Comunicat de presă
În orașele mici, problemele femeilor rămân adesea invizibile: accesul dificil la educație și servicii medicale, munca invizibilă din gospodării sau lipsa reprezentării politice. La Câmpulung, aceste teme au fost aduse în centrul discuției de Oana Băluță, profesoară la Facultatea de Științe Politice (SNSPA) și activistă feministă, care a coordonat workshopul „Egalitatea de gen în comunități locale – nevoi, drepturi și perspective din teren”. Alături de Adela Alexandru (activistă feministă și organizatoare comunitară la Centrul FILIA), Lavinia Ioana Udrea (consilieră locală și cercetătoare independentă), Carmen Nemeș (avocată și președintă a Asociației ANAIS) și Sorina Bunescu (organizatoare comunitară), ea a vorbit despre cum pot fi sprijinite vocile femeilor acolo unde se aud cel mai puțin. Evenimentul a avut loc în cadrul proiectului „Creștem Comunități”, care transformă grădina Convivial într-un spațiu de cultură și implicare, acolo unde este cea mai mare nevoie: într-o comunitate mică, dar cu energie și potențial de schimbare.
Cum a decurs workshop-ul de la Câmpulung și ce te-a surprins cel mai mult din intervențiile și experiențele împărtășite de participante?
De pe scenă, mi s-a părut o discuție închegată și necesară, care a decurs foarte bine. Invitatele s-au completat reciproc și au adus informații utile pentru cei și cele din public. Inclusiv după atelier s-au legat conversații și idei de proiecte viitoare, care să sprijine fetele și femeile din comunitate. Unul dintre motivele pentru care am organizat acest workshop a fost exact acesta: să deschidem un drum pentru ce urmează. Workshop-ul nu a fost un scop în sine, ci un mijloc de a mobiliza oameni cu timp, energie și disponibilitate pentru a se implica mai departe.
Și ești mulțumită? Crezi că s-a întâmplat asta?
Cred că da. Sunt mulțumită și pentru că, onest vorbind, tema atelierului putea să nu aducă public, persoane interesate. Ori aș fi putut rămâne doar eu cu această idee, fără să existe un spațiu deschis pentru discuție. În schimb, am simțit sprijin din partea Convivial, a proiectului și a mai multor oameni din Câmpulung. Faptul că după workshop au apărut conversații între femeile din comunitate și invitatele de pe scenă mi se pare un semn clar că există potențial de a continua cu acțiuni concrete.
Care au fost principalele teme sau probleme identificate în legătură cu egalitatea de gen în comunitățile mici și medii?
Cred că la această întrebare ar răspunde cel mai bine invitatele, pentru că ele au făcut o mapare directă a problemelor pornind de la munca lor de intervenție comunitară. Totuși, aș menționa câteva direcții importante.
Una ține de educație. Fete și femei din localități mici – mai ales dacă provin din comunități vulnerabile – se opresc adesea din studii după gimnaziu. Motivele sunt concrete: lipsa transportului local sau a infrastructurii rutiere face imposibilă continuarea școlii în alt oraș.
O altă problemă este accesul la servicii de sănătate. Dacă nu ai transport, devine greu să mergi la medic pentru un control periodic, să-ți faci un test Papanicolau, spre exemplu, sau să monitorizezi o sarcină sau orice problemă medicală. În plus, lipsa unei secții de obstetrică-ginecologie în proximitate complică și mai mult situația.
Se adaugă și povara muncilor de îngrijire, care revin în continuare în mare parte femeilor. Când nu există infrastructură de bază – apă curentă, canalizare – aceste sarcini consumă timp, energie și bani. Un exemplu dat în cadrul workshop-ului a fost apa de proastă calitate, care poate defecta aparatura casnică. Sunt chestiuni de genul acesta care de undeva din urban par de neimaginat.
