Proprietara unei frumoase case din centrul Rucărului păstrează două tablouri cu valoare istorică şi documentară pentru trecutul localităţii şi al Muscelului, în care apare Maria Fărcăşanu. Unul este datat 15 iulie 1900. Numele ei a făcut să curgă râuri de cerneală în intervalul 1935-1940, de la uciderea ei de către doi studenţi, unul maghiar, altul român, în trenul care o ducea de la Viena la Paris, până la capturarea celui de-al doilea criminal, cinci ani mai târziu. În această relatare nu vom insista asupra crimei din 29 septembrie 1935 – iată, se împlinesc, în 2025, 90 de ani de la tragedie – săvârşite în scopul jefuirii femeii provenite din aristocraţia bucureşteană, ci vom prezenta aspecte din viaţa ei dedicată artei populare. Maria Fărcăşanu avea un atelier de lucru şi în casa din Rucăr, unde ţeseau, coseau şi torceau femei din zonă, dar activitatea principală era concentrată la Bucureşti, fiind directoarea unei şcoli proprii de arte şi meserii.
Presa timpului a prezentat pe larg evenimentele organizate de Maria Fărcăşanu, ale cărei realizări au fost elogiate chiar şi în timpul regimului comunist. Jurnaliştii consemnau faptul că „motivele rucărene” aplicate pe rochii se purtau, la începutul veacului (n.r. XX), la Viena, Paris, Cairo, New York, graţie expoziţiilor deschise acolo prin grija unei fiice a Rucărului, Maria Fărcăşanu, la moartea căreia Nicolae Iorga a scris o vibrantă pagină închinată, deopotrivă, femeii-artiste şi artei locului.” („Flacăra”, 1976)
De altfel, în noaptea în care a fost aruncată din tren mergea la Paris, având de onorat câteva comisioane din partea unor prietene. Călătorea des în străinătate, de unde prelua comenzi pentru covoare şi alte produse, care urmau să fie executate în ateliere şcolii conduse de ea.
Şcoala profesională de artă populară, pe care o conducea în Bucureşti, era considerată „o catedră pentru cultivarea şi răspândirea artei noastre naţionale.” La închiderea fiecărui an şcolar, Maria Fărcăşanu organiza o expoziţie cu lucrările casnice de peste an ale şcolii, în care se regăseau toate felurile de ţesături, covoare, rochii, bluze, perdele, scoarţe, perne şi altele, lucrate în stil tradiţional. Rochiile, într-o multitudine de modele, brodate cu cele mai curate motive româneşti, erau de la cele mai preţioase, până la cele de purtat în fiecare zi. Deschiderea expoziţiei, care dura de la finele anului şcolar până la 1 iulie, era anunţată în presă. Din 1920, până în anul morţii directoare, gazetele au publicat anual articole despre colecţia de produse executate de elevele rucărencei.
În jurul fotografiilor primite de la doamna Elena Aldea, din Rucăr, actuala proprietară a casei pe care părinţii săi, familia Grigorescu, au cumpărat-o de la colonelul Fărcăşanu şi fiica lui Monica, în 1946, am conturat acest articol despre viaţa Mariei Fărcăşanu, încheiată brutal la doar 50 de ani.
- Maria Fărcăşanu, un veritabil designer vestimentar al anilor ’20-’30
Profesoară, dar, mai ales, creator vestimentar, Maria Fărcăşanu era ceea ce în zilele noastre se cheamă „designer”. Nu lucra doar îmbrăcăminte populare, ci şi rochii de ocazii, rochii de zi, de sport, de plajă şi alte articole vestimentare. „Maria Fărcăşanu era un spirit inventiv, având o imaginaţie bogată şi inspiraţii subtile. Modelele născocite de ea făceau imediat şcoală. Maria Fărcăşanu nu s-a mulţumit să rămână o artistă izolată, care să lucreze numai pentru sporirea prestigiului său personal, ci strângea în fiecare an, în jurul ei, noi serii de eleve, pe care le iniţia în tainele minunate ale cusăturilor naţionale.
Expoziţiile organizate de Maria Fărcăşanu în ţară şi în principalele centre din Occident erau prilejuri de revelaţiuni artistice. Se poate spune fără exagerare că, alături de cei mai mari propagandişti români în străinătate, Maria Fărcăşanu era un agent notoriu al răspândirii artei noastre.”, astfel o caracteriza presa în momentul dispariţiei ei groaznice.
