11.9 C
Campulung Muscel
03/10/2022

„Petruţ Rizea, „Domnul Trandafir” al zilelor noastre: „Când am intrat prima dată în cancelarie, am fost poftit să bat la uşă”

Petruţ Rizea, absolvent al promoţiei 2020 a Colegiului Naţional Pedagogic „Carol I”, a acordat de curând un interviu pentru cunoscuta revistă „Life” despre experienţa de învăţător şi despre liceul pe care l-a absolvit în Câmpulung, pe care vi-l redăm în continuare.

 

„Petruţ Rizea, „Domnul Trandafir” al zilelor noastre: „Când am intrat prima dată în cancelarie, am fost poftit să bat la uşă”. Povestea unui învăţător în vârstă de 21 de ani, care vrea să schimbe din temelii preconcepţiile legate de această meserie.

Petruț Rizea are numai 21 de ani şi de doi ani este cadru didactic. În primul său an în învăţământ a fost educator la o grădiniţă pentru copii cu nevoi speciale, după care s-a titularizat la o şcoală din Bucureşti şi a preluat clasa pregătitoare.

De ce alege un bărbat această meserie? Cum a fost prima zi în cancelarie? Dar întâlnirea cu părinţii? Şi mai ales, cum face faţă Petruţ Rizea zilelor de 1 şi 8 martie?

O discuţie sinceră despre provocările unui tânăr la catedră, presărată cu umorul de situaţie ce rezultă din încercările vârstei.

 

Cum îţi spun copiii, Petruţ?

Copiii îmi spun domnu’!

 

Unde eşti învăţător?

În Bucureşti, la Şcoala 164.

 

E una dintre şcolile şmechere din Bucureşti?

E o şcoală cu rezultate foarte bune.

 

E primul tău an în învăţământ?

Cel care s-a încheiat a fost al doilea an, primul l-am lucrat în învăţământul preşcolar privat, într-o grădiniţă cu copii cu nevoi speciale. Am decis să mă mut la stat, am dat Titularizarea şi aşa am ajuns învăţător.

 

Şi ce clasă ai?

Am avut clasa pregătitoare şi din toamnă o să am clasa I.

 

Adică ţi-ai început cariera în forţă, prima dată la o grădiniţă cu copii cu nevoi speciale şi apoi direct clasa pregătitoare…

Da!

 

Ce sunt părinţii tăi?

Tatăl meu este subinginer la Uzinele Dacia, iar mama nu lucrează, are o problemă de sănătate de când eram eu mic, însă ea e foarte pasionată de pictură şi scris şi chiar se pricepe.

 

În mod normal, dacă stăteam de vorbă cu o femeie – departe de mine gândul discriminării – nu aş fi întrebat cum de a ales această meserie. Dar când stau de vorbă cu un bărbat, trebuie să întreb!

De când eram mic am fost o fire destul de organizată, mi-a plăcut la şcoală şi am avut mereu nevoia asta de a transmite celorlalţi şi de a-i ajuta să obţină rezultate, ştiind că un 5-10% din ele au venit şi din contribuţia mea. Practic, din setea aceasta de a transmite şi de a exprima oamenilor ceva, mi-am dorit foarte mult să ajung profesor.

 

Da, dar învăţător?

Învăţător? O să-ţi spun şi cum am ajuns efectiv învăţător. Când am terminat clasa a VIII-a, mi-am dorit să dau la un liceu unde toate disciplinele pe care le aveam să se facă într-un mod serios şi să nu fie discriminări între materii. Spre exemplu, nu facem desen, hai să ne concentrăm pe română şi pe mate. Nu mi-a plăcut asta niciodată, mai ales că eram la vârsta la care voiam să descopăr foarte multe lucruri. Şi am ales un liceu de prestigiu, pe care toţi îl laudă, Colegiul Naţional „Carol I” din Câmpulung. Am mers la pedagogie.

 

Adică ai plecat de acasă?

