31.9 C
Campulung Muscel
17/07/2024

Artistul fotograf Marius Sminchişe: „Dincolo de suferinţă, rugăciunea a fost un zid care s-a înălţat faţă de cei care au maltratat”

Viziunea artistului Marius Sminchişe despre credinţa deţinuţilor politici în libertate a constituit tema celui de-al treilea proiect legat de Argeş, cu un titlu tulburător, în acord cu sensibilitatea şi emoţia fotografiilor sale: „Rugă spre lumină”. O lumină caldă a inundat interioarele reci ale fostei Închisori Piteşti, în care au fost expuse tablourile artistului fotograf cu origini câmpulungene, revenit acasă cu un proiect la care a lucrat timp de trei ani. Data de 16 februarie 2023 a fost aleasă, iniţial, în acord cu programul directoarei Maria Axinte de a redeschide Memorialul Închisoarea Piteşti, locul ales pentru expunerea lucrărilor. Însă mai puternic decât acest motiv formal este semnificaţia zilei de 18 februarie, în preajma căreia s-a desfăşurat evenimentul: „salvarea” unui deţinut care şi-a găsit libertatea în gestul sinuciderii. „Se ştie că deţinuţii politici nu aveau voie să fie omorâţi. Nu trebuiau să moară, pentru că aveau nevoie de ei să spună tot, să li se stoarcă orice informaţie. Era o suferinţă maximă, dar nu le aducea moartea. Un deţinut a avut curajul să se arunce în gol pe casa scărilor şi să-şi suprime viaţa.”, spunea Marius Sminchişe despre plasarea vernisajului său în această perioadă.

  • Muzeul Închisorii Piteşti s-a redeschis pentru public odată cu expoziţia lui Marius Sminchişe

Memorialul Închisoarea Piteşti s-a redeschis publicului cu evenimentul cultural de ieri, 16 februarie 2023, o dată pe care artistul fotograf Marius Sminchişe nu a ales-o întâmplător când a programat vernisajul expoziţiei. Pe perioada iernii, muzeul este închis din cauza temperaturilor foarte scăzute. „La noi, iarna este foarte frig – spunea Maria Axinte, preşedinta Fundaţiei „Memorialul Închisorii Piteşti” -, de altfel, cred că aţi şi simţit pe pielea dumneavoastră. Redeschidem astăzi Memorialul la programul obişnuit, de joi, până duminică. Ne bucurăm că din nou, în acest an, prezentăm încă o expoziţie de artă, care face bine acestui loc încărcat de durere. Întotdeauna, arta este un foarte bun transmiţător de mesaj, mai ales mesaje atât de tulburătoare”.

Redeschiderea pentru public a muzeului amenajat în fostul spaţiu administrativ al Închisorii Piteşti a coincis cu vernisajul expoziţiei „Rugă spre lumină” a artistului fotograf Marius Sminchişe.

  • Fostul deţinut politic Sergiu Rizescu, despre ziua în care a refuzat să devină informator: „A fost cea mai frumoasă zi. Eram numai fizic deţinut politic. Pentru că nu e nimic mai frumos decât să fii frumos pe dinăuntru”   

Temperatura neprietenoasă din incinta muzeului din ziua evenimentului a fost rezonabilă pe lângă ce-au îndurat foştii deţinuţi ai Închisorii Piteşti. Unul dintre aceştia este Sergiu Rizescu, trecut prin mai multe penitenciare cu regim politic. Preşedintele Asociaţiei Deţinuţilor Politici din România, invitat special al manifestării culturale, a prezentat publicului câteva frânturi din suferinţele care i-au încercat mintea şi trupul într-un spaţiu al torturii fizice şi psihice.

„Maria, ai spus că este frig? Noi simţeam frigul altfel. Am fost locatar al acestui penitenciar în 1953… închisoare grea… Aici a fost şi tatăl meu. Vă puteţi închipui ce greu a fost pentru mine, când liceul la care am învăţat, Liceul „Brătianu”, era la câteva sute de metri şi, la un kilometru şi ceva, era casa bunicii mele. Teroare, înfometare, frig, distrugere fizică şi psihică… subalimentaţi… Dimineaţa, ne dădeau un ceai de mălai. La prânz, 125 de grame de pâine, ciorbă de praz sau de verdeţuri, în timpul verii, şi, seara, o jumătate de gamelă de arpacaş. Tot timpul zilei, înghiţeam saliva, pentru că stomacul trebuia să lucreze. De multe ori, mă gândeam că, dacă aş avea o bucată de mămăligă, pe care mama mea o dădea la câine, aş fi fost un om mulţumit.

În această închisoare, dimineaţa, la ora 7.00, se dădea deşteptarea. Stăteam la marginea patului… saltea de paie, perne de paie. Cum te puteai odihni pe o pernă de paie! N-aveai voie să vii la fereastră, pentru că santinela spunea că la fereastra cutare a venit un „bandit” şi s-a uitat în curte şi te băga la „neagra”. Trebuia să dormi noaptea cu mâinile în afara păturii şi un bec de 500 de waţi. Nu aveai scrisoare, nu aveai nimic. Ne dădeau haine, lenjerie intimă, să-i zicem, indispensabili şi cămăşi de la trupele de securitate. Apelativul era: „Mişcă, banditule!”