Toate aceste lucruri arată că egalitatea de gen nu înseamnă doar participare la business sau leadership politic și economic. Înseamnă și acces la servicii esențiale și la infrastructură de bază. Înseamnă că bugetul local trebuie să includă proiecte care răspund direct nevoilor și intereselor femeilor.
Ați discutat despre nevoile concrete ale femeilor din aceste comunități. Care sunt cele mai presante și de ce credeți că ele rămân adesea invizibile în dezbaterea publică națională?
Un subiect care a apărut constant a fost prevenirea și combaterea violenței împotriva fetelor și femeilor. În public am avut chiar o supraviețuitoare a violenței care a adresat întrebări directe uneia dintre invitate, Carmen Nemeș, avocată și președintă a Asociației Anais, cu experiență de mulți ani în sprijinirea victimelor. Asta arată că există interes să afli mai multe despre măsurile care te pot proteja pe tine, ce poți să faci dacă te confrunți cu violență. Acest lucru demonstrează cât de mare este nevoia de servicii locale și de acces la informații clare despre măsurile de protecție disponibile.
Există acest reflex, care mi se pare că este unul păgubos, să ne uităm doar la palierul legislativ, doar la ce se întâmplă la nivel central, ce face Guvernul. Dar dincolo de asta, administrația locală, autoritățile locale au atribuții, potrivit legislației, să implementeze programe, proiecte de prevenire și combatere a violenței. Există un articol în Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, care numește foarte clar obligațiile autorităților locale în a adresa problematica violenței. Nu mai vorbesc de Ministerul Educației și așa mai departe.
De ce rămân nevoile femeilor invizibile? În primul rând, pentru că sunt foarte puține femei în politică, mai ales la nivel local. Iar lipsa lor înseamnă și absența unor perspective diferite, care ar putea duce la o altă prioritizare a bugetului și a proiectelor. Cred că prezența femeilor în politică aduce un plus de experiență de viață și o abordare mai atentă la nevoile comunității. Avem studii care sprijină ceea ce eu spun, desigur, cu niște rezerve. Vorbesc despre o gândire și o reprezentare politică democratică, nu despre partide politice extremiste.
Apoi, la nivel local se vorbește prea puțin despre interesele și nevoile specifice ale fetelor și femeilor. Grupurile civice sunt rare, iar pentru multe femei este greu să se implice civic când se luptă zi de zi pentru supraviețuire. În plus, avem și lipsa de responsabilitate a politicienilor: în loc ca oamenii să se adreseze autorităților pentru soluții, ajung să caute sprijin la organizații non-guvernamentale. Este un semn al pervertirii reprezentării politice după anii ’90, care a rupt legătura dintre cetățeni și cei aleși să îi reprezinte în loc să o consolideze.
Cum diferă provocările legate de egalitatea de gen între mediul rural, urban mic și marile orașe?
E o întrebare dificilă, pentru că ar trebui să existe cercetări comparative pe aceste zone. De multe ori, chiar și urbanul mare are periferii care seamănă cu ruralul. Totuși, dacă mă uit la un domeniu concret – prevenirea și combaterea violenței – diferențele sunt evidente.
În marile orașe există organizații non-guvernamentale la care poți apela. De exemplu, în București știu că pot direcționa o femeie către Asociația Anais. În Câmpulung, când am fost contactată de femei aflate în situații de violență, nu am știut unde să le trimit local. Am vorbit cu FILIA și cu Anais, dar nu am știut unde să le îndrum la nivel ocal. Le-am recomandat grupul de supraviețuitoare organizat de Asociația ALEG din Sibiu, care se întâlnește și online. Dar ce faci când o femeie nu are nici măcar un telefon mobil? Situațiile acestea m-au făcut să organizez workshop-ul de la Câmpulung.
