ARO nu lipsea din paginile revistei „Cutezătorii”, care era o inspiraţie pentru copiii şi tinerii de dinainte de ’89. Maşina şi oamenii uzinei erau prezenţe constante în reportajele, care îi aduceau pe ziarişti la Câmpulung, pentru relatări al căror farmec persistă şi în prezentul nostru. Un prezent fără fabrica închisă oficial în urmă cu 18 ani. Am ales de această dată un articol scris de Dumitru Lazăr şi publicat în toamna anului 1986, care îi are ca protagonişti pe inginerul Constantin Dragomir, şeful Compartimentului de Teste – Competiţii, şi colegii săi, inginerii Viorel Păceşilă şi Cătălin Petcu, mecanicii de încercare Gheorghe Gavrilă, Vasile Gentoiu, Răzvan Bîrzu, Gheorghe Radu. Reportajul îi dedică un spaţiu aparte maistrului Ion Pietrăreanu, care, cu nouă ani înaintea acestei reflectări în presă despre performanţele unor oameni de acţiune de la ARO, devenea câştigătorul primului concurs de autocros organizat în ţara noastră.
- Să descoperim împreună „Zimbrul Carpaţilor” ARO
„Îl urmărim cu atenţie pe acest blond, suplu, care îşi îmbracă la nimereală combinezonul portocaliu şi îşi trage pe cap casca de pilot de curse. E grăbit şi-l înţelegem de ce. La numai câţiva paşi îl aşteaptă un frumos ARO 10, o maşină pentru autocros şi pentru raliuri, pe care trebuie s-o testeze în vederea concursurilor din această toamnă. În câteva minute e gata echipat. Se urcă la volan şi porneşte.
Suntem undeva pe un mic platou al Muntelui Mateiaş, nu departe de oraşul Câmpulung Muscel, leagănul autoturismelor româneşti de teren. Dimineaţa aurie nu e tulburată decât de un vânt subţire, care aduce până la noi sunetul grav al maşinii plecate să asalteze înălţimile, să coboare în trombă pantele presărate cu colţuri de stâncă, să treacă dezinvoltă prin vadul pârâului din vale.
După o jumătate de oră, proba se încheie. Pilotul revine în punctul de plecare, îşi scoate casca pe care i se vede scris numele – Constantin Dragomir – şi începe să noteze într-un caiet: „Suspensia-faţă, cam dură… De modificat poziţia scaunului pentru a-l îndepărta cu 2-3 cm de roll-bar… Atenţia la bara stabilizatoare-spate… Sunt necesare câteva probe în plus cu celălalt tip de crampoane… În rest, totul bine!”
Scurtă biografie
Ne invită să luăm loc în maşină şi facem cale întoarsă spre uzină. Pe drum discutăm despre curse, despre maşini şi, evident, despre el. Aflăm că are 29 de ani, că este inginer şi că a venit la ARO cu patru ani în urmă. A lucrat mai întâi la Secţia de Motoare, după care i s-a încredinţat conducerea Compartimentului de Teste – Competiţii, înfiinţat nu demult.
Îl întrebăm cum a reuşit să lucreze aici, la uzina din Câmpulung, o uzină vestită pe tot globul pentru maşinile sale. Se gândeşte câteva momente şi apoi ne spune că nu angajarea e grea, mai ales când ai o repartiţie în acest sens, ci continuitatea, adică sudura cu acest colectiv muncitoresc de excepţie. Exigenţele sunt foarte mari, trebuie să fii harnic, disciplinat, să ai temeinice cunoştinţe profesionale.
I-au plăcut automobilele de când era copil şi de aceea a urmat cursurile unui liceu cu profil auto din Cluj Napoca. Pe urmă, s-a înscris la Facultatea de Autovehicule Rutiere din Braşov, la absolvirea căreia a dobândit diploma de inginer. Şi imediat după aceea a venit în uzină. I-a fost greu la început. Da, i-a fost, dar a biruit, pentru că în liceu şi în facultate s-a străduit să acumuleze cât mai multe cunoştinţe de specialitate. Iar în vacanţe, în loc să stea degeaba, s-a angajat ca muncitor în diferite ateliere şi şi-a însuşit deprinderi practice de mecanic auto. Iar acum, iată-l în fruntea unui grup de tineri pasionaţi de meseria lor, grup din care fac parte inginerii Viorel Păceşilă şi Cătălin Petcu, mecanicii de încercare Gheorghe Gavrilă, Vasile Gentoiu, Răzvan Bîrzu, Gheorghe Radu.
- Primele succese sportive
Ce fac în uzină aceşti tineri ingineri şi mecanici de încercare? „Rostul nostru, precizează Constantin Dragomir, este acela de a reprezenta uzina în campionatele naţionale de raliuri şi de autocros şi, strâns legat de aceasta, de a testa în condiţii de extremă dificultate produsele uzinei: autoturismele ARO 24 şi ARO 10, cu motoare diesel sau cu benzină, în toate variantele în care se fabrică. Facem probe de anduranţă, probe de consum, probe de fiabilitate şi, când este cazul, propunem soluţii noi pentru perfecţionarea unor piese sau subansambluri.”
Oprim în curtea uzinei şi, înainte de a ne despărţi, îl rugăm să ne spună ce succese sportive a obţinut colectivul său în cele trei sezoane de când participă la competiţii. Notăm în carneţel că el, Dragomir, a fost în 1984 cel mai bun alergător de autocros cu o maşină ARO 10, că anul trecut acest invidiat titlu şi l-a însuşit Gheorghe Gavrilă, că tot anul trecut echipa Teste – Competiţii, în ansamblul ei, a devenit campioană naţională de autocros. Dar acum, în 1986? Sezonul competiţional din acest an încă nu s-a încheiat, însă se poate prevedea că tinerii ingineri şi mecanici de sub conducerea lui Constantin Dragomir vor câştiga din nou câteva din titlurile puse în joc, într-o înfocată dispută sportivă cu colegii lor din celelalte două echipe ale uzinei: Probe şi Prototip.
