Fotografiile realizate în studioul lui Ion Munteanu, în intervalul 1924-1946, sunt o mărturie solidă a preferinţei câmpulungencelor pentru vâlnic, acea fotă încreţită, specifică portului oltenesc. Foarte multe doamne şi domnişoare de la oraş, în special, l-au introdus în vestimentaţia de ocazie datorită preţiozităţii asigurate de bogăţia de ornamente lucrate preponderent cu fir metalic, printre care se strecurau motive cusute în nuanţe tari, roşu sau verde, care contrastau cu auriul folosit din abundenţă.
S-a vorbit pe la şezătorile prezentului, organizate de grupuri care studiază portul popular, că târgurile au constituit sursa prin care vâlnicul a ajuns în garderoba muscelencelor. Acestea au fost cucerite de feminitatea conferită de lărgimea acestui tip de „fustă”, care, totodată, era şi practică, permiţând femeilor să încalece mult mai uşor decât cu fota dreaptă de Muscel! Datorită căutării sale, artizanii locali l-au introdus în paleta de produse fabricate în ateliere proprii.
Ilie Tonghioiu producea vâlnice la atelierul său din Schei, după cum ne-a povestit nepoata acestuia, care îşi aminteşte de un vâlnic purtat de bunica ei, lucrat de soţ. Erau greu şi generos în ornamentaţia strălucitoare, care înfrumuseţa pliurile ce puneau în valoare mai ales siluetele subţiri. Sclipirea relatării noastre are ca origine imaginile aflate în colecţia Muzeului Municipal, prezentate în expoziţii, care înfăţişează femei din Muscel purtând vâlnic, dar mai ales exponatele pe care Sanda Safta, muzeograful şef al Secţiei de Etnografie şi Artă Populară Câmpulung, ni le-a prezentat în susţinerea ideii punctate în deschiderea acestui articol.
- Regele Carol I a dus în dar feţelor regale germane un vâlnic lucrat la Rucăr
„Probele” provenind din atelierul prolificului fotograf câmpulungean, al cărui prag a fost trecut de sute de persoane, în haine de sărbătoare, susţin afirmaţia adoptării acestei piese de vestimentaţie spectaculoasă prin formă şi ornamentaţii de către orăşence. „Şi în zona noastră, în partea de Nord, s-a purtat vâlnicul, pe care îl găsim foarte mult în fotografiile realizate de Ion Munteanu, în perioada interbelică.”, spunea, la una dintre şezătorile recente, muzeograful şef Sanda Safta. Şi a fost adoptat cu mult înainte ca Ion Munteanu să-şi deschidă atelierul în clădirea lipită de Bărăţie, demolată în anii ’60.
Maria Bâtcă, autoarea lucrării „Costumul popular românesc”, apărută în 2006, explică ce este vâlnicul. Preluăm de la ea definiţia produsului de artizanat, care constituie subiectul articolului nostru: „Vâlnicul este o piesă specifică portului de iarnă, de formă dreptunghiulară, de mari proporţii, atingând până la 4 metri lungime şi 0,80 metri lăţime, datorită cărora se poartă încutat, încreţit sau plisat. El apare ca o fustă neîncheiată, cu capetele uşor suprapuse într-o parte. Vâlnicul evidenţiază subţirimea taliei, prin amploarea sa amintindu-ne de zeiţele neoliticului înveşmântate în rochie-clopot.”
Apelăm şi la consemnările din presa veche, care constituie dovezi verosimile ale purtării vâlnicului şi, mai mult decât atât, ale execuţiei lui în atelierele muscelene, existând cerere pentru acest produs elegant şi chiar modern. Şi nu se confecţiona doar la Câmpulung, ci şi în comunele Muscelului. În 1883, publicaţiile „Românul” şi „Familia” scriau despre un eveniment desfăşurat la Berlin, la care regele Carol I a asistat, la invitaţia împăratului Wilhelm, ca naş la botezul fiului principelui Wilhelm de Prusia. „Cu astă ocasiune, regele Carol a dus cumetrei sale nişte suveniri alese după gustul său şi al reginei. Aceste toate sunt produse române şi anume de acele care păstrează caracterul local; ţesături, cusături, costume lucrate c-o mare fineţe şi d-o egală bogăţie. Unele dintre aceste obiecte au fost procurate de la Şcoala „Elisabeta”, altele de la „Furnica”, altele, în fine, au fost luate direct de la persoanele care le-au lucrat. Printre bucăţile cele mai însemnate se citează: o cămaşă (judeţul Muscel) de mătase (borangic), cusută tot cu mătase, un vâlnic şi nişte bete, de la Rucăr, stofă neagră cusută cu fir de argint, o maramă de-o fineţe extraordinară, o trâmbă de pânză destinată a se face din ea un costum de vară. Cunoscătorii şi, mai ales, cunoscătoarele găsesc că toate obiectele sunt de o frumuseţe rară şi demne de a servi la toaleta unei suverane.”