Da. Am ales să mă duc acolo pentru că auzisem că se fac toate disciplinele şi că fiecare profesor chiar îşi face cu pasiune orele şi simţeam că am de învăţat, să mă dezvolt şi să văd în ce direcţie m-aş potrivi. Dar şi pentru faptul că mi-a plăcut ideea de a deveni cadru didactic.

 

Erai tocilar când erai mic?

Da!

 

Ce au zis părinţii? Ce a zis tatăl tău când ai spus că tu te înscrii la liceul pedagogic?

Părinţii mei m-au susţinut întotdeauna şi m-au încurajat să fac ce-mi doresc. Tatăl meu m-a îndrumat pe partea de inginerie spunându-mi că aici se câştigă şi aici aş putea avea o carieră ascendentă, dar, până la urmă au înţeles că ce-mi doresc eu să fac e mult mai bine şi până la urmă nu e un capăt de lume fiindcă sunt la început de drum, e bine să încerc, să mă conving ce merge şi ce nu merge şi să iau deciziile care funcţionează pentru mine. Însă m-au încurajat întotdeauna, chiar dacă poate nu au fost de acord.

 

Câţi colegi aveai în clasă? Nu colege.

Mai aveam doi colegi, eram trei băieţi într-o clasă de fete!

 

Şi băiatul acela unde a ajuns învăţător?

Nu cred că a ajuns învăţător. Era un băiat foarte inteligent, însă era mai nonconformist şi nu-i plăcea să se supună tiparelor.

 

Ţi-a fost greu să-ţi găseşti job?

Şi aici e o poveste lungă pentru că imediat ce am terminat liceul a fost perioada aceea cu îmbolnăvirile de COVID, familia mea s-a îmbolnăvit, mama a fost internată în spital şi am ratat examenul de Titularizare. Aşa am ajuns la privat în primul an, pentru că nu am avut examenul dat. Dar de găsit job nu e chiar atât de greu pentru că şi dacă, să zicem, nu găseşti post de titular, poţi să găseşti un post de suplinitor şi în timpul în care profesezi în şcoala respectivă, poţi să-ţi dai Definitivatul şi Titularizarea. Dacă ai puţină determinare şi dacă te pregăteşti suficient, eu nu cred că e atât de greu. Într-adevăr sunt puţine posturi în învăţământ, dar nici oameni dornici să practice această meserie.

 

De ce? E salariul mic?

Foarte mic.

 

Înseamnă că avea dreptate tatăl tău…

Da, e foarte mic salariul.

 

Adică mai bine te făceai inginer…

Din punct de vedere financiar ar fi fost mai bine, dar nu ştiu dacă aş fi avut aceleaşi satisfacţii personale.

 

Povesteşte-mi cum a fost în prima zi când ai intrat în cancelarie. Erau multe doamne?

Când am intrat prima dată în cancelarie, era tot în perioada COVID şi era greu să recunoşti feţele pentru că toţi purtam mască. Însă am văzut foarte multe doamne de vârsta mamei mele, poate şi mai înaintate în vârstă, dar şi domni sobri, serioşi. Ştiu că mi-a zis cineva: „Să ştii aici dacă vrei să întrebi ceva, trebuie să baţi la uşă. Nu intri aşa în cancelarie, elevii nu au voie în cancelarie”.

„Staţi puţin că nu sunt elev”. „Păi ce faci aici?”. „Sunt învăţător la clasa pregătitoare”. Şi-au cerut scuze pentru că mi s-a întâmplat de câteva ori în cursul acestui an. Au fost şi situaţii de genul în care mi s-au adresat: „Puştiu’ ce cauţi aici? Nu se intră prin faţă!” Unele m-au deranjat puţin, însă mi-am dat seama că par destul de tânăr şi chiar dacă am 21 de ani, nu-i arăt.

 

Nu pari, eşti foarte tânăr! Când ţi-au cunoscut clasa şi te-au întâlnit părinţii cum a fost?

