20.2 C
Campulung Muscel
03/10/2022

ADEVĂRUL CREŞTIN

IZBĂVIRE
2 CORINTENI1: 8-11
Versetele 8 şi 9 „În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nu mai trăgeam nădejde de viaţă.”
Acestea vor fi fost „necazurile” lui Pavel. Dar ele aveau scopul despre care vorbeşte Pavel în v.9 : „pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine ci în Dumnezeu, care înviază morţii”. Gândiţi poate că Pavel nu avea nevoie să înveţe această lecţie, nu-i aşa? Pavel era un mare apostol, un om smerit, care ştia ce înseamnă dependenţa de Dumnezeu. Totuşi, Pavel spune că incidentul menţionat are loc pentru a-1 învăţa o importantă lecţie, pentru a-1 învăţa „să nu-şi pună încrederea în sine însuşi”. Pavel îşi cunoştea bine nevoile, ştia că nici chiar apostolii nu erau perfecţi. De aceea, Pavel învăţase să renunţe la încrederea în sine. Dumnezeu l-a dus în situaţii dificile, în care a căpătat convingerea că nici înţelepciunea, nici eforturile sale nu-1 puteau izbăvi. Crezând, el era în primejdie de moarte, dar a făcut singurul lucru pe care-1 putea face: a privit la Domnul, s-a lăsat deplin în mâna Lui, ca în mâna Singurului care poate izbăvi din pericol şi din moarte.
Dacă un apostol are nevoie să înveţe lecţia zdrobirii mândriei şi a independenţei, cu cât mai mult eu şi dumneavoastră trebuie să învăţăm această lecţie! Necazurile din vieţile noastre ne învaţă să privim la Domnul, lată unul din mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne sfinţi.
Un proverb arab spune: „Orice răsărit de soare face o pustie”. Nu creştem când viaţa e uşoară. Ne place confortul, dar confortul nu este totdeauna prielnic. Avem nevoie de necazuri. În Psalmul 119:71 este scris: „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale.” În felul acesta ajungem s-o sfârşim cu noi înşine şi să ne putem încrede numai în Dumnezeu. Dumnezeu este, cu siguranţă, demn de încredere. Chiar în capitolul 1, Dumnezeu este prezentat în v. 3 ca fiind „Dumnezeul oricărei mângâieri” iar în v. 9 ca „Dumnezeu care înviază morţii”. Dumnezeul deplin-iubitor este Dumnezeul care poartă de grijă în toate. „Părintele Indurărilor” este Dumnezeul Atotputernic, Cel pentru care nimic nu este prea greu. El este un Dumnezeu în care ne putem încrede.
Este greu să ne aşezăm într-o poziţie de încredere absolută. Trebuie să luptăm în fiecare zi pentru a putea trăi prin credinţă, nu prin înţelepciunea noastră. Dumnezeu vrea să ne înveţe să trăim prin credinţă. Pentru a ne motiva să trăim prin credinţă, pentru a ne determina să renunţăm la noi înşine şi să ne încredem în Dumnezeu, Providenţa ne plasează în locuri grele, în locuri pe care, în mod natural, le-am evita. Dar în acele locuri noi putem vedea cum lucrează mâna lui Dumnezeu şi să ne întărim, astfel, credinţa.
Dumnezeu a procedat la fel cu Israel care trebuia să treacă Marea Roşie. În timp ce copiii lui Israel părăsiseră Egiptul, Faraon i-a urmărit, i-a prins din urmă, în timp ce îşi întinseseră tabăra în faţa mării. Poporul se temea. Israeliţii erau încercuiţi. Marea era înaintea lor iar Egiptenii în urma lor. Ştiau că vine sfârşitul şi erau disperaţi, se temeau pentru viaţa lor. Ei au zis lui Moise: „Nu erau oare morminte in Egipt, ca să ne aduci să murim în pustie?” După toate minunile cărora le fuseseră martori în Egipt, ei tot nu credeau. Moise le-a răspuns: „Nu vă temeţi de nimic, staţi liniştiţi şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Dumnezeu. Domnul va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi!” (Exod 14:13-14). Au ascultat. Ştiţi ce s-a întâmplat. Dumnezeu a împărţit în chip miraculos marea, astfel încât Israel a trecut prin ea ca pe uscat, apoi marea a înghiţit Egiptenii care încercau să-i urmărească pe Israeliţi.
Nimic nu este prea greu pentru Domnul: El a condus pe Israel în faţa mării cu scopul de a-i pune întâi în pericol, apoi pentru a le da izbăvirea şi, în cele din urmă, pentru a le dovedi că El este deplin de ajuns.
Dumnezeu este totodată un „Dumnezeu care învie morţii”.
Înseamnă că Dumnezeu are puterea supremă. Nu înseamnă că El previne moartea (desigur, când vrea, El are şi această putere), ci înseamnă că El răstoarnă puterea morţii, El biruie puterea morţii. Dumnezeu care învie morţii este în stare să facă orice.
Timpul folosit în text este indicativul prezent: „Dumnezeu care înviază morţii”. Nu înseamnă că El învie fizic în prezent, ci înseamnă că Domnul Isus Hristos are puterea de a învia. Puterea irezistibilă care L-a înviat din morţi pe Isus, lucrează printre noi şi în lăuntrul nostru în momentul de faţă. Această putere nu este un „atribut abstract”, cum ar fi, de pildă, subiectul tratat într-o carte de teologie sistematică. Desigur este absolut necesar să studiem şi să cunoaştem această putere. Noi numim puterea lui Dumnezeu „atotputernicia” sau „omnipotenţa” lui Dumnezeu. Ce important este să cunoaştem această putere! Teologia este necesară pentru viaţa creştină. Trebuie să ne gândim adânc şi logic la Dumnezeu. Iar învăţătura Scripturii nu are neapărat caracter academic sau teoretic. Învăţătura Scripturii este, în primul rând, practică.
Publicat din cartea „Dumnezeul oricărei mângâieri” de Dan Duncan
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung. Telefon contact: 0745.021.424

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!