Foto: Prima fotografie a Bulevardului “Pardon”, inserată în „Câmpulung-Muscel. Monografie istorică”, autor preotul Ioan Răuţescu
Niciuna dintre cele trei monografii ale Câmpulungului, realizate de C.D. Aricescu, Constantin Rădulescu Codin şi Ioan Răuţescu, nu ne oferă anul sau perioada amenajării Bulevardului „Pardon”. În 1856, când a apărut „Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României” a lui C.D. Aricescu, cel mai probabil, bulevardul nu exista. Însă exista de câteva decenii în momentul tipăririi următoarelor două monografii: „Câmpulungul Muscelului. Istoric şi legendar. Privire asupra trecutului cu hărţi, figuri şi numeroase vederi, însoţit de călăuza vizitatorului” (1925), avându-l ca autor pe Constantin Rădulescu Codin, şi „Câmpulung-Muscel. Monografie istorică” (1943), realizarea preotului Ioan Răuţescu. Ambii punctează în operele lor existenţa bulevardului, însă nu furnizează amănunte despre momentul apariţiei lui în peisajul central al oraşului. Căutând date despre aleea centrală a Câmpulungului, parcă mai încercată în zilele noastre decât în trecut, ajungem la o sursă căreia, teoretic, merită să i se acorde încredere: „Atlasul istoric al oraşelor din România – Câmpulung”, apărut în 2008, sub egida Academiei Române. În acest document este consemnat intervalul „1885-1891. Încep amenajările la Bulevardul „Pardon” şi la Grădina Publică”. Şi, totuşi, în 1884, când au vizitat Câmpulungul publicistul şi istoricul G.I. Ionnescu Gion şi scriitorul Petre Ispirescu, Bulevardul „Pardon” exista, întrucât aceştia l-au menţionat în relatările lor. Şi exista, se pare, din 1883.
- Constantin Rădulescu Codin şi Ioan Răuţescu amintesc în treacăt despre bulevard
În lucrarea sa din 1925, Constantin Rădulescu Codin a punctat în treacăt existenţa bulevardului, într-o enumerare a edificiilor Câmpulungului. „În centru, Câmpulungul are şi un „bulevard”, azi zis Aleia „Principele Carol”, şi o grădină publică, care, pe fiecare zi, se înfrumuseţează.”
Nici preotul Ioan Răuţescu nu a insistat, în 1943, asupra promenadei oraşului, atingând subiectul în contextul prezentării unor informaţii despre „comerţ şi negustori”. „Prin mijlocul oraşului, curgea pe la începutul secolului XIX o gârlă, paralelă cu Râul Târgului. De la o vreme, cursul ei s-a abătut de-a curmezişul oraşului în partea de sus, aşa că albia veche a rămas liberă. Pe acest loc au început a face orăşenii prăvălii. Fiindcă locul era obştesc, s-a făcut sfat şi s-a decis ca cei cu prăvălii să plătească un embatic anual, pentru ca-n chipul acesta să se împărtăşească de venit şi ceilalţi moşneni orăşeni care nu-şi făcuseră prăvălii, nefiind toţi negustori. La capitolul „Obştea Moşnenilor Câmpulungeni” se dau mai multe lămuriri privitoare la aşezământul făcut de obştea orăşenilor cu negustorii, care au clădit pe acel loc mai multe prăvălii, al căror număr s-a ridicat curând la 50. Locul acesta era lângă bulevardul din timpul de faţă. Până în vremurile noastre a rămas aici centrul comercial al oraşului.”, este contextul în care Răuţescu aminteşte despre bulevard în monumentala sa lucrare.
Tot preotul Ioan Răuţescu a scris despre îmbunătăţirea arterelor centrului, în timpul primarului Gheorghe Isbăşoiu, avocat de profesie, care a condus Câmpulungul din octombrie 1933 până în octombrie 1937. „S-a asfaltat strada centrală Negru Vodă, pe porţiunea de la gară şi până la primărie, şi strada Profesor Nicolae Iorga, de la primărie până la Bărăţie.”