De jos venea miros de prăjeală. La un moment dat, am avut îndrăzneala să-l întreb pe sergent de ce le dă mâncare mai bună infractorilor de drept comun şi nouă ne dau zeamă chioară. La care acesta mi-a spus: „Banditule, este o diferenţă. Voi vreţi să scoateţi din rădăcini pomul socialismului, pe când ăştia fură numai poamele.”

Dar cea mai frumoasă zi din viaţa mea a fost când m-au scos din celula 55 şi m-au dus aici, în faţă, ca să mă facă informator. Deja îmi făcuseră portretul. Ziceau ei. „Deţinutul contrarevoluţionar Rizescu Sergiu este inteligent, are o memorie bună, este serios, poate fi racolat ca informator calificat.” Ofiţerul politic Marin îl cunoşteam. Securistul închisorii. Dar erau doi colonei de la Direcţia Generală a Securităţii Statului. Unul cu o figură foarte fină, cred că era psiholog, şi unul cu o figură de K1.

Şi a început cântecul de sirenă. „Nu-i păcat, mă, de tine, să stai aici? Că eşti frumuşel, eşti băiat isteţ, tu nu vrei să-ţi întemeiezi o familie, să faci o facultate, că noi avem nevoie?!” Am refuzat. Aceasta a fost cea mai frumoasă zi.

Am urcat aceste scări şi m-am dus la celula mea 55. În acel moment, deţinutul contrarevoluţionar Rizescu Sergiu era un om liber. Eram numai fizic deţinut politic. Pentru că nu e nimic mai frumos decât să fii frumos pe dinăuntru.

De aici ne-au dus la Jilava, care este închisoare de triaj. Am ajuns la Dej… numai tineri eram. S-au aşezat cu mâncarea pe noi, ca pe animale înainte de tăiere. Vomam… deranjament stomacal… Am ajuns în faţa comisiei. Erau un deţinut medic pe care îl chema Traian Tomescu, în haine vărgate, cu halat, şi un medic militar de la Securitate. Am zis: „Domnul doctor, vă rog frumos, vreau să merg la muncă. Când am ajuns la Cavnic şi am văzut râul Cavnic, am văzut muntele, am văzut oameni cum mergeau pe stradă, am văzut luna, am văzut soarele. Am considerat că sunt un om liber. Acolo erau 400 de studenţi. Erau o armonie şi o frumuseţe extraordinare. Eram tineri şi visam România noastră. Generaţia noastră am făcut şcoală. Şi şcoală românească. Profesori deosebiţi… pot să afirm că profesorii mei au fost dascăli. Aşa ne-au format.

Într-o noapte au intrat doi care ne-au rupt saltelele de paie, le-au desfăcut, au făcut un fel de arie şi ne-au pus cu faţa la perete şi cu pistolul în ceafă. Eram cu un avocat în vârstă, domnul avocat Grigorescu. Când eşti tânăr, instinctul de conservare nu este atât de puternic ca la un om în vârstă. Dânsul şi-a făcut necesităţile fiziologice. A ajuns la Poarta Albă, unde era şi tatăl meu. Şi a întrebat: „Cine mai era arestat?” El a spus: „Părinte, ce băiat aveţi!” „De unde cunoşti dumneata pe băiatul meu?” „Am stat cu el în celula 55.” Tatăl meu a căzut în genunchi şi a zis: „Doamne, mi-au luat şi băiatul!” Trebuie să ştiţi că jumătate din canal este făcut cu roaba, târnăcopul şi cazmaua de deţinuţii politici. Şi sunt oseminte de-o parte şi de alta a canalului. A strâns cojile de pâine, că poate vine şi băiatul să-l întâlnească. Nu este numai viaţa mea, ci a tuturor celor care au trecut… M-a ferit Dumnezeu, că plecase reeducarea de la Piteşti. Ce-a fost aici a fost iadul pe pământ. Această închisoare este simbolul suferinţei, dar şi al demnităţii.”, este un fragment al mărturiei cutremurătoare a lui Sergiu Rizescu.

Acesta i-a mulţumit Mariei Axinte pentru omenia, bunul simţ şi respectul pentru tinerii care au trecut prin Închisoarea Piteşti, „Mecca suferinţei noastre”, cum a numit-o Sergiu Rizescu.

