Din partea tatălui, Magdalena Dumitru se trage din una dintre primele familii ale Dâmbovicioarei, familia Bârloiu, aflată între întemeietoarele așezării, care păstrează încă farmecul de odinioară al satului muntenesc de crescători de oi. În acest episod al serialului dedicat amintirilor din albumele ori tablourile de familie, fotografia face un pas în spate în favoarea filmelor care conțin secvențe turnate la Dâmbovicioara, fie în centru, la Podu Dâmboviței, fie în peisajul spectaculos al Cheilor Dâmbovicioarei, de la aventurile cu haiduci, până la drame de război, care au adus o desfășurare de tehnică, recuzită și personal, căruia i s-au alăturat localnicii în postura de figuranți.
Magdalena Dumitru era o copiliță pe când se desfășurau filmările în comună, dar n-a uitat nici astăzi atmosfera care cuprindea Dâmbovicioara transformată în platou de filmare. „Eu eram micuță, dar, vara, era un entuziasm când veneau cei de la Cinematografie să filmeze. Era o adevărată sărbătoare în sat, pentru că ne scoteau un pic din starea noastră de „hibernare”. Când aveau nevoie de figuranți, foarte multă lume a participat la filmări. Multe pelicule s-au filmat în zona noastră. Nu era vară în care să nu se filmeze. Era… fascinant! Știți de ce? Pentru că lumea lua contact cu regizorii, cu actorii, părinții noștri le puneau la dispoziție mâncare… glume seara, povesteau, era frumos acel schimb de păreri, de idei, de trăiri. După aceea era încântarea că vedeai filmul, recunoșteai zona și erai entuziasmat că l-ai văzut pe actorul respectiv în „carne și oase”. Probabil, de aceea, noi am rămas cu această părere bună despre actorii noștri care au fost. Pe cei actuali nu-i cunoaștem atât de bine, știu că sunt talentați, dar noi nu mai avem contactul pe care l-am avut la vremea respectivă.”, sunt mărturisirile unui om pasionat de filme românești, descoperit cu ajutorul Ralucăi Busioc, de la Centrul de Informare și Promovare Turistică Dâmbovicioara.
- Înaintașii au fost, din partea tatălui, crescători de animale, iar din partea mamei, comercianți
Magdalena Dumitru păstrează în memorie o reprezentare grafică din „casa veche”: pictura unui oier, asociat imaginii bunicului, care „a fost unul dintre primii crescători de animale care s-au așezat aici. Se ocupa de creșterea oilor. Tabloul este prezentat exact la stâna din Țefeleica, unde familia obișnuia să se ducă. Este singurul pe care l-am mai putut salva din casa veche. L-am găsit în acest an, în timp ce mai căutam câte ceva prin pod. Și chiar m-am bucurat, pentru că îl căutam de foarte multă vreme.”
Așadar, pe linie paternă, obârșia Magdalenei este legată de întemeierea satului. „Fac parte dintr-o familie mai veche a acestui minunat sat. Practic, întemeietorii acestui sat au fost cetățenii veniți de la Rucăr, fiecare având o ocupație. Unii se ocupau cu creșterea animalelor, alții cu pădurile și alții cu construcțiile. Fiecare s-a așezat într-o zonă a satului. Bunicii mei – familia Bârloiu – s-au așezat sub cetate, sub Oratie, cum se numește. Erau crescători de animale. Asta în cazul bunicul din partea tatălui. Bunicii din partea mamei au fost în vatra satului, unde se ocupau cu comerțul. Au avut o brutărie, un magazin mixt, așa cum era pe vremea aceea, unde se vindeau de toate. Apoi s-au ocupat și cu varnițe, adică făceau var, nu tot timpul, ci ocazional, ori de câte ori aveau nevoie să mărească veniturile familiei.”, ne-a povestit Magdalena Dumitru.
Înaintașii din partea tatălui, crescători de animale, „dețineau, înainte de Al Doilea Război Mondial, o turmă de oi. Aveau și vaci, dar predominau oile. Bunicul meu s-a căsătorit cu Florica, o fată de peste deal, din Ciocanu, a cărei familie se îndeletnicea cu același lucru. Tatăl mamei era dintr-o altă familie de crescători de animale, Bălan. Numai că străbunicul din partea mamei a murit în Primul Război Mondial, exact pe culoarul Rucăr-Bran.”