- Publicistul şi istoricul G.I. Ionnescu Gion scria, în 1884, despre „Terasa Centrală”, „numită de anul trecut „Bulevardul Pardon”
Înaintea acestor consemnări care nu lămuresc în privinţa perioadei construcţiei bulevardului, au scris despre aleea centrală a Câmpulungului doi vizitatori veniţi în oraş în acelaşi an, 1884. În urmă cu aproape 140 de ani, şi-au făcut concediul aici publicistul şi istoricul G.I. Ionnescu Gion şi folcloristul şi prozatorul Petre Ispirescu. În 2008 apărea, sub semnătura profesorului Adrian Săvoiu, lucrarea „Câmpulungul în mărturiile vremii”, care cuprinde şi impresiile de vacanţă ale celor doi călători, care au petrecut un timp aici, separat unul de celălalt.
Publicistul G.I. Ionnescu Gion aminteşte în articolul „Din Câmpulung”, apărut în ziarul „Românul”, ediţia din 9 august 1884, şi despre „Terasa Centrală”, „numită de anul trecut „Bulevardul Pardon”.” „Seara, terasa geme de lume; serviciul municipal a aprins lămpile; muzica militară cântă. Din când în când, dominând ariele muzicale, se aude câte o esclamaţiune plecând din băierele inimei: „-Pardon, madame, că v-am călcat!” D-aci, numele de „bulevard Pardon”, pe care unele din domnişoarele bucureştene l-au numit şi „Esplanada Cotlacot”, căci, numai mulţămită jocului cadenţat al coatelor, poţi reuşi a-ţi face pe terasă, în îmbulzeală, preumblarea igienică, prescrisă cu rigoare de doctorul curant.”, astfel a descris istoricul agitaţia de pe Bulevardul „Pardon”, explicând şi de la ce îi vine numele.
- Petre Ispirescu: „Îmbulzeala este aşa de mare, încât dacă vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ţi iei o tăgârţă cu pardonuri”
Petre Ispirescu este şi mai generos în amănunte în însemnările “Din poveştile unchiaşului sfătos. Schiţă de călătorie”, apărute în „Revista literară”, 1-5 iulie 1885. „Oraşul este străbătut d-a lungul lui de un canal de apă, tras din Râul Târgului, pentru trebuinţele locuitorilor şi pentru stropitul uliţelor. (…) Oraşul are şi un bulevard. El este în lăţime ca de cinci metri, iar în lungime ca de 180 de paşi. Aşa cum este, el poate să fie neîndestulător pentru mulţimea mosafirilor ce vin vara la aer muntos. Îmbulzeala este aşa de mare, încât dacă vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ţi iei o tăgârţă cu pardonuri, să împarţi în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi, celor ce te împing sau celor pe care îi calci pe bătăturile picioarelor. Dară mai adesea te lipseşti de o asemenea preumblare, unde în loc să te întremezi, mai mult ameţeşti în înghesuiala şi învârtitura cea în loc. Bucureştenii, pentru aceasta, în vorbirea lor cea înţepoasă, l-au numit „Bulevardul Pardon”. Serile, muzica regimentului de dorobanţi sau câte vreun tacâm de lăutari se silesc, pe cât pot şi ei, să deschiză inima preumblătorilor şi să le facă o bună petrecere.”, este mărturia minunată lăsată de folcloristul Petre Ispirescu despre venirea sa la Câmpulung, în iulie 1884, pentru recreere şi… inspiraţie.
- Dumitru Baciu: „După 1877, prăvăliile au fost dărâmate spre a se amenaja o alee. Cu timpul, această alee s-a mărit, devenind un adevărat bulevard”
În cartea sa din 1980, „Lumini muscelene”, medicul chirurg şi memorialistul Dumitru Baciu consemnează „informaţii relatate în 1932 de institutorul octogenar I.N. Ionescu Moşoianu” despre locul pe care a fost amenajat bulevardul.
„Pe locul actual se afla, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un iaz, denumit „Iazul Ferăstraelor”, denumire dată, probabil, de utilitatea sa practică în viaţa oraşului.
Iazul îşi avea izvoarele în partea de nord a oraşului, în zona denumită Sân Petru, loc al unui tradiţional bâlci, organizat în perioada sărbătorii cu acelaşi nume, şi alimenta cu apă o parte a oraşului.
În jurul anului 1815, debitul scăzuse atât, încât boierul Dinicu Golescu a dăruit oraşului suma necesară pentru a se efectua canalizarea apei rămase, ca să poată fi secat terenul. Pe locul rămas în locul iazului, s-au ridicat prăvălii. După 1877, prăvăliile au fost dărâmate spre a se amenaja o alee. Cu timpul, această alee s-a mărit, devenind un adevărat bulevard.
