, ci pentru că voia să facă ceva bun pentru noi, pentru ţară. A fost cât se poate de cinstit şi de onest.
A fost un om care a ţinut mult la familie şi la toate principiile sănătoase. A fost aproape de copii, de mine, se îngrijea de părinţi, de casa de la ţară, pe care a iubit-o enorm. Şi la Şerban, de câte ori se ducea, era încântat că a venit cineva care şi-a luat un loc tot aici şi că este ataşat de zonă. Era îndrăgostit, pur şi simplu, de casa bătrânească, de biserica din satul în care sunt înmormântaţi bunicii lui preoţi. A fost un om cu principii, la care a ţinut cu sensibilitate, cu bucurie şi cu inima întreagă. N-avea frici, de nimic nu-i era frică şi voia să încerce orice în care credea.”
Regizorul Şerban Marinescu
„Eu nu pot şi n-am să vorbesc niciodată despre Mircea la timpul trecut, pentru că, atâta vreme cât voi trăi eu, el, pentru mine, este prezent. Este viu, îl aştept, îl aud, îl revăd cu mare bucurie în cele 70 de filme pe care le-a făcut. Şi n-a greşit în niciunul. Fie că a fost un rol mic, fie că a fost un rol important. Îi spuneam Dianei că este singurul care mi-a fost aproape, îmi este aproape şi despre care nu pot să am sentimentul că ar fi plecat. Mi-au plecat părinţii, mi-au plecat prieteni apropiaţi. Ştefan Iordache… cei apropiaţi mie ştiu că a fost ca şi fratele meu. Eu nu am sentimentul că Mircea nu mai e. Îi spuneam lui Dorel Vişan acelaşi lucru anul trecut. Şi mi-a spus: „Nici pentru mine”. Îi spuneam lui Adrian Bucă. Şi mi-a spus: „Nici pentru mine”. Înseamnă că în acest edificiu spiritual pe care Dumnezeu l-a pus într-un om e ceva special. Altfel nu pot să înţeleg cum toţi trăim cu sentimentul că Mircea n-a plecat. Ei bine, n-a plecat. Îl aştept la mine sus, în Bughea. L-am rugat pe fiul lui ca numerele de la maşina galbenă să mi le dea pentru Muzeul Filmului Românesc, pe care îl punem la cale.
Un mare actor este un om complex. Mircea scria impecabil. Când i-am trimis primul scenariu – doream eu să colaborez cu el -, i-am spus: „Te rog, citeşte-l, uită-l şi am să-ţi spun în trei vorbe ce vreau eu de la acel film.” Când am rescris toată povestea, s-a născut „Doar cu buletinul la Paris”. L-am avut alături cum ai spătarul scaunului. Un actor pentru un regizor este spătarul scaunului pe care te aşezi. Mircea, pentru mine, a fost şi rămâne spătarul scaunului pe care m-am aşezat ori de câte ori am lucrat cu el. De fiecare dată când deschid televizorul şi mă duc pe Cinemaraton, aştept să-l văd, îl văd, mă bucur că-l văd. Bucuraţi-vă şi voi! Să ne bucurăm că Mircea există. Alături de toţi ceilalţi mari actori pe care îi avem şi pe care n-am ştiut sau, poate, nu ne-am priceput să-i onorăm, să-i iubim cât trebuie, el e viu, există, e nemuritor. Pentru mine, Mircea e nemuritor. Sper că şi pentru dumneavoastră.
Avea 23-24 de ani când juca cu Caragiu în piesa lui Ciulei. Apărea alături de actori uriaşi şi lua aplauzele toate. Şi cobora din maşina lui, un Citroen Mehari, decapotat e mult spus – era o tărtăreaţă -, pe care o iubea teribil. Punea mâna, bătea cuie când ajungea acasă… era un om de-o normalitate, care trebuie să rămână exemplu pentru fiecare dintre noi, ca să înţelegem, vorba lui Dorel Vişan, pe unde e popa cu slujba. Altfel trăim degeaba. Normalitatea lui este un exemplu, ca să înţelegem cât este de importantă viaţa şi cât de important este să lăsăm urmele corecte. Adică să rămânem noi înşine. Indiferent că, acum, aplauzele te ridică şi-ţi dau sentimentul că eşti stăpânul lumii, Dumnezeu îţi dă una în moalele capului şi te aşează la locul tău. Mircea era genul de om care ştia asta. Pentru că a învăţat-o aici, peste deal. A plecat de aici şi a rămas la fel de credincios condiţiei lui umane, pe care a respectat-o. Şi ar trebui s-o facem şi noi cu fiecare gest.