Bunicii Bârloiu au avut patru băieți, toți dornici să aibă turma lor de animale. „Însă cei doi mai mici s-au îndreptat spre alte meserii, la oraș. Iar tatăl meu și un frate de-al lui au rămas crescători de animale. Unul dintre ei a avut un sfârșit tragic. Era atât de îndrăgostit de animale, încât nu suporta ca cineva să-i știrbească turma. Într-o vară, pe când era la stână, a venit ursul. În încercarea de a-și apăra turma, s-a dus înspre oaie. Bineînțeles că ursul s-a înfuriat, a lăsat oaia jos și l-a prins cu ghearele. Până la spital a murit. Avea în vremea aceea 26 de ani. Urma, în toamna acelui an, să se căsătorească. Această istorioară este prezentată într-una dintre cărțile lui Ion Muțiu, de la Rucăr. De-a lungul timpului, ei au suportat aceste transformări ale societății, de la proprietatea individuală, la cooperatistă și așa mai departe, până acum, în etapa noastră.”, a continuat interlocutoarea noastră.
Bunicii au decedat înainte de anii ’80. „A rămas tatăl meu care a continuat meseria de crescător de animale” , practicând tot ceea decurgea din meșteșugul băcitului: prepararea brânzeturilor și a cărnii de oaie. Niciunul dintre urmași nu i-a călcat pe urme, întrucât frații Magdalenei nu au continuat greaua muncă de oier. Astfel, tradiția oieritului s-a oprit la tatăl Magdalenei. „Acum, puțini mai sunt adevărați meseriași, fiecare a „furat” meseria și a adăugat ceva sau a modernizat, încercând să supraviețuiască. Dar nu se mai merge pe rețetele tradiționale. Fiecare cum a prins meșteșugul, dar, modernizându-se lucrurile, nu mai e ceva autentic.”, a mai precizat aceasta.
- Bâlciul de Sfântul Ilie, una dintre puținele ocazii în care muscelenii de altădată își făceau fotografii
În privința predecesorilor pe linie maternă, Magdalena Dumitru ne spunea că a avut privilegiul să-și cunoască și străbunica. Femeile din familie, aidoma sătencelor acelor timpuri, aveau existența împărțită între creșterea copiilor, treburile din gospodărie și lucrul la război ori de mână: țesut, cusut, tors, tricotat etc.
Într-una dintre amintirile de familie, sub forma unor fotografii rămase în grija nepoatei Magdalena, apar bunicii din partea mamei, Angelina și Gheorghe Bălan. Iar într-un tablou realizat în studioul fotografic al lui Baraghin, prin așezarea împreună a patru poze separate, sunt cei patru copii ai lor. Magdalena Dumitru are o mică poză înrămată, în care apar străbunicii materni, familia Secăreanu, părinții bunicii din partea mamei, cu cele două fete ale lor. Bunica era pe atunci o copilă în vârstă de 12 ani.
„În tablou este mama mea, împreună cu frații ei. Ei (n.r. bunicii) au avut în salon, cum i se spunea actualei sufragerii, aceste tablouri: tabloul bunicilor de la căsătorie și tabloul copiilor, la care bunica ținea foarte mult. A fost făcut la Baraghin, în Câmpulung, pe baza fotografiilor fiecăruia, întrucât nu s-au întâlnit să facă fotografia.”
Dacă am adus vorba despre saloanele caselor familiilor mai avute, iată un amănunt interesant legat de mobilarea lor. „Nu știu dacă ați prins la cineva, la care ați mai filmat prin zonă. Eu nu mai am. Erau acele bănci lungi din lemn, foarte frumos ornamentate. Fiecare casă, care era mai înstărită și avea o astfel de cameră tip salon, de peste patru metri, nu avea altă mobilă decât aceste bănci, care erau pe tot peretele. Patru bănci sau trei bănci le aveai în casă. În mijloc erau preșurile, care erau țesute de femei în război. Iar pe pereți era zăvastrele și șervetele, care erau țesute sau cusute. Bucuria cea mai mare era când bunica din partea tatălui dădea preșurile la o parte și turna toate merele pe care le culegea toamna. Când intram, la sfârșitul toamnei, în acel salon, n-am să uit niciodată mireasma merelor coapte. Bunica mea așa se trata de stomac. Mere coapte găseam la ea tot timpul, iarna, pe sobă sau în cuptor.”, este o amintire puternică a Magdalenei Dumitru.