În perioada dinaintea Primului Război Mondial, el era mult mai scurt decât în forma prezentă, iar la capătul nordic se găsea statuia lui Negru Vodă, mutată mai târziu în faţa primăriei, actuala bibliotecă publică. Acum 50-60 de ani, bulevardul era acoperit doar cu pământ, având o zonă centrală pavată cu piatră de râu, bună pentru a evita noroiul în timp de ploaie. Cele două străzi laterale, Negru Vodă şi actuala stradă a Republicii, erau pavate, prima cu piatră cubică, cealaltă cu piatră de râu.
Aleea bulevardului era mărginită pe cele două laturi de castani stufoşi, ce ofereau o umbră totală, ideală protecţie faţă de razele soarelui, ca şi în faţa ploilor mărunte.
(…) Localnici sau vizitatori, se înscriau ritmului respiraţiei oraşului, intrau în „mecanismele” lui fireşti şi astfel drumurile lor se întâlneau cu… Bulevardul „Pardon”. Zilnic, în orele de seară, iar în timpul sărbătorilor şi în cursul dimineţii, bulevardul devenea neîncăpător pentru plimbare, ţinând seama că atunci cele două părţi carosabile erau doar pentru vehicule.
Ulterior, una dintre ele, strada „Republicii”, va fi asfaltată şi rezervată pe timp de vară numai pietonilor. În aceste condiţii, de mare afluenţă, oamenii se loveau cu coatele, se călcau pe picioare şi, schiţând un surâs amabil, de circumstanţă şi falsă politeţe, se scuzau invariabil: „pardon”. Diferenţa consta doar în intonaţie, în raport cu cultura sau, mai degrabă, cu „blazonul” celui care se scuza.
Şi din „pardon în pardon”, aşa i-a rămas numele aleii, care avea, totuşi, o denumire fixată pe o tăbliţă albastră la capătul nordic, pe atunci nebăgată în seamă, iar astăzi complet uitată. Astfel, cu trecerea timpului – vorba poetului – porecla s-a transformat în renume, astfel încât azi orice nume s-ar da bulevardului, el va rămâne în obscuritate, în faţa eternului şi de neînlocuit Bulevard „Pardon”.”, este un fragment al capitolului „Memoria Bulevardului „Pardon” din lucrarea menţionată.
- Istoricul Carmen Oprescu: „1869-1883 a fost perioada în care primăria s-a îngrijit să facă achiziţii succesive de proprietăţi pentru a mări suprafaţa liberă a terasei”
Relatările vremii nu menţionează, însă, anul sau anii amenajării aleii centrale a oraşului. Istoricul Carmen Oprescu indică, într-o interesantă cercetare realizată pe tema Grădinii Publice şi a Bulevardului „Pardon”, intervalul 1869-1883 ca fiind perioada în care „primăria s-a îngrijit să facă achiziţii succesive de proprietăţi pentru a mări suprafaţa liberă a terasei. Probabil, acum sunt înlăturate casele dintre Negru Vodă şi Republicii, fiind vizate pentru expropriere şi prăvăliile fraţilor Nicolau din capătul de nord al terasei bulevardului”.
În 1883, după cum scrie unul dintre cei doi călători veniţi la odihnă în anul următor, bulevardul exista deja. Remarcăm şi denumirea acestuia în fotografiile de epocă (1911-1928) aflate în colecţia lui Gheorghe Chiţa: „Aleea Principele Carol”, cum apare şi în monografia lui Constantin Rădulescu Codin.
În legătură cu denumirea acordată în onoarea Principelui Carol – nu “Regelui Carol I” – găsim o explicaţie plauzibilă tot în studiul istoricului Carmen Oprescu: “Ipoteza că denumirea oficială “Aleea Principele Carol” ar fi fost adoptată de câmpulungeni chiar la inaugurarea aleii-promenadă în onoarea Principelui Carol înainte de încoronarea lui ca rege al României, sub numele Carol I, ar conduce la devansarea datei amenajării bulevardului ante 14 martie 1881, data încoronării.” Altfel spus, bulevardul a existat chiar înainte de 1881, când Carol I a devenit rege.
A consemnat Magda BĂNCESCU
Fotografiile inserate în articol aparţin colecţiei Gheorghe Chiţa.