Cine era Maria Fărcăşanu? Născută Poţincu, era originară din Rucăr, scriau gazetarii în urmă cu 90 de ani. „Încă din tinereţe, după terminarea studiilor liceale, s-a simţit atrasă spre arta populară românească, pe care a cultivat-o de-a lungul unei vieţi întregi. Activitatea ei de colecţionară de scoarţe, ţesături şi ceramică românească era bine cunoscută în ţară şi în străinătate, unde a organizat în dese rânduri expoziţii. Astfel, cu sprijinul legaţiilor noastre, Maria Fărcăşanu a deschis expoziţii de artă românească la Cairo, la Paris, în America şi în Elveţia. De mai multă vreme, ea deschisese în Capitală, în strada Victor Conta, unde îşi avea şi domiciliul, o şcoală profesională de artă românească, aceasta funcţionând cu autorizaţia Ministerului Instrucţiunii. Cu prilejul diferitelor expoziţii bucureştene, ea organiza standuri cu ţesături şi chilimuri româneşti. Căsătorită cu colonelul Fărcăşanu, actualmente pensionar, ea ducea o viaţă împărţită între familie şi grijile instituţiilor în care activa (n.r. era membră a mai multor asociaţii feministe). Soţii Fărcăşanu au şi o fetiţă în vârstă de 13 ani.”, redăm un fragment din ziarul „Dimineaţa”.
- Regina Maria procura produse lucrate la atelierul-şcoală al Mariei Fărcăşanu
Evenimentele organizate de şcoala şi atelierul din Bucureşti, deţinute de rucăreanca Maria Fărcăşanu, constituiau subiecte pentru presa centrală cu mult înainte de teribila crimă, care a umplut paginile ziarelor câţiva ani după comiterea ei. Regina Maria însăşi a trecut pragul şcolii din strada Vasile Conta, fosta Minervei, aflată sub direcţia muscelencei. Pe 29 decembrie 1920, conform ziarului „Dimineaţa”, Regina a procurat un număr consistent de produse de la expoziţia de lucrări româneşti a Mariei Fărcăşanu. La fel, trei ani mai târziu. „Regina Maria, însoţită de doamna Mavrodi, a vizitat şcoala de ţesătorie a doamnei Maria Fărcăşanu. După vizitarea şcoalei şi a expoziţiei de ţesătorie, Regina Maria a reţinut mai multe lucrări şi, în urmă, a felicitat pe doamna Maria Fărcăşanu.”, consemnau „Adevărul” şi „Dimineaţa”, în 1923.
În 1928, elevele şcolii au lucrat pentru Regina Maria o mantie albă cu desene în stil românesc.
Expoziţia Şcolii Profesionale „Maria Fărcăşanu” era descrisă în amănunt de către gazetarii de la „Aurora Bukarest”, primiţi de directoare şi în 1926, şi în 1927. „În două saloane din această şcoală sunt expuse lucrări artistice. Aceste saloane sunt alcătuite cu o dibăcie de care numai o femeie artistă poate fi în stare. Lucrările expuse în ele dovedesc o artă rară, unită cu o muncă nepreţuită. Desenurile acestor lucrări sunt fixe, se detaşează pe fonduri ce captivează ochiul, culorile sunt pline de viaţă sau palide şi dau şi înfăţişarea arhaică – unii îi zic bizantină – a acestor lucrări.
Pernele brodate în mătăsuri în care desenurile şi florile predomină în aranjamente de culori, covoarele care surâd prin farmecul lor, perdelele, rochiile, iile cele minunat de frumoase şi tot ce e acolo expus, prin varietatea motivelor, prin felul executării şi prin frumuseţea lor sunt o minune. Tot ce mintea omenească a putut născoci în această privinţă în arta casnică se află în lucrările şcoalei profesionale a doamnei Maria Fărcăşanu. La dânsa este încă un lucru pe care nu l-am găsit la multe alte artiste care se ocupă cu astfel de lucruri. La dânsa, totul este original: de la punctul broderiei şi cusăturii, de la desen şi până la culoare – totul este un meşteşug desăvârşit.
Este păcat ca această expoziţie a şcoalei profesionale de fete, despre care poetul poporan, dacă ar fi văzut-o, ar fi exclamat: „Într-o ie / E-o moşie, / În trei ii / Sunt cinci moşii.”, să nu fie cercetată şi admirată mai cu de-amănuntul de cei care se ocupă cu industria casnică românească.”, nota „Aurora Bukarest”, în 1926, revenind, în anul următor, cu o relatare pe acelaşi subiect.
- Jachetele de lână subţire şi delicată erau aşa de moi, încât pot fi strânse într-o poşetă modernă
„Maria colonel Fărcăşanu” sau „doamna colonel Maria Fărcăşanu”. Aşa o numeau gazetele de acum un secol pe rucăreancă, după profesia soţului, colonelul Fărcăşanu, chit că şi ea, la rândul ei, era realizată profesional şi cunoscută în ţară.