În desenul despre care pomeneam la început apare bunicul Bârloiu. „Știu că odinioară erau persoane care făceau astfel de picturi. Este exact imaginea stânei Țefeleica. Eu am ajuns acolo sus, la stână, când eram mai mică. Am și zis, când am regăsit tabloul: uite ce bine a fost reprodusă! Așa cum era atunci.” Dacă pe bunicii materni îi are într-o frumoasă fotografie din tinerețea acestora – unica rămasă -, în schimb, singura amintire în formă fizică înfățișându-i pe bunicii paterni este fotografia din cimitir. „Alta nu mai am. Ei au fost mai vitregiți în a se fotografia. Era mai greu să te fotografiezi în acele timpuri. Când ajungeam, poate odată, la bâlciul Sfântului Ilie, care a rămas celebru. Și noi, la rândul nostru, în copilărie, tot acolo ne duceam și ne petreceam ziua. Și ne făceam câte o fotografie.”
- Frații Magdalenei, figuranți în filme de război, datorită faptului că familia avea cai
De la fotografie la film. Mai precis, la filmele care au avut scene turnate la Dâmbovicioara. N-are rost a povesti despre seria filmelor de aventură cu Florin Piersic, pentru realizarea cărora echipa de filmare era ca și mutată la Rucăr-Dâmbovicioara. O să ne referim la titluri, poate, nu la fel de populare precum seria cu haiduci, așa cum au fost „Căldură” (1969), „Misterul lui Herodot” (1976), „Oaspeți de seară” (1976), „Acțiunea Autobuzul” (1978), „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1980), „Ochi de urs” (1982) etc. Nu mai vorbim despre serialul „Cireșarii” (1972), generos în scene filmate la Dâmbovicioara.
Imagini din filmul „Acțiunea Autobuzul” (1978)
De fapt, așa cum cunoscut-o pe Magdalena Dumitru: căutând casa care apare episodul 6, „Mesajul”, pe când un alai de nuntă, format preponderent din figuranți, cobora de pe stradă, prin dreptul gospodăriei sale. „Este o etapă foarte frumoasă din viața noastră, a celor de vârsta mea și a celor care sunt mai în vârstă ca mine. În această zonă s-au făcut mai multe filme, pe care foarte mulți din generația mea sau din generațiile mai vechi le privesc cu plăcere și chiar preferă să le urmărească. În „Cireșarii”, casa noastră este reperul… când au filmat alaiul care cobora de pe stradă, au făcut în așa fel încât să imortalizeze și casa noastră. Totul a fost întâmplător, pentru că așa au ales scenariștii să facă acel pasaj de imagine. La intrare era IMS-ul unui localnic care lucra la pădure. Pădurarul Ion Pâtea! Dumnezeu să-l ierte pe nenea Pâtea! Soția dumnealui trăiește. Pe noi ne încânta foarte mult faptul că eram figuranți. Pentru noi era ceva special, pentru că ieșeam într-o altă lume, o lume în care erau actori, actori celebri, de la care învățam multe lucruri, de la care ascultam multe povești, când repetau, când făceau recuzitele… Știu că la mătușa mea, care stătea exact la intrare pe defileu, veneau și poposeau ba să mănânce, ba să-și mai tragă ceva la mașina de cusut. Pentru noi, cei din sat, era o binecuvântare că mai vine cineva și ne bagă în seamă.”