Am avut o relaţie foarte bună cu ei, nu am avut probleme şi ne-am înţeles foarte bine. Nu au pus argumentul vârstei pe un palier negativ şi toţi mi-au spus că elevii se bucură că mă au învăţător, că sunt tânăr, sunt cu viziune, lucru care duce la plăcerea copiilor de a veni la şcoală. M-a bucurat foarte mult faptul că elevii nu vin cu teamă, ci cu plăcere la şcoală.

 

Dar cadouri ţi-au făcut?

Da. Am primit o carte care mi-a plăcut foarte mult, despre fraţii VanGogh, dar şi o cană, tot cu VanGogh. Văzuseră părinţii pe Facebook că-mi place mie acest pictor. Am mai primit o brăţară ceas, care costa foarte mult şi am refuzat-o. Le-am spus că eu vin la şcoală cu drag, asta e meseria mea şi nu trebuie să fiu plătit, să fiu mituit pentru a-mi face treaba.

 

Dar ce fac părinţii de 1 şi 8 martie? Că nu-şi mai pot satisface plăcerea de a oferi mărţişoare…

De 1 şi 8 martie să ştii că un singur copil mi-a adus o floare într-un ghiveci. Chiar m-am bucurat şi am primit-o cu zâmbetul pe buze. Ceilalţi copii nu au adus şi am observat o oarecare reticenţă a lor, a părinţilor când îşi aduceau copiii la şcoală. De obicei îi aşteptăm pe copii la poartă şi de 1 martie eram alături de celelalte trei colege ale mele şi vedeam cum veneau toţi copiii cu buchete imense de flori. Eu eram cu mâinile împreunate, nu mă simţeam prost, dimpotrivă, mă bucuram pentru colegele mele şi înţelegeam situaţia, că doar nu veneau la mine cu buchete de flori. I-am văzut pe părinţi că se simţeau oarecum jenaţi faţă de mine. A fost o situaţie destul de ciudată până să ne obişnuim cu toţii că până la urmă sunt bărbat şi lucrez în învăţământ!

 

Hai să vorbim puţin despre copii. O să încep cu copiii cu nevoi speciale cu care ai lucrat. Ce făceai exact pentru ei şi despre ce fel de copii vorbim?

Erau foarte mulţi cu sindrom Down şi foarte mulţi cu tulburare hiperchinetică şi ADHD. Practic, la grădiniţa aceasta erau primiţi acei copii care, în urma unui proces de „admitere” erau respinşi de la şcolile de stat şi singura soluţie a părinţilor era să se reorienteze către privat. Eram educator şi pe lângă mine aveam psihoterapeuţi care mă ajutau şi care încercau să gestioneze crizele pe care le aveam cu copiii, care erau foarte dese. Lucram acolo trei ore, dar după aceste trei ore veneam cu o stare emoţională precară, foarte obosit şi lipsit de energie.

 

De ce nu ai rămas? Nu era mai profitabil din punct de vedere financiar?

Ba cred că era mai profitabil pentru că stăteam doar trei ore, însă nu simţeam satisfacţia aceea personală şi profesională pentru că pe copiii aceea puteam doar să-i ajut să se adapteze la un minim nivel pe care puteau ei să-l înţeleagă. Eu îmi doream mult mai mult, doream să am discuţii, să lucrăm, să aflăm lucruri noi. Să nu se înţeleagă greşit, nu vreau să spun că ei nu trebuie ajutaţi, dimpotrivă, dar nu era pentru mine, nu mă regăseam în mediul acesta. Deşi îmi doream să-i ajut şi eram bucuros când vedeam progrese la ei, simţeam că nu e pentru mine.

 

Acum câţi copii ai la clasă?

  1. Am auzit că în alte şcoli sunt şi câte 30 în clasă.

 

Cum ai descrie tu anul trecut alături de copiii tăi, din punct de vedere al evoluţiei?