„Trăind ani întregi în mijlocul reminiscenţelor artistice, lucrând şi studiind fără contenire, doamna Fărcăşanu a adus la acea perfecţiune de stilizare râurile şi şabacele muntencelor şi moldovencelor noastre. În rochiile pur româneşti, ce expune, vedem motive care amintesc Bizanţul şi curţile noastre domneşti. Flori mari, paftale în nuanţe pălite, rafinat şterse, ca frunza toamnelor în ajun de brumă, sunt semănate pe pânzeturi ca de păianjen şi parcă stau gata să fie drapate pe un trup de domniţă. Vin apoi jachetele de lână subţire şi delicată, lucrate fir de fir, pe pânză suplă, aşa de moi, încât pot fi strânse într-o poşetă modernă. Aceste jachete sweatere, cum şi cele mai luxoase, brodate în mătăsuri cu fir de argint sau aur, sunt mândria industriei casnice a femeii.
Dar unde arta doamnei Fărcăşanu străluceşte îndeosebi e în somptuoasele covoare în tonalităţi sobre, ţesute de elevele şcoalei cu adevărata tramă a Persiei. Covoare ce par de catifea, roşu închis cu negru, apoi Karamaniuri minunate. Păcat, însă, că aceste obiecte de artă sunt prea puţine pentru a fi răspândite. Ele se lucrează greu şi cu mari sacrificii.
După spusele doamnei directoare a şcoalei, o copilă de-abia reuşeşte în trei-patru ani o asemenea bucată de covor. În acelaşi gen al mobilatului românesc, doamna Fărcăşanu mai expune perdele de borangic gros, recoltă românească, în nuanţe dulci, cu mari motive de fir, ţesute de sus până jos în foaia perdelei. Vin apoi un număr infinit de ii de toate gusturile, în toate nuanţele de râuri, care denotă că la şcoala doamnei Fărcăşanu din strada Vasile Conta 11, unde se află şi expoziţia deschisă numai pe puţine zile se lucrează conştiincios şi cu hărnicie.”, scria „Dimineaţa”, în 1926, despre „Broderiile şi ţesăturile doamnei Maria colonel Fărcăşanu”.
„Inaugurarea frumoasei expoziţii de broderii artistice româneşti a doamnei Maria C. Fărcăşanu se poate considera ca una din cele mai frumoase şi mai importante în acest gen. Interesul pe care femeile luxoase îl arată acestei expoziţii se vede şi prin şirul de automobile care staţionează în faţa şcoalei profesionale, unde distinsa femeie de gust şi directoare a atelierelor, doamna Fărcăşanu, primea numeroasele vizitatoare.
De cum păşeşti pragul celor trei saloane tapisate de sus până jos cu covoare, stofă românească de mătase şi fir, rămâi cu totul uimit. Opera minunată, care se răsfaţă pe mese şi în suspensiuni nenumărate, e aşa de delicată, de variată şi artistică încât te întrebi: „Oare, mâini fragile de copile au ţesut, brodat şi drapat atâtea rochii superbe, atâtea bluze admirabile sau zânele din poveşti le-au adus în carul lor de aur din atelierele visului, ascunse în nori?”
Mereu neobosită în cercetările ei în domeniul artei româneşti, combinând neîncetat modele unice, doamna Fărcăşanu, la fiece sezon, ne aduce câte o inovaţie menită a face senzaţie. În actuala sa expoziţie triumfă nenumăratele rochii de stradă, după amiază şi seara, cu desenuri originale româneşti, din pânză străvezie, în nuanţe beige, citron, ficelle, bleu pastel, fraise pâle; ele sunt ouvrajate, brodate în mătăsuri cu tonuri de pastel de o infinită frăgezime.
Firul de aur şi argint amestecat discret în broderie aduce nota lui bogată tuturor acestor splendori. Pe lângă aceste somptuoase minuni ale acului, rochiţele mai uşoare nu sunt mai puţin frumoase. Cu rochiile de sport, de plajă, ea întrece tot ce se poate face în acest gen.
Am admirat, deci, fără restricţie, vestele cu sau fără mâneci, acoperite cu broderii în puncte din bătrâni, în mii de nuanţe lucrate după desenuri anume, cum şi bluzele variate ca formă şi colorit.”, este încă o descriere a aceluiaşi eveniment patronat de rucăreancă, în 1928, prezentat tot de „Dimineaţa”. Au scris şi „Epoca”, „Ordinea”, „Universul”, „Viitorul” şi altele pe această temă, dar în „Dimineaţa” autorii articolelor nu s-au zgârcit cu amănuntele oferite cititorilor.