Deci, diferențele țin de accesul la servicii și de sprijinul concret. În urbanul mare există organizații și rețele active, în timp ce în rural și urbanul mic lipsesc aceste resurse. Contează și nivelul de informare: Barometrul violenței realizat de Centrul FILIA arată că, în rural, femeile cu studii gimnaziale recunosc mult mai greu violența decât femeile din urban, mai ales din orașele mari, mai ales femei cu studii superioare. Dacă „normalizezi” abuzul, nu știi că ai dreptul să ceri ajutor și să ieși dintr-o relație abuzivă, care nu este un dat, nu este soartă, nu este ceva ce vine de la Dumnezeu, nu vine cu căsnicia, ci este un abuz.
Diferențele apar și în accesul la piața muncii. Pentru a avea acces la un loc de muncă, ai nevoie de transport. În ce măsură locurile de muncă disponibile, așa cum arată ele pe lista Agenției Județene de Ocupare a Forței de Muncă, sunt potrivite, compatibile cu experiența sau cu educația pe care o ai?! Și în momentul acesta mă gândesc la ceea ce a scris Diana Oncioiu în urmă cu câțiva ani când s-a uitat la studiile oamenilor care nu aveau un loc de muncă. S-a uitat la locurile de muncă disponibile, potrivit agențiilor județene de ocupare a forței de muncă și a constatat că nu există potrivire între cerere și ofertă. Da, pentru că din nou, au patru clase, nu știu să scrie sau chiar dacă studiile corespund, nu își pot permite să plătească 50, 100 de lei pe zi mijlocul de transport.
Sunt foarte multe diferențe între zonele acestea, dar dincolo de ele, important e să recunoaștem că există și să nu ne mai uităm de undeva de sus, de exemplu, așa cum au făcut inclusiv cei din organizații non-guvernamentale, ironic, la PNRR, când asociază egalitatea de gen cu extinderea accesului la apă curentă.
Ce resurse sau exemple de bune practici au ieșit la iveală în cadrul discuției și ar putea fi replicate în alte comunități?
Mi-au plăcut mult cel puțin două exemple aduse de invitate.
Sorina Bunescu a povestit despre mobilizarea a cinci-șase femei care au cerut un ecograf pentru Secția de Obstetrică-Ginecologie a Spitalului Județean Argeș. A fost un exemplu foarte clar de acțiune civică: un grup mic, dar hotărât, care a reușit să obțină ceva concret. Este un exemplu de mobilizare a unor femei, împreună, desigur, cu cineva care știe să facă mobilizare comunitară și știe ce presupune cetățenia activă; cred că tipul ăsta de inițiativă s-ar putea replica. Mi-ar plăcea să văd grupuri similare și în alte comunități – femei și bărbați care doresc să sprijine – care merg la ședințele Consiliului Județean, dar mai ales la Consiliul Local, să pună întrebări, să îi oblige pe decidenți să răspundă. Cred că asta este o inițiativă care se poate replica cu un pic de sprijin, mediere.
Adela Alexandru de la FILIA a vorbit despre perseverența lor de a intra în contact cu femei dintr-o comună, chiar dacă primăria nu organizase cum trebuie întâlnirea. Au schimbat logica: s-au întrebat de unde își iau femeile acelea informațiile și au mers direct acolo, în loc să se limiteze la avizierul primăriei. Apropo, inclusiv de cum comunici adecvat, cum anume anunți, de pildă, că există servicii pentru prevenirea și combaterea violenței – nu la avizierul primăriei, ci mai curând la școală.
Un alt exemplu puternic a venit de la Lavinia Udrea, consilieră într-o comună din Prahova. Ea a vorbit despre determinarea „de a ocupa un spațiu”, cel politic, din Consiliul local – să fii prezentă, chiar dacă bărbații din politică încearcă să te intimideze pentru a te reduce la tăcere, chiar dacă simți teamă. În cazul ei, au existat tentative clare de a o scoate din politică prin violență. Experiența povestită se pliază întocmai pe definiția violenței exercitată asupra femeilor care fac politică tocmai cu scopul de a le elimina. Curajul de a rămâne acolo, de a-ți asuma vizibilitatea, este un exemplu de bună practică și, în același timp, o lecție despre rezistență.