- Uzina, un vast amfiteatru
Teste – Competiţii, Probe, Prototip! Trei grupări sportive din cadrul Întreprinderii ARO, dar, în acelaşi timp, trei secţii importante ale uzinei argeşene – deseori vizitată de pionieri şi şcolari -, care concurează la perfecţionarea continuă a autoturismelor româneşti de teren, la sporirea prestigiului lor în cele peste 30 de ţări în care se exportă.
Ne oprim în Atelierul de Probe Funcţionale. Maşinile abia ieşite de pe banda de montaj, strălucind orbitor în razele soarelui tomnatic, intră aici, la umbră, unde sunt luate în primire de mecanicii de încercare. Asemenea unor severi „profesori examinatori”, aceştia nu trec cu vederea nicio neglijenţă, niciun defect. Ei au misiunea să semneze certificatul de calitate pentru fiecare maşină în parte şi o fac cu toată răspunderea.
Autoturismul este urcat pe o rampă pentru a se face un minuţios examen static. Pe urmă este scos pe pista de încercare, din incinta întreprinderii, spre a i se „da pinteni”, cum spun mecanicii, şi a se vedea dacă ştie să demareze, să accelereze, să tragă, să fugă, să oprească…
Urmărind probele în tovărăşia a doi oameni în puterea vârstei, care lucrează în întreprindere de câteva decenii: maiştrii CTC Ion Pescaru şi Virgil Tarbă, ei înşişi mecanici de încercare, iar cel de-al doilea, un iscusit alergător de autocros. Întrebăm: câte ture de pistă trebuie să se execute cu fiecare automobil? Ion Pescaru ne spune că se fac, îndeobşte, două-trei ture, pe parcursul cărora examinatorul reuşeşte să se edifice asupra stării maşinii. Şi când ceva nu este în regulă, ce măsuri se iau? O măsură cât se poate de simplă, zice interlocutorul nostru: maşina este trimisă la remedieri!
Remarcăm faptul că în Atelierul de Probe şi pe pistă lucrează foarte mulţi tineri. Cei doi maiştri ne spun că media de vârstă a secţiei este de 20 de ani, aici experienţa vechilor muncitori împletindu-se armonios cu entuziasmul tinerilor ieşiţi de pe băncile şcolilor în ultimii trei-patru ani.
Ce fel de şcoli urmează aceşti tineri? Întreprinderea ARO – ca şi alte întreprinderi din ţara noastră – a devenit un uriaş amfiteatru, o adevărată citadelă a învăţământului teoretic şi practic, pe lângă ea sau chiar în incinta ei desfăşurându-şi activitatea o şcoală profesională, un liceu industrial de profil şi o secţie de subingineri a Universităţii din Braşov, cu specialităţile TCM şi Automobile. „Când am venit noi în uzină, remarcă uşor nostalgic, Virgil Tarbă, cu cincisprezece sau douăzeci de ani în urmă, meseria încă se „fura”, adică se învăţa după „ureche”. Acum, voinţă şi cap să ai, că şcoli se găsesc câte vrei!”
- O frântură din istoria vie a întreprinderii
Inginerii Constantin Dragomir şi Viorel Păceşilă, care ne-au însoţit tot timpul prin uzină, ne conduc, în cele din urmă, la Secţia Prototip. Aici întâlnim o veche cunoştinţă, maistrul Ion Pietrăreanu, care a devenit, cu nouă ani în urmă, câştigătorul primului concurs de autocros organizat în ţara noastră. Ne uităm cu admiraţie la acest om care poartă cu el o frântură din istoria întreprinderii de la poalele Mateiaşului. A venit în uzină cu 24 de ani în urmă, după ce a absolvit o şcoală profesională, la Bucureşti, şi aici a rămas, fiind părtaş la toate momentele importante ale creşterii întreprinderii şi ale naşterii şi perfecţionării automobilului românesc de teren. A trecut prin toate secţiile uzinei, acumulând o vastă experienţă profesională, pe care acum o împărtăşeşte cu dragoste tinerilor săi subalterni, mecanici de încercare de la Prototip, din rândurile cărora cu greu poate selecta, pentru evidenţiere, câteva nume (Cornel Ţiplea, Mihai Vintilă, Mihai Ungheanu), pentru că, după expresia sa, toţi sunt băieţi destoinici, devotaţi acestei frumoase meserii. Este foarte grea şi de mare răspundere, de ea deprinzând, într-o măsură importantă, reuşita viitoarei piese nou proiectate, a viitorului subansamblu, a viitorului model de automobil. Ce calităţi îi trebuie unui tânăr pentru a deveni mecanic de încercare? Ion Pietrăreanu ni le înşiră pe degete: bună pregătire profesională, talent în mânuirea volanului, dorinţă de perfecţionare, cutezanţă, tărie în lupta cu greutăţile.
Notăm toate acestea în caiet şi le subliniem cu două linii, ştiind că ele vin de la un om care a testat toate tipurile de maşini ARO şi a făcut probe cu ele, la cererea partenerilor străini, în 16 ţări ale lumii, de pe înălţimile Muntelui Santa Catalina, din Cuba, şi până în nisipurile fierbinţi ale pustiului Sahara. Un om care face cinste profesiunii sale şi colectivului de muncă al uzinei muscelene.”