Lucram cu el la un film care n-a apărut şi n-o să mai apară niciodată, pentru că s-a oprit din lipsă de bani. În timp ce filmam, a venit şi mi-a spus: „S-ar putea să mi se întâmple ceva. Ăştia vor să mă facă ministrul Culturii.” „Doamne ajută! Mare lucru! Extraordinar!” A doua zi, l-au făcut ministrul Culturii. A doua zi, ministrul Culturii a venit şi a filmat, a fost primul care a venit şi ultimul care a plecat. A treia zi, a venit din nou şi a filmat, era tot ministrul Culturii, nu venise nicio maşină, niciun şofer după el, era tot cu maşina lui. „Bine, bine, dar tu eşti ministrul Culturii.” „Lucrez la noapte cu echipa, eu acum filmez, am o obligaţie.” Nu e nimic special în ce vă spun, era o normalitate, pe care am luat-o ca atare.
Mircea a fost un om liber. Partidele – nu le judec – nu vor oameni liberi. În momentul în care cei din partidul din care făcea parte şi-au dat seama că e prea liber, l-au dat de-o parte. Atunci, el a luat maşina pe care Dorin Mirea a expus-o afară. Îi mulţumesc că a făcut acest gest, pentru că, de câte ori o văd, mă simt mai bine, pentru că îl simt şi pe el aici. A luat maşina şi a plecat în toată ţara şi, cu fiica lui, a obţinut voturile ca să devină europarlamentar. Oamenii l-au votat. Oamenii l-au crezut. Oamenii l-au iubit. Cât a fost europarlamentar, a făcut pentru cultura română şi, mai ales, pentru satul românesc ce n-a făcut niciun europarlamentar român. A fost vicepreşedintele Comisiei de Cultură a Parlamentului European. Niciun român n-a făcut cât a făcut Mircea. L-au înjurat toate structurile de presă mai mult sau mai puţin aservite. Alţi oameni l-au aplaudat. Cei mai mulţi. Cu asta vom câştiga. Dacă rămânem noi înşine. Mircea este un exemplu de a rămâne tu însuţi.”
Actorul Valentin Teodosiu
„Pe Mircea Diaconu îl cunosc de când eram elev la liceu. Îl vedeam la „Bulandra” de 17 ori în „A douăsprezecea noapte”, îl vedeam în „Scrisoarea pierdută” de… să nu zic de 50-60 de ori, dar, oricum, îl vedeam şi în distribuţia cu Toma Caragiu, şi în distribuţia cu Victor Rebengiuc, seară de seară. Am fost coleg cu Diana patru ani, am făcut lucruri frumoase în Institut împreună, chiar un musical de mare succes. Era un actor fabulos, ne fascina. Mi-a fost coleg, mi-a fost director, mi-a fost partener. Am făcut filme împreună, de la Mircea Veroiu, până la Sergiu Nicolaescu. Era un partener excepţional, cum rar mai întâlneşti în ziua de azi. Generos, foarte popular… Odată, am dat drumul la televizor şi Florin Călinescu urla: „Bine, domnule, eu m-am dus pe toate coclaurile şi Diaconu n-a ieşit în teren şi a ieşit senator! Cum, domnule, că eu umblam zi de zi, cu maşina, cu trenul, cu avionul, şi el nu s-a dus o dată şi a ieşit senator! E posibil aşa ceva?!” A ieşit, pentru că avea umor şi era iubit de popor. Era generos, era familist extraordinar şi era un exemplu pentru noi. Îmi arăta mâinile de la nuci verzi, şi de la cărămizi, şi de la ciment. Făcea cu mânuţele lui… Merită să nu fie uitat, aşa cum au fost uitaţi ceilalţi pe care, din păcate, nu i-a mai prins nimeni. Dar pe el l-a prins toată lumea şi va rămâne viu în memoria noastră.”
Actriţa Ileana Popovici
„O amintire cu Mircică, aşa îi spuneam. Am avut bucuria să joc în „Filip cel bun” când eram amândoi tineri şi frumoşi. Ne-am împrietenit atunci şi a rămas o simpatie pe viaţă. Cred că era ’72 sau ’73, i-am spus că sunt şi eu de la ţară, că-mi place să-mi pun roşii… Am fost mai mulţi invitaţi de Mircea acasă, la Vlădeşti, şi i-am cunoscut părinţii. Mircea era extraordinar de legat de familie. Când ne-am dus, tatăl lui era la şcoală şi i-a spus: „Tată, am un prieten, du-te şi vânează ceva în pădure, că eu mă duc la şcoală.” A ţinut locul la şcoală câteva ore, deci s-a făcut învăţător imediat. Întotdeauna, de câte ori ne vedeam, ne aminteam cum am fost atunci şi ce frumos a fost. Acum doi ani, ne-am întâlnit aici şi mi-a spus: „Am cea mai mare emoţie să mergem la şcoală, să-ţi arăt banca în care am învăţat, la „Carol I”.” Am fost împreună, eu m-am oprit cu el în bancă, unde mi-a arătat că acolo a fost copilăria lui. Îl am în suflet şi mă rog pentru el. Îi port tot respectul pentru viaţa lui şi pentru faptul că a ştiut că ne iubească pe noi toţi.”
Sursa fotografiilor: Adina Ţuţară – ART Photography
