Într-o dimineaţă a anului 1838 după Hristos, în curtea casei de la Mălin (Bughea de Sus) a lui Moise Săvoiu câinii au dat glas la apropierea unui străin. Moise a aflat cu surprindere că acesta venea de la ocârmuire cu numărătoarea sătenilor. Pe prima filă din scriptele pe care le avea cu sine era înscris cu slove chirilice groase un cuvânt: „Catagrafie“. Noul sosit se interesa răbdător de toate: de-i român sau nu gospodarul, câte guri sunt de hrănit, ce animale are, cât pământ deţine, câţi pomi şi alte d-alde d-astea.
Moise, stăpânul locului, s-a arătat uşor uimit că pe cineva ar interesa asemenea lucruri. Cu respect însă faţă de omul trimis de ocârmuire, care avea ştiinţa scrisului şi pe cea a cititului, căci făcea însemnări ciudate pe un catastif, a declarat limpede totul: este român, e moşnean, are 40 de ani, iar pe Stana, în vârstă de 25 de ani, o ţine de nevastă. Are cu ea trei copii: pe Maria, de 8 ani, pe Rafira, de 3 ani, şi pe Pătru, de 1 an. Mai îngrijește de doi boi, de o vacă, de douăzeci de oi şi are două pogoane şi jumătate de fâneţe. Din cei treizeci de pruni, dacă dă Domnul şi este un an bun, face ţuică.
Timpul s-a scurs apoi pe nesimţite de la această vizită neașteptată. După ani, copiii lui Moise îşi vor întemeia gospodării şi se vor statornici pe la casele lor. Cele două fete, Maria şi Rafira, măritate, îşi vor urma soţii prin alte părţi şi se vor îndepărta de casa părintelui lor. Numai Pătru, ultimul născut, a rămas alături de tatăl său, la Mălin, pe locul unde Moise se stabilise la venirea de peste Carpaţi, când plecase în transhumanţă de la Moieciu şi, din motive necunoscute, nu se mai întorsese niciodată acolo.
Sosindu-i vremea însurătorii, Pătru şi-a căutat o nevastă în Hulubeştii Bughii de Jos. A găsit aici o femeie harnică şi plină de vitalitate, a cărei pricepere în ale casei nu i-a displăcut. Cea peţită, Oprina, bătea spre 24 de ani, iar când bărbatul a cerut-o de nevastă, aceasta nu l-a refuzat. Căsătorindu-se, Pătru a luat-o acasă la Mălin pe Oprina care, deprinsă de la părinţi cu munca grea şi cu buna rânduială a casei, ducea aici aproape toată gospodăria.
La un an de la căsătorie, când în satele din Muscel începuseră să se întoarcă soldaţii care prin luptă înclinaseră steagul turcului în Războiul pentru Independență din 1877, Oprina a simţit că-i mişcă în pântece copilul. Era băiat şi l-au botezat cu numele Ion. Curând, după un alt an, vedea lumina zilei Maria, cea care-i va ţine de acum încolo tovărăşie fratelui mai mare Ion în giumbuşlucurile vârstei. Cei doi copii, Ion şi Maria, veneau parcă pe lume ca să umple un mare gol: Moise Săvoiu, întâi-stătătorul pe aceste locuri, întemeietorul familiei de la Mălin, se prăpădise.
Rămas în locul tatălui său Moise, Pătru Săvoiu a dus mai departe rânduielile gospodăriei şi şi-a construit o casă nouă. Toate îi mergeau bine la Mălin, când o întâmplare i-a schimbat cursul vieţii. Se spune că într-o seară Pătru se întorcea de la târgul din Câmpulung acasă la familie. Îl aşteptau soţia Oprina şi cei doi copii, Ion şi Maria. Vânduse la târg multe produse din gospodăria sa şi avea asupra lui destul de mulţi bani. Nişte oameni netrebnici aflaseră însă de asta şi pe înserat i-au luat urma. Plănuiseră în taină să-l piardă ca să-l prade de toată agoniseala ce o purta în chimirul de la brâu.
Se lăsase noaptea şi, venind singur spre casă pe platoul pustiu al Gruiului, Pătru a simţit în spatele său fiorul rece al urmăritorilor. Îl ameninţau din urmă cu vorbe grele şi omul a început să se teamă. Tâlharii, alergându-l în noapte, s-au apropiat tot mai mult de el şi i-au strigat să se oprească, de vreme ce nu mai are nicio şansă de scăpare. Pătru n-a ascultat însă. La adăpostul întunericului, plin de îngrijorare, fără alt ajutor, s-a ascuns într-o groapă, s-a făcut una cu pământul şi a cerut protecţia Celui de Sus ca să scape cu viaţă.
