Cap. III
COPIII ÎN CĂMINUL CREDINŢEI
4.Răspunderea faţă de mântuirea copiilor (2 Timotei 3:15)
Răspunderea noastră cu privire la mântuirea copiilor noştri îmbracă în primul rând şi până la o vreme aspectul educaţiei, al creşterii, iar mai târziu, aspectul evanghelizării lor. Evanghelizarea copiilor noştri este cu totul altceva decât educaţia, constituind astfel un lucru delicat şi dificil de pătruns. Educaţia şi creşterea au în vedere sădirea în copiii noştri a unor trăsături pozitive de caracter, sau trăsături morale de comportare sau cunoştinţe intelectuale, prin învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Ca părinţi, îmbogăţim chipul moral al copiilor, încercând să-i debarasăm de pornirile lor rele, să cultivăm aspecte bune de comportare morală şi să-i instruim sau să le creştem cunoştinţa în ce priveşte Scriptura, încă din pruncie. Prin aceste aspecte pozitive ale preocupărilor noastre pentru educaţia morală şi instrucţia lor intelectuală, copiii noştri vor deveni altceva decât sunt printr-o creştere firească, naturală sau spontană.
Dar evanghelizarea este cu totul altceva, pentru că spune omului: tu nu eşti bun, eşti păcătos şi ai nevoie de mântuire; tu eşti rău în esenţa ta. Cum se pot îmbina aceste preocupări: efortul educativ şi instructiv al părinţilor, cu răspunderea evanghelizării copiilor? Sunt două aspecte care la prima vedere nu se împacă. Întâi vrei să-l faci bun pe copil, din punct de vedere moral şi intelectual, dar concomitent vrei să-l evanghelizezi şi îi spui: tu eşti rău şi ai nevoie de mântuire. Pentru mântuire, în fiinţa copilului trebuie sădit şi cultivat gândul că el nu este bun de nimic; mântuirea nu este pentru oameni buni, ci pentru oameni păcătoşi şi răi. Dacă copiii au un chip moral educat în mod pozitiv, dacă au un nivel potrivit de instrucţie sau dacă ei capătă sentimentul – înşelător sau real – al unor trăsături pozitive, nu le este necesară Evanghelia, întrucât Evanghelia este pentru cei de la garduri, de la şanţuri, pentru curvari, pentru vameşi. Aceştia intră cei dintâi în Împărăţia Cerurilor; şi noi am vrea să-i introducem pe copiii noştri cei dintâi.
Pentru a înţelege cum se pot împăca aceste aspecte opuse, voi repeta că ascultarea este cea mai importantă trăsătură a creşterii lor şi înseamnă în esenţă înfrângerea propriei voinţe, în favoarea unei alte voinţe. Educaţia morală modelează afectivitatea copiilor, iar instrucţia intelectuală mobilizează mintea lor. Şi, în timp ce aceste două trăsături ale sufletului lor cresc, una din ele, anume voinţa, trebuie să se facă din ce în ce mai mică, până când va dispare în favoarea voinţei Domnului Hristos. Aceasta este posibil prin actul întoarcerii la Dumnezeu, al unei credinţe personale în Domnul Hristos, care este un act de abandonare a voinţei. Intelectul lor creşte, afectivitatea lor se modelează într-un sens pozitiv şi, cu toate acestea, copiii noştri trebuie să ştie că voinţa lor este foarte rea, că este „afară din cale de păcătoasă” şi că, dacă nu vor ceda în faţa Domnului Hristos, nu sunt mai buni decât un curvar sau decât un vameş. Ei pot să crească în cunoştinţă şi să se transforme într-un sens pozitiv, din punct de vedere afectiv, dar şi voinţa lor trebuie să cedeze în faţa Domnului Hristos.
Prin actul de evanghelizare al copiilor, ei trebuie să înţeleagă atât efortul depus pentru educaţia lor, cât şi faptul că, dincolo de aceasta, ei au ceva în adâncul minţii lor care nu se poate schimba nici prin părinţi, nici prin ei înşişi, ci doar prin Domnul Hristos. Atât educaţia, cât şi creşterea atentă şi competentă trebuie să urmărească ascultarea copiilor mai mult decât afectivitatea şi intelectualitatea lor; trebuie să urmărească cum evoluează voinţa lor proprie, pentru că prin acest act de ascultare înclinată în faţa credinţei va fi posibilă mântuirea lor personală. Dacă vom scoate în evidenţă progresul pe care ei îl fac din punct de vedere intelectual sau afectiv, îi vom înşela. Trebuie să lăsăm acestea pe un plan secundar şi să le îndreptăm atenţia spre acel aspect din lăuntrul lor care le defineşte personalitatea sau voinţa şi care se manifestă în afară prin ascultarea, ce poate conduce, la vârsta răspunderii, la credinţa care face posibilă mântuirea: „Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” 2 Timotei 3:15.
continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea ,,Căminul credinţei sau familia” de Ion Socoteanu şi cu acordul autorului.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3,
Câmpulung Muscel.
Telefon contact: 0745.021.424