De la cabana „Garofiţa Pietrei Craiului” m-am alipit unui grup condus de un profesor de sport şi am început urcuşul spre creastă. Însoţirea cu grupul şi mai ales cu liderul său, care, din câte se spunea, făcuse multe ascensiuni în zonă, mi-au dat un sentiment de siguranţă mai ales când, sosit în golul de munte, am început căţărarea pe stânci. Însă entuziasmul şi nerăbdarea de a ajunge, în sfârşit, pe creasta Pietrei Craiului mi-au cam pierit când, ridicând privirea, am zărit începutul traseului numit, nu întâmplător!, „La Lanţuri”: un perete de stâncă abrupt pe care, ajutându-mă de lanţurile fixate în rocă, trebuia să-l escaladez. Nu prea mi-a surâs ideea, dar din moment ce mă alăturasem grupului, înapoi nu mai puteam da. Atunci, atârnat de acele lanţuri şi trăgând de ele cu toată puterea, am simţit pentru prima oară cât de greu este corpul meu cu cele circa 75 de kilograme ale lui. Dar, treptat, m-am obişnuit cu „Lanţurile” şi, după ce am scăpat de ele şi am ajuns pe aşa-zisa potecă de pe creastă, frumuseţea peisajului mi-a învins teama şi mi-a captivat rapid privirile.
Muntele văzut din zbor de pasăre
Cum să nu-ţi placă Piatra Craiului, atunci când ai în faţă Dâmbovicioara, Zărneştiul şi Branul, iar Braşovul ţi se arată incredibil de aproape? Toată „harta” de la picioarele mele era acum schimbată, devenise o privelişte pe care numai păsările o mai puteau avea. Pe o vreme splendidă, am înaintat cuprins de încântare pe poteca lată, în unele locuri, de doar două-trei palme, privind cu înfiorare golul de câteva sute de metri de sub mine. Când grupul a ajuns în vârful „La Om”, cunoscut şi cu numele de „Piscul Baciului” (2238 m), cel mai înalt din Piatra Craiului, am făcut cu schimbul, pentru că era atât de ascuţit, încât pe ţancul acela de piatră nu puteau sta decât trei-patru oameni. De acolo, ne-am continuat drumul pe creastă înspre sud-vest, ascultând mereu de sfaturile profesorului de sport.
Frica pe care o simţisem la începutul traseului, când a trebuit să mă atârn de lanţuri pentru a escalada stâncile abrupte, era acum de domeniul trecutului. Ba, la un moment dat, l-am întrebat pe profesor cât ne-ar lua să parcurgem toată creasta. S-a uitat la mine zâmbind şi mi-a spus că ne-ar fi imposibil s-o facem în ziua aceea şi că ne-ar prinde noaptea dacă am încerca. Extazul mi s-a risipit imediat, însă mi-am pus în minte că voi folosi primul prilej ca să străbat tot ferăstrăul magnific al Pietrei Craiului.
Se făcuse destul de târziu când profesorul ne-a anunţat că va trebui să părăsim marcajul şi să coborâm de pe creastă pe o scurtătură nemarcată, ştiută doar de el, deoarece traseul era prea lung şi ocolea prea mult pentru a ajunge pe lumină la cabana „Garofiţa Pietrei Craiului”, astfel că ne-ar fi prins întunericul sus pe stânci. Nu mi-a surâs ideea de a părăsi marcajul, dar am fost nevoit să mă supun hotărârilor majorităţii şi, în primul rând, a liderului informal. Ieşind din traseul marcat, am mers până ce am dat de un horn, pe unde urma să coborâm, ca să scurtăm drumul.
Coborârea prin horn
La picioarele noastre, se aflau doi pereţi de stâncă paraleli, de vreo 20-25 de metri. Acolo, profesorul s-a oprit şi ne-a explicat cum ar trebui să procedăm: urma să ne fixăm alternativ piciorul drept şi apoi pe cel stâng şi să ne ţinem cu mâinile de colţurile de piatră care ieşeau din pereţi. În partea cea mai îngustă şi mai dificilă a hornului trebuia să avem, în acelaşi timp, o mână şi un picior pe un perete şi cealaltă mână şi celălalt picior pe celălalt perete. Alternativ, prin schimbarea repetată mână-picior, din ţanc în ţanc, ar fi trebuit să ajungem cu bine jos.