Ați vorbit despre colaborarea între actori locali – cum poate fi pornită și susținută pe termen lung o rețea de sprijin în jurul drepturilor femeilor?
Nu știu dacă putem vorbi încă despre termen lung, dar măcar despre cum poate fi începută. Cred că un pas esențial este să împărtășim experiențe de mobilizare locală, exact cum au făcut Sorina (organizatoare comunitară) și Adela (organizatoare comunitară la Centrul FILIA) în comunitățile lor sau cum încercăm acum, cu sprijinul Asociației Anais, să pornim ceva la nivel local.
Întâlnirile dintre femei, în care descoperă că au nevoi și interese comune, sunt extrem de valoroase. În anii ’60, în Statele Unite, în mișcarea feministă, li se spunea consciousness-raising groups – grupuri de trezire a conștiinței. Asta s-a întâmplat și aici, așa cum ne-a povestit Adela Alexandru: atunci când femeile din comunități diferite s-au întâlnit și au început să vorbească, și-au dat seama că problemele lor sunt similare și că le leagă.
Un astfel de dialog poate crea baza unei rețele. Cu un pic de sprijin din partea organizațiilor care fac advocacy, această rețea poate deveni o voce puternică în fața primăriei sau a altor autorități locale.
Dacă ar fi să sintetizezi într-o singură idee ce ar trebui să facă o comunitate mică pentru a reduce inegalitățile de gen, care ar fi aceea?
Aș merge direct către autoritățile locale. Ele trebuie să-și asume responsabilitatea și să înțeleagă că în comunitate există fete și femei cu nevoi complet neadresate prin politicile actuale. Nu aș pune povara pe umerii oamenilor, pentru că e greu să fii cetățean activ atunci când te lupți zi de zi pentru supraviețuire. Politicienii candidează pentru un mandat și au obligația de a reprezenta interesele cetățenilor. Dacă nu înțeleg măcar acum că e nevoie să priceapă ce înseamnă reprezentarea politică și responsabilitatea față de cetățeni, atunci o să ne-o furăm cu toții, poate la niște alegeri anticipate sau la următoarele alegeri. Da, pentru că, din nou, oamenii nemulțumiți își vor da votul înspre politicieni din extrema dreaptă, așa zis anti-establishment, extremiști etc.
Cadrul legal există. Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie spune clar ce atribuții au autoritățile locale. Problema este că aceste obligații nu sunt puse în practică, iar responsabilitatea e pasată către organizațiile non-guvernamentale. Administrația locală trebuie să își facă treaba și să răspundă acestor nevoi.
La nivelul Bucureștiului am făcut, spre exemplu, un exercițiu acum câțiva ani – am cerut, în baza Legii 544, de la sectoare și Primăria Generală, ce anume au făcut din ce spune legea. Cred că am avut un singur adăpost la nivelul Bucureștiului menționat într-un răspuns primit de la autorități. Asta se întâmpla prin 2016, dacă nu mă înșel. Era un singur adăpost și foarte multe răspunsuri ale celor din administrația locală de sector trimiteau către proiecte pe care le-au adus, de fapt, organizațiile non-guvernamentale. Asta nu înseamnă să-ți asumi atribuțiile din legea respectivă.
Ce ar trebui să se întâmple ca aceste discuții să nu rămână doar la stadiul de constatare, ci să se transforme în schimbări concrete la nivel local?
Cred că depinde de disponibilitatea celor care participă la astfel de întâlniri – disponibilitatea de a da timp, energie și resurse, oricât de mici, pentru binele comunității. Asta e baza. Din implicarea oamenilor se pot țese proiecte și inițiative reale.
Sper ca, peste un an sau doi, să pot spune: „În Câmpulung, în urma acestui atelier, s-a întâmplat X. Cinci femei au reușit să primească sprijin concret pentru nevoile lor.” Mi-aș dori foarte mult ca acest lucru să devină realitate. Și nu se va întâmpla decât dacă încercăm.