- După război, văduve şi femei necăjite din Muscel şi Dâmboviţa au găsit de lucru în atelierul Mariei Fărcăşanu
„Industria casnică sătească – scria Aurelia Simionescu în „Albina”, în 1935 – pierde prin moartea Mariei Fărcăşanu pe una dintre cele mai alese susţinătoare şi îndrumătoare. Maria Fărcăşanu a fost omorâtă mişeleşte pe când călătorea în ţările din Apus, unde ducea faima artei ţărancelor noastre. Judeţul Muscel şi îndeosebi satul Rucăr, de unde se trăgea Maria Fărcăşanu rămân văduvite de cea mai vrednică fiică a lor. Iubitoare a podoabelor româneşti şi, mai ales, a broderiilor româneşti, ea le-a dat prin priceperea şi gustul cu care le orânduia pe ii, cămăşi, feţe de mese, perdele, rochii şi alte obiecte casnice, cea mai apreciată valoare.
Imediat după război, Maria Fărcăşanu a început o campanie de muncă la sate, dând astfel pâinea de toate zilele multora dintre văduvele şi femeile necăjite. Satele Rucăr şi Dragoslavele, satele de pe Valea Dâmboviţei şi multe alte sate din judeţul Dâmboviţa au avut de lucru, ani de-a rândul, pentru femeile lipsite de sprijin. Era neobosită în munca pe care o făcea, mai mult pentru a alina nevoile altora decât pentru a-şi strânge sieşi averi. Multe din podoabele de îmbrăcăminte ale satului Rucăr ar fi rămas necunoscute fără dragostea şi vrednicia acestei cercetătoare.
A fost neîntrecută în gustul cu care ştia să orânduiască motivele şi să croiască podoabele şi numai datorită ei munca femeilor noastre a ajuns să împodobească multe din sălile palatelor Familiei noastre Regale şi să fie purtate cu dragoste de neam de toate româncele care au înţeles să ajute şi să susţină astfel industria noastră casnică.
Ea nu s-a mulţumit să răspândească numai în ţară frumuseţea artei casnice săteşti, ci în fiecare an făcea câte o expoziţie în ţările unde ţesăturile noastre erau mult apreciate. Deplângem, alături de mulţimea celor cărora ea le-a uşurat traiul, soarta tragică a acestei românce. Numele ei va rămâne veşnic în gândul acelora care au cunoscut-o, iubit-o şi apreciat-o. Rugăm familia îndurerată a Mariei Fărcăşanu ca, în amintirea ei, să dea publicităţii comoara de ţesături şi alte podoabe, care sunt de o mare valoare artistică şi care ne lipsesc.”
„Albina” publica şi o fotografie a Mariei Fărcăşanu, împreună cu fetiţa ei, realizată cu câteva luni înainte de tragedie.
- „Cronica modei” din „Adevărul Literar şi Artistic” relata elogios despre creaţia Mariei Fărcăşanu
Cât de frumos i-a descris munca autorul „Cronicii modei”, publicat în „Adevărul Literar şi Artistic”, ediţia din 15 noiembrie 1936!
„Doamna Maria Fărcăşanu, pierdută pentru familia ei şi pentru noi atât de timpuriu şi atât de tragic, ieşită dintr-o familie de artiste şi pasionată pentru arta feminină în toate aspectele ei, plină de focul cercetării în motivele cusăturilor şi ţesăturilor româneşti, a fost o însufleţită creatoare în toate domeniile. Avea ochiul, sentimentul proporţiei înnăscut, un gust în alăturarea nuanţelor celor mai opuse între ele, care niciodată nu da greş, o ingeniozitate fără pereche în aplicarea şi întrebuinţarea motivului românesc, descoperit în decoraţia bisericească în scoarţe şi cusături de tot felul, fiind prin aceasta vrednica urmaşă a surorii sale, doamna Sumedrea, care cea dintâi a încercat să reproducă ţesutul de brocart vechi din mantia domnitorului Mircea cel Bătrân, în ţesutul din războaiele ţărăncilor.
Tot ce ieşea din mintea şi mâna lor fremăta de viaţă, ca însăşi persoana lor şi, mai ales, persoana doamnei Fărcăşanu, pe care am cunoscut-o mai de-aproape şi am admirat-o în tot ce a produs. Doamna Maria Fărcăşanu a fost o educatoare. Ea s-a străduit să formeze şi, mai ales, să păstreze gustul ţărăncilor şi să facă, în acelaşi timp, o şcoală pentru tinerele ucenice care trebuiau să-i continue opera mai târziu. Pecetea marii sale puteri de creaţiune se vede în faptul că ea nu crea modele care să se poată imita. Din clipa în care modelul ieşea din atelierul ei, cădea în banalitate. Numai ce ieşea din mâna ei şi a ucenicelor sale purta semnul viu al creaţiei, acel ceva pe care numai ea ştia să-l pună în tot ce trecea prin ambianţa atelierului, însufleţit de personalitatea ei.”, menţiona publicaţia citată, la mai bine de un an de la moartea Mariei Fărcăşanu.
Magda BĂNCESCU