În acest moment de mare cumpănă a existenţei lui Pătru s-a întâmplat un miracol. Cei care îl urmăreau, orbiţi parcă, i-au pierdut urma în noapte, după ce au trecut la numai doi paşi de cel ascuns în groapă. În acea noapte cumplită, rămas în viaţă, Pătru a jurat că se va călugări şi va merge în pelerinaj la Ierusalim. Curând, cel care în viaţa de mirean purta numele Pătru Săvoiu a devenit călugărul Paisie Monahul.
În jurul anului 1900, cu 600 de galbeni asupra sa, călugărul Paisie Monahul a plecat în pelerinaj la Ierusalim, întovărăşit de un prieten din Lereşti-Muscel. A pornit spre Palestina într-o toamnă, iar drumul a fost lung şi greu. A ajuns – aşa cum va istorisi mai târziu familiei sale – într-un ţinut aspru, arid şi lipsit de vegetaţie. Nimic nu semăna cu verdeaţa Mălinului natal! A stat aici din toamnă până în primăvară. Ca să rămână cu o amintire, călugărul Paisie şi-a făcut la Ierusalim o fotografie, care se păstrează şi astăzi pe un perete din casa bătrânească de la Mălin. În imagine apare îmbrăcat în hainele negre de monah, cu barba lungă şi cu mătănii în mâna stângă.
Paisie Monahul a rămas la Ierusalim vreme de o jumătate de an, până la Înviere. Aici a trăit minunea pe care o va ţine minte toată viaţa. În sâmbăta de dinaintea Paştelui, lângă Sfântul Mormânt, pe când adunarea cânta „Doamne miluieşte”, în mână i s-a aprins Lumina Sfântă. Această Lumină, va povesti el după întoarcere celor de acasă, ardea în palma sa cu o flacără albastră, fără să-l frigă însă. Atunci Paisie Monahul a simţit, cutremurat, puterea dumnezeiască. Cu faţa iluminată de revelaţie, după câteva zile a luat calea spre ţară şi s-a stabilit pentru totdeauna la Mânăstirea Stânişoara din Vâlcea, mai sus de apa Oltului, sub muntele Cozia, într-un loc asemănător unui cuib de vulturi.
Oprina Săvoiu, soţia rămasă acasă, nu s-a împăcat uşor cu gândul răzleţirii lui Paisie Monahul. Avea doi copii, chiar dacă acum erau mari, şi gospodărie grea. Aşa că a plănuit să-l readucă în bătătura casei de la Mălin pe „fugar“. Şi-a pregătit de drum un cal şi plecând singură din Mălinul Muscelului pe cărările de sub munte, după vreo de trei zile de călătorie, l-a găsit pe Paisie în sihăstria de la Mânăstirea Stânişoara. Au stat de vorbă, i-a lăsat merindele aduse de acasă, dar nu l-a putut convinge să se întoarcă. Tot ce a reuşit să obţină de la călugăr a fost să-l poată vedea din când în când. Cum faţă femeiască nu se putea arăta la mânăstire, au stabilit un loc de întâlnire în singurătatea împrejurimilor unde, la dată fixă, nevasta venea cu de-ale gurii. După ce schimbau câteva vorbe, Paisie se interesa de copii, de neamuri, despre ce s-a mai întâmplat pe acasă.
Nu rareori, în sălbăticia Mânăstirii Stânişoara, călugărul Paisie Monahul, care se apropia de 80 de ani, se gândea la cei de acasă. Într-o zi i-a venit o veste cumplită: Ion, fiul lui cel mare, cel care rămăsese să-i ţină locul acasă la Mălin, se prăpădise în Marele Război, împuşcat de nemţi la Malu cu Flori, pe apa Dâmboviţei. Iar cum o nenorocire nu soseşte niciodată singură, a mai aflat că şi celălalt Ion, ginere-său, soţul Mariei, fiica lui cea mică, a fost răpus tot de glonţ duşman. Bătrânul a plâns de durere şi a simţit cum ceva se rupe în sufletul lui. Din clipa aceea n-a mai fost om întreg. Pe zi ce trece s-a stins ca o lumânare, iar câteva luni mai târziu călugării îi cântau veşnica pomenire şi îl îngropau, alături de alţi monahi, în micul cimitir al Mânăstirii Stânişoara.