Se zice că nimeni n-a scris ceva mai frumos despre dragoste ca apostolul Pavel în capitolul 13 din 1 Corinteni, care este o cântare a dragostei. Când a scris acest capitol, apostolul pare că s-a uitat la Domnul Isus cum se uită pictorul la acela pe care-l pictează. Ceea ce l-a izbit mai mult la Domnul Isus a fost dragostea. Şi noi n-o putem avea decât din legătura, prin credinţă, cu Domnul Isus. Ea nu stă despărţită de Domnul Isus; ea izvorăşte din legătura cu El, prinde rădăcini şi creşte. Cineva ar putea zice: credinţa va înceta, dragostea este ce este. Dacă însă nu începi cu credinţa, care uneşte sufletul cu Domnul Isus, dragostea n-are de unde să vină. Nu putem să le cerem oamenilor: Uite, aici scrie să vă iubiţi, deci să nu vă mâniaţi, să fiţi răbdători… Nu! Celor ce nu-L au pe Domnul Isus nu le putem vorbi în felul acesta. Din fire suntem egoişti, iar din firea noastră păcătoasă nu poate izvorî această dragoste. Oricât am fi de mişcaţi când citim acest capitol despre dragoste, trebuie să constatăm cu durere că ea ne lipseşte. Nu suntem în stare să iubim cum spune aici. Nu vorbesc despre dragostea firească, pe care părinţii o au faţă de copii, copiii faţă de părinţi, rudele şi prietenii între ei. Vorbesc în primul rând de dragostea faţă de Dumnezeu, apoi de dragostea faţă de fraţi, asupra căreia stăruie aşa de mult evanghelistul Ioan în prima lui epistolă, încât spune: „Ştim că am trecut din moarte la viaţă, fiindcă îi iubim pe fraţi” (3.14). „Cine nu-l iubeşte pe fratele său rămâne în moarte”. Dragostea este deci întâi faţă de Cel care ne-a iubit El mai întâi şi din ea iese orice fel de dragoste. Ea este aşa de puternică, încât întrece dragostea firească, a părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi. Din ea iese dragostea către aproapele nostru, care este orice om, şi merge până la vrăjmaşii noştri. Se poate aşa ceva? se întreabă cineva. Da, se poate, pentru că Domnul Isus nu cere nimic până nu dă El mai întâi. Cineva ar putea vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi totuşi să nu aibă dragoste. În cazul acesta, el nu este decât aramă sunătoare sau chimval zăngănitor. A făcut zgomot cât a făcut şi pe urmă încetează, pentru că îi lipseşte dragostea. Aceasta trebuie să ne îndrume la o serioasă cercetare de sine. Cutare lucru îl fac din dragoste, sau numai din datorie? Aşa trebuie să se întrebe îndeosebi cei care vestesc Cuvântul, căci pot fi purtaţi de alte gânduri când fac acest lucru. Trebuie să avem o inimă caldă pentru sufletele pierdute, ca şi pentru cei răscumpăraţi ai Domnului. Sufletul omenesc simte dacă este dragoste sau dacă este la mijloc altceva. „Chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic”. Mai puţin decât nimic nu există decât doar în algebră, minus. Cu versetul 4 din 1 Corinteni 13, apostolul începe să arate însuşirile dragostei. Ea este „îndelung-răbdătoare”. Este izbitor lucru că arată, ca primă însuşire a dragostei, îndelunga-răbdare… Dacă îi lipseşte cuiva îndelunga-răbdare, aceasta vine din lipsă de dragoste. De unde să luăm dragostea? De la Domnul Isus. El dă cu mână largă şi fără mustrare tot ceea ce-I cerem după voia Lui… Biblia ne stă la îndemână ca să ne arate îndelunga-răbdare a Dumnezeului iubirii. A doua însuşire a dragostei: ea este „plină de bunătate”. Cel care iubeşte este plin de bunătate, de milă. Cât de mare este iubirea, atât de mare este mila şi bunătatea faţă de cineva: nici mai mult, nici mai puţin. „Dragostea nu este invidioasă”. Unde este invidie nu este dragoste. Cel invidios vede cu ochi răi trecerea de care se bucură cineva sau situaţia materială a cuiva. „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”. Cuvintele acestea ar mai putea fi date şi în felul acesta: Cine are dragoste nu este un flecar; cine se laudă spune cuvinte care n-ar trebui spuse. Sunt oameni care de departe se arată că sunt mândri, lăudăroşi. Ei