Imagini din filmul „Căldură” (1969)
Din familia ei, bunicii au fost figuranți într-un film făcut pe Valea Cheii, dar mai mult au apărut în această postură frații Magdalenei. „De ce? Pentru că noi aveam cai. Unul dintre ei era favorizat de noi, pentru că fratele meu cel mare, dar și fratele mijlociu preferau să-l călărească și, când îi prindea, era o plăcere. Când se făceau filme istorice și era nevoie de figuranți, frații mei erau înnebuniți! Și le lua câte o zi întreagă, pentru că aveau nevoie de recuzită, mai ales că s-au făcut și filme cu subiect istoric. În special cele de război, unde le trebuia foarte multă lume care să se miște, să se ducă dintr-o parte în alta. Iar ei păreau deja încântați nu numai pentru faptul că stăteau cu animalele, dar și pentru că chiuleau de la muncă în acea zi și nu mai făceau nimic. Bineînțeles că era și motivația financiară, pentru că, la acea vreme, un figurant care stătea o zi întreagă primea între 60 și 80 de lei și era, totuși, un venit frumușel.”
- O încăpere din casa bunicilor, decor în filmul „Căldură”
„O scenă care mi-a rămas în imagine: când Ștefan Mihăilescu-Brăila se plimba cu toneta de înghețată, undeva aici sus, exact în Podul Cheii, și striga: „Fistic, cacao, vaniii…” Amuzamentul consta în faptul că el avea acea misiune în film.”, spunea Magdalena Dumitru, referindu-se la „Misterul lui Herodot”, care conține destul de multe secvențe filmate la Podul Cheii. Apar casele de atunci, din zona actualei fabrici de apă, una dăinuind în peisaj și astăzi, după 50 de ani.
Imagini din filmul „Misterul lui Herodot” (1976)
În „Căldură” s-a filmat într-o încăpere a casei bunicilor. „Casa nu mai este. Bunica avea în salonul ei un pat foarte cochet, cu două capete, unul mai înalt și unul mai mic, pe care erau sculptate niște motive florale. Țin minte patul din încăpere. Păcat că acel pat nu l-au mai păstrat, măcar capetele să le fi păstrat! Chiar nici nu știu ce s-a întâmplat când au demolat casa. Efectiv, nu am stat chiar tot timpul acolo, ca să văd unde duc lucrurile. Îmi plăcea foarte mult acel pat. Capetele erau ornamentate frumos. Așa se făceau paturile înainte: erau capetele și scândurile pe o parte, iar deasupra se punea salteaua în care era otavă, pe care bunica mea o schimba, în special, toamna, când se făcea otava proaspătă. Mirosea a proaspăt. Așa dormeau: pe salteaua de paie. De ce cred că au ales acea cameră: bunicii aveau lavița aceea mare, iar macaturile care se pun pe perete, țesute de-a-ntregul, adică era aproape toată încăperea, se numeau zăvastră. Cu motive cu romburi de diferite culori! Bunica mea avea așa ceva. Ei au restaurat-o, au recondiționat-o, chiar au păstrat-o foarte bine și au pus-o în casa cea nouă. Și, poate, pentru frumusețea asta au ales-o. A fost foarte puțin, dar vă dați seama că, pentru acest puțin, a durat filmarea cred că o săptămână.”, a relatat Magdalena Dumitru.
Imagini din filmul „Misterul lui Herodot” (1976)
„Acțiunea Autobuzul”, tot așa, a cooptat multă lume, din cei maturi și copilași, pe podul de piatră, unde a explodat acea grenadă. În orice caz, acesta a fost singurul lucru drăguț, că noi luam parte, cu inocența copilăriei. Se comportau tare frumos! Filmele le-am văzut mult mai târziu. Eu, la vârsta aceea, nici nu prea înțelegeam exact cum se derulează lucrurile. Mai târziu, când eram în clasa a X-a – a XI-a, când s-au difuzat filmele, serialele, am realizat și eram foarte încântați de imagini. Exact la intrare în defileu, unde erau niște varnițe, cascadorii repetau zile întregi o rostogolire a lui Florin Piersic. Și o scenă a filmului „Profetul, aurul și ardelenii” a fost filmată pe defileu. Nu foarte mult, dar pentru bucățica aceea să vii cu toată recuzita din București, cu calești, cu… Nu era că nu găsești oameni, căci aici, oricum, găseai figuranți. Amintiri frumoase. Cel puțin, sunt acolo în imaginea sufletului.”, a încheiat Magdalena Dumitru.
Imagini din filmul „Misterul lui Herodot” (1976)
Imagini din filmul „Oaspeți de seară” (1976)
Imagini din filmul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1980)
Sursa fotografiilor din filme: Arhiva Națională de Filme (europeana.eu, culturalia.ro)