- Vâlnice din Muscel, expuse la Paris şi Bucureşti
La Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, S.G. Giuglănescu, din Pucheni, a fost premiat cu medalie de bronz pentru exponatele prezentate, vâlnice cu şorţ. Pucheni, aflat la 36 km de Câmpulung, făcea parte din judeţul Muscel. Iar la Expoziţia Generală Română de la Bucureşti, din 1906, la secţia Industrie, judeţul Muscel, reprezentat de 447 de expozanţi, la o medie de 145 de persoane pe judeţ, a prezentat: ii, fote, vâlnice, marame, bete, scoarţe, plocade, cojocărie, covoare, ţesături naţionale, mobilă ţărănească, olărie etc. Aşadar, vâlnicul se găsea în gama de produse realizate în Muscel.
Şi rucăreanca Aurelia Simionescu, autoarea unei rubrici în „Albina”, confirma în scrierile sale existenţa vâlnicului în portul muntencelor din zona de Nord. „Muscelul – consemna aceasta în anul 1935 – este judeţul care a păstrat încă vechiul şi frumosul nostru port naţional. Găseşti acolo iile, cămăşile, fotele, maramele, vâlnicele, scoarţele şi chilimurile româneşti cele mai frumoase, mai cu seamă la munte, pentru că acolo s-a putut păstra mai bine portul.”
Muscelul a influenţat portul şi în teritoriul aflat dincolo de Piteşti. „Astăzi – „astăzi” însemnând anii ’30-’40 – se resimte simţitor influenţa oraşului, precum şi amestecul de modele, cele mai multe sunt aduse din judeţul Muscel, unde fetele se duc special să le copieze sau le cumpără de la Piteşti, lucrate gata de muscelence.” „Femeile din Câmpulung vindeau la târgul din Piteşti o gamă largă de ţesături şi piese de port, printre care şi fota aleasă cu fir metalic. Această modă a prins foarte mult în zona de care ne ocupăm (n.r. zona aflată în jos de Piteşti, către Sudul judeţului), fota cu fir cumpărată, numită „vâlnic” în termeni locali, fiind nelipsită din zestrea oricărei fete şi neveste tinere.”, confirmă Revista Muzeelor influenţarea portului argeşean de produsele vestimentare provenite din Nord.
- Portul de Mehedinţi, etalat de regina Maria, seamănă mult cu vâlnicele deţinute de muzeul câmpulungean
Ne întoarcem la Maria Bâtcă şi la studiul său, „Costumul popular românesc”, în care menţionează care era aria de răspândire a vâlnicului: Oltenia şi parţial Muntenia. „De fapt, Muntenia dunăreană, care a avut legături puternice cu Balcanii.” Şi asta pentru că vâlnicul era întâlnit şi la sârbi, bulgari, albanezi. „Din cercetările de teren reiese că vâlnicul, purtat în Nordul ţinuturilor Gorj, Vâlcea şi Mehedinţi, a pătruns din Sudul acestor zone, făcând parte din ţinuta de sărbătoare.”, adaugă aceasta.
Foto: Vâlnice de Mehedinţi
Dacă a pătruns în zona noastră în această manieră sau a existat o influenţă de dincolo de Carpaţi, specialiştii sunt în măsură să lămurească. Certă este asemănarea între vâlnicele aflate în patrimoniul muzeului câmpulungean şi portul de Mehedinţi, pe care îl etala deseori Regina Maria. Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Câmpulung deţine câteva exponate de o frumuseţe care le „taie” respiraţia pasionaţilor de straie tradiţionale.
Magda BĂNCESCU