Am stat şi i-am urmărit pe cei care, sub îndrumarea profesorului, au coborât cu abilitate, unul după altul, până jos. Apoi, mi-a venit şi mie rândul. Stând pe buza hornului şi privind în jos, în hăul adânc, mi s-a strâns inima. L-am mai întrebat încă o dată pe profesor cum să abordez coborârea, dar nu m-am liniştit nici după ce mi-a explicat din nou. Am început atunci să-mi pun în sinea mea nişte întrebări: „Ştiu cum trebuie să procedez? Oare mă vor ţine puterile?”
Când trebuie să devii Omul-păianjen
Ce altceva aş fi putut face? Înapoi nu mai puteam da, de vreme ce o parte a grupului ajunsese deja jos. Apoi, nu-mi permiteam să mă fac de ruşine. „Am vrut Piatra Craiului, de Piatra Craiului am parte!”, mi-am zis. Cu aceste gânduri, am început să cobor prin horn. Deasupra, rămas pe buza hornului, profesorul mă veghea şi îmi coordona mişcările. În prima parte, n-a fost foarte greu, pentru că instinctul şi îndrumările pe care mi le dădea în permanenţă de sus m-au condus pe o rută abordabilă. Am ajuns apoi în porţiunea unde trebuia să fac ceea ce nu mai încercasem niciodată: să cobor printre cei doi pereţi verticali, agăţat de aceştia, mutând alternativ o mână şi după aceea un picior.
Aflat între pereţi, mi-am fixat picioarele şi apoi mâinile în ieşiturile de stâncă pe care le-am găsit la îndemână. Apoi am coborât un picior şi am căutat altă ieşitură. După ce am găsit-o, am schimbat priza mâinilor şi am coborât celălalt picior. Asemenea Omului-păianjen am repetat mişcarea şi am reuşit să mai cobor câţiva metri. La un moment dat, sub piciorul drept nu mai găseam nicio ieşitură din peretele stâncos în care să mă sprijin. Agăţat în mâini şi în piciorul stâng, fără să pot vedea ce este sub mine, am continuat să caut un punct de contact şi pentru celălalt picior ca să pot slăbi tensiunea musculară din mâini. Dar sub piciorul drept, oriunde l-aş fi pus, era numai stâncă netedă.
Mi-am dat seama că nu mai puteam rezista mult în această poziţie de încordare maximă, pentru că, din cauza efortului, mâinile şi picioarele începuseră să-mi tremure. Dacă nu găseam repede o soluţie, mă puteam prăbuşi. Atunci mi s-a făcut frică şi i-am strigat profesorului de sport, rămas pe buza hornului, de unde mă urmărea:
– Nu găsesc!
– Stai calm şi caută cu piciorul în continuare! mi-a spus acesta cu hotărâre.
Cuvintele lui mi-au dat parcă un plus de energie şi am avut puterea să întind vârful piciorului drept foarte jos, unde nu mai ajunsesem până atunci. Am dat acolo de un punct de sprijin, am apăsat de două-trei ori ca să verific dacă vârful de stâncă este stabil şi mi-am descărcat toată presiunea pe piciorul drept, eliberându-mi astfel mâinile care nu ar mai fi rezistat mult în poziţia aceea. Mi-am adunat din nou forţele şi am reuşit să găsesc alte puncte de sprijin pentru mâini şi picioare, care mi-au permis să ajung cu bine până jos, la baza hornului.
Epuizat de efort, m-am prăbuşit în iarbă şi m-am uitat în sus. De acolo, de jos, hornul nu mai părea atât de înspăimântător: doi pereţi de stâncă în împărăţia nesfârşită de rocă a Pietrei Craiului. Numai că acei doi pereţi, care stăteau tăcuţi de mii de ani, m-ar fi putut omorî cu puţin timp înainte. A trecut ceva vreme până când m-am mai relaxat şi mi s-a oprit tremuratul mâinilor şi genunchilor.
Epilog
Ce ştiu sigur este că, după ce am scăpat cu viaţă din hornul ucigaş, am jurat să nu mai sui niciodată pe creasta Pietrei Craiului. N-aş fi crezut atunci că, după doar câţiva ani, îmi voi călca în mod repetat acest jurământ.
Notă:
Fragment din volumul „Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri”, ediţia a II-a adăugită, în pregătire la Editura Art