  • Carmen Bârloiu: „Cap-coadă ce se întâmplă aici este emoţie. Emoţie este şi expoziţia lui Marius Sminchişe”

Implicată în echipa de organizare a expoziţiei, Carmen Bârloiu spunea că nu „dificultate” descrie munca ei şi a colaboratorilor săi, ci „încărcătură emoţională”. „Cap-coadă ce se întâmplă aici este emoţie. Emoţie este şi expoziţia lui Marius Sminchişe. Tot ce a încercat el să ilustreze este pură emoţie. Tablourile lui, pentru că nu cred că este vorba despre o simplă expoziţie fotografică, transmit exact acest lucru, emoţie. Îi mulţumesc lui Marius, căci, datorită invitaţiei lui de a încerca să organizăm împreună această expoziţie, mi-a dat mie personal şansa să cunosc mai multe lucruri despre acest loc. Am constatat cu tristeţe că sunt foarte mulţi oameni ai zonei, şi de aici, şi de la Câmpulung, care nici măcar nu ştiu că există acest memorial. Sau au auzit, dar nu ştiu unde se află şi n-au călcat niciodată aici. Este un lucru important că se fac aici evenimente culturale, de artă, pentru a atrage lumea, ca să vadă şi această parte.”, a afirmat Carmen Bârloiu.

  • Mircea Maieru: „Nu degeaba se spune că o fotografie este echivalentul a o mie de cuvinte. Dacă asta înseamnă, Marius a scris un roman”

Prietenul lui Marius Sminchişe, fotograful Mircea Maieru, administrator şi ambasador al grupului de fotografie „Canon Fan Group Romania”, i-a îndemnat pe cei prezenţi la vernisaj să ducă vorba mai departe şi să-şi aducă apropiaţii, cunoştinţele, colegii, elevii, studenţii să vizioneze colecţia impresionantă expusă în muzeu.

„Când citim un roman, ne trebuie câteva zile să-l terminăm şi să înţelegem arta cuprinsă în el. Dacă ascultăm o simfonie, ne trebuie câteva zeci de minute ca să înţelegem ce a vrut autorul să spună. Dacă ascultăm o melodie, într-un minut-două, rezonăm cu arta din ea. Dar dacă privim o fotografie, probabil că ne ajung câteva secunde ca să înţelegem ce a vrut autorul să transmită. De aceea fotografia este o artă rapidă. Se poate „consuma” uşor, deşi este foarte greu s-o faci. Înseamnă mulţi ani de studiu, mulţi ani de frământări, de idei. Pare simplu, o simplă foaie de hârtie, dar care exprimă atât de multe. Nu degeaba se spune că o fotografie este echivalentul a o mie de cuvinte. Dacă asta înseamnă, Marius a scris un roman.”, spunea Mircea Maieru pentru care erau o surpriză, la fel ca pentru cei prezenţi, lucrările lui Marius Sminchişe.

  • Marius Sminchişe, despre tema expoziţiei: „Am căutat să prezint credinţa, rugăciunea celor care au suferit aici”  

Proiectul lui Marius Sminchişe a avut startul în urmă cu trei ani, dar a fost oprit de pandemie. „Parcă a fost cerută această perioadă – spunea autorul expoziţiei -, pentru că a fost o perioadă de reflecţie. Am căutat să apar cu ceva care nu mai era. Şi această perioadă mi-a dat posibilitatea să apar cu această viziune a credinţei, a rugii deţinuţilor politici pentru libertate.”

Marius Sminchişe spunea că, prin tema aleasă, a căutat să transmită un lucru pe care nu l-am găsit suficient redat în prezentările despre închisorile din perioada comunistă. „Este multă suferinţă aici, multă durere, multă patimă. Domnul Rizescu n-a făcut decât să ne dea, în câteva cuvinte, o parte, a suta parte, a mia parte din ceea ce s-a petrecut aici. Am căutat să aduc în fotografia mea un lucru despre care cred că este la fel de important să fie prezent în faţa dumneavoastră. Am căutat să prezint credinţa, rugăciunea celor care au suferit aici. Pentru că eu consider că, dincolo de suferinţă, rugăciunea a fost un zid care s-a înălţat faţă de cei care au opresat, au maltratat. Îmi doresc ca aceste fotografii să redea acest lucru, aşa cum l-am simţit.”, a afirmat acesta.

Cu excepţia uneia, toate lucrările sunt în alb-negru. „Sunt lucrări făcute fără nicio sursă de lumină adiacentă adăugată, am lucrat numai cu lumina existentă, căutând în acest fel să aduc, poate, o parte din vremurile de atunci. Aşa cum au fost consumate la acel moment. Există o singură fotografie color pe care o consider centrul expoziţiei. Sunt trei fotografii care sunt axul acestei expoziţii, prezentate de-a lungul culoarului.”, a mai precizat Marius Sminchişe, mărturisindu-şi la final speranţa că dezvăluie ceea ce a simţit şi că prezintă celor care îi contemplă fotografia aşa cum a văzut el în mintea şi sufletul său.

Expoziţia semnată de acest artist impecabil a cărui carieră de trei decenii s-a clădit frumos la Paris, într-o capitală a artelor, este deschisă până pe 5 martie 2023. Este un bun prilej pentru câmpulungeni şi musceleni să vadă o colecţie de lucrări extraordinare, care se încheie într-un punct care duce emoţia la cel mai înalt nivel: un altar al rugăciunii murmurate între zidurile durerii.

Magda BĂNCESCU

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!