Cred că am evoluat împreună. Am văzut o evoluţie la ei în sfera socio-emoţională. La început, când i-am cunoscut erau destul de speriaţi, veneau de acasă cu multe preconcepţii. A trebuit să le demontez şi acum vin cu drag la şcoală şi se vede lucrul acesta. Sunt dornici să afle lucruri, vor să înveţe, se conformează şi între noi e un fel de negociere în sensul bun. Suntem atenţi la ore, învăţăm lucruri noi, iar apoi facem acele activităţi care ne produc mai multă plăcere. În schimb eu am evoluat pe plan personal şi pot spune că am devenit mai răbdător. Eram o fire mai impulsivă, nu suportam nedreptatea şi răspundeam cu aceeaşi monedă la orice mi se întâmpla. După anul acesta sunt mult mai răbdător, am un control de sine mult mai ridicat.

 

Fiind titular, iei în calcul ca la un moment dat să-ţi schimbi job-ul?

Mă gândesc că job-ul acesta e pentru mine. Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă în învăţământ. E un sistem deficitar, atât pentru copii, cât şi pentru cadrele didactice, dar eu îmi doresc să rămân şi o să depun tot efortul să fac lucrurile să meargă în direcţia bună. Însă mi-aş dori să ajung şi mai sus, să predau şi în preuniversitar. Momentan sunt student şi lucrez foarte mult pe cercetare, însă sper să nu am motive întemeiate şi să ajung în situaţia de a părăsi învăţământul.

 

Cum trăieşti cu salariul de profesor? Îţi ajunge şi de chirie, sau te ajută părinţii?

Da şi nu. Mă ajută şi părinţii, niciodată nu au avut o problemă cu asta, însă eu mi-am dorit să devin independent financiar şi să pot să fiu pe picioarele mele. Să fiu singur pe calea aceasta şi să văd dacă mă pot descurca cu facturile. Anul trecut mă descurcam, însă, de când s-a ridicat inflaţia e mai greu. Jumătate din bani se duc pe chirie, iar restul pe cărţi la facultate (din fericire sunt la buget şi nu plătesc taxă la facultate) şi pe mâncare. Nu sunt genul care iese pe la terase şi se distrează prin cluburi, dar şi aşa, pe cheltuielile de bază se duce o mare parte din bani. Dacă nu ar fi părinţii, probabil că ar trebui să-mi găsesc şi un al doilea job.

 

Cu ce e diferită metoda ta de predare faţă de metoda clasică pe care o ştim de la majoritatea învăţătorilor?

Poate prin faptul că nu încerc să uniformizez. Este un cuvânt pe care îl întâlnesc des în învăţământ, acesta este „a uniformiza”, deşi idealul educaţional ne spune să ţinem cont de particularităţile individuale. Şi de multe ori ne mulţumim cu rezultatele pe care copiii le au, nu ţinem cont de propriul potenţial, de propriile dorinţe şi ajungem să uniformizăm, ceea ce nu e bine. Când am intrat în învăţământ, m-am gândit să-l iau pe copil aşa cum este, cu bune şi cu rele şi să încerc să obţin optimul din ele. Adică să nu-i spun unui copil care îşi doreşte să devină fermier că nu e o idee bună, că nu o să câştige suficienţi bani, etc. Încerc să-l încurajez pe fiecare în direcţia pe care şi-o doreşte, ţinând cont de potenţialul pe care îl are. În plus, îi încurajez să nu transforme competiţia în ceva distructiv, ci prin competiţie să încerce să-şi demonstreze lor ceva, nu celorlalţi şi să ţină cont de ei, că sunt unici, fiecare cu defectele şi cu calităţile lui. Pentru că nu suntem toţi la fel şi trebuie să ne bucurăm că suntem diferiţi.”

 

Interviu publicat pe 5 august 2022 pe site-ul life.ro.

 

 

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!