se cred plini de merite, când de fapt nu sunt aşa. Omul ţine mult să fie admirat de ceilalţi oameni şi vorbit de bine. Oamenii ţin mult seama de oameni, dar nu ţin seama de Dumnezeu, care priveşte în adânc şi cercetează inima şi rărunchii fiecăruia. Dragostea „nu se poartă necuviincios” (versetul 5). Unde este dragoste este şi purtare delicată, frumoasă. Unde nu este dragoste, oamenii se poartă într-un chip necuviincios. Buna cuviinţă se învaţă în familie, în şcoală, dar ea nu merge prea adânc. Ea se învaţă mai ales în şcoala Domnului Hristos. Sufletele în care s-a turnat dragoste de sus, chiar dacă sunt fără cultură, fără educaţie aleasă, sunt totuşi pline de delicateţe în purtarea lor… Sufletul care este plin de dragostea Domnului Hristos se fereşte de a jigni pe cineva. Oamenii se înţeapă cu vorba şi de la vorbă ajung la ceartă; când îşi aruncă vorbe grele, insulte grosolane, ei nu se iubesc. Dacă s-ar iubi cu adevărat, altfel de vorbe ar fi pe buzele lor. Dragostea „nu caută folosul său”. A căuta folos personal este totuna cu a fi egoist. În chip desăvârşit, Domnul Isus n-a căutat folosul Său. El a trăit în totul pentru Dumnezeu Tatăl. „Nu voia Mea, ci voia Ta”. Cuvintele Lui erau cuvintele pe care I le dădea Tatăl să le spună; faptele Lui erau faptele pe care I le dădea Tatăl să le facă. El a venit nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească. Şi-a dat viaţa pe cruce ca să câştige astfel mântuirea noastră. Dragostea „nu se mânie”. Oamenii îşi arată ura, mânia, fiecare cum se pricepe. În general, ei spun lucruri rele şi neadevărate despre noi, insulte, jigniri, dispreţ, nedreptăţi şi chiar ajung la prigoană. Cum răspundem la toate acestea? În loc de a proceda la fel ca ei, mai bine te rogi ca Domnul să aibă milă de ei şi să nu le ţină în seamă nedreptatea pe care ţi-o fac. Începând să te rogi pentru vrăjmaşii tăi, vei vedea că inima ţi se lărgeşte ca să-i poţi iubi. Se cade să avem o inimă largă, plină de iubire faţă de toţi oamenii, şi să nu uităm că, dacă nu ne-ar fi întins Dumnezeu mâna ca să ne smulgă din păcat, eram mai răi decât mulţi alţii. Dragostea „nu socoteşte răul”. Sunt oameni care se silesc să ţină minte răul pe care li l-au făcut alţii. Dragostea nu face dosar de rele; ea nu scrie în registru lucrurile rele, adevărate sau neadevărate. Domnul Isus ne-a spus să iertăm şi să nu ţinem socoteală de răul care ni s-a făcut. Dumnezeu, când iartă, uită: „Nu-Mi voi mai aduce aminte de fărădelegile lor”. Dumnezeu nu ne mai pune înainte păcatele pe care ni le-a iertat. Dragostea „nu se bucură de nelegiuire”. Dragostea se bucură de adevăr. Cu cât avem ochii mai deschişi asupra purtării noastre, cu atât vom vedea mai clar pornirea noastră spre păcat, înclinaţia spre păcatele care sunt în lume. Inima noastră plânge pentru păcatele care sunt în lume şi nu putem spune satisfăcuţi: Aşa li se cuvine, aşa le trebuie, pentru că L-au părăsit pe Dumnezeu, Izvorul apelor vii şi de aceea trebuie să aibă parte de amărăciune. Nu stăm pe tărâmul dreptăţii, ci pe tărâmul dragostei, iar dragostea nu se bucură de nelegiuire. Dragostea plânge pentru păcat, aşa cum Domnul Isus a plâns pentru Ierusalim. Cei credincioşi se bucură cu cei ce se bucură şi plâng cu cei ce plâng; iar lucrul cel mai de plâns este păcatul. Dragostea suferă când păcatele se înmulţesc. De aceea, ea merge înaintea Domnului în rugăciune şi în acelaşi timp lucrează ca să-i smulgă din prăpăd şi din pierzare pe cei ce trăiesc în păcatele lor. Dragostea „se bucură de adevăr”. Cine are dragoste se bucură de evanghelie, se bucură de Domnul Isus. Răspândirea evangheliei îl bucură pe cel credincios; întoarcerea sufletelor la Dumnezeu îl face fericit. Iar dacă Dumnezeu a voit să Se servească de el pentru un suflet ca să-l aducă la Domnul Isus, cât de mare este fericirea lui!
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3 Câmpulung Muscel