Printre însărcinările lejere, de vară, lansate de noul Legislativ subalternilor lui Liviu Ţâroiu, se numără şi găsirea unui amplasament pentru bustul celui mai mare arhitect al României, Dimitrie Ionescu Berechet. În afară de identificarea celei mai reprezentative zone în care să fie montat bustul, ar mai fi o „mică” problemă: bustul însuşi, care nu există faptic. Adică există unul făcut chiar de Berechet, dar trebuie reprodus la o mărime care să-l facă vizibil într-un spaţiu larg. Bine măcar că avem o stradă care îi poartă numele, deşi artera trece printre nişte ruine a căror vedere sfâşie sufletul cunoscătorilor operei inestimabile a titanului arhitecturii româneşti. Ruina gardului Grădinii Publice, batjocorit de argaţii analfabeţi ai unui ţepar, într-o parte, ruina Cinematografului „Muscelul”, în cealaltă parte. Iar aspectul jalnic al străduţei poziţionate în „buricul târgului” continuă cu o casă a Primăriei, o hrubă din multele pe seama cărora administratorul colectează chirii, fără să-i pese că vieţuitorii pot sfârşi ca şobolanii sub dărâmături.
Fiindcă am pomenit despre bust şi stradă în memoria unui ctitor veritabil. La fel ca Naghi, constructorul oraşului modern, nici Berechet, căruia i se datorează peste 80 de edificii (!) pe teritoriul localităţii, n-a fost băgat în seamă de autorităţi. L-a adus în atenţia publică prefectul, care a venit la noi acasă să ne deschidă ochii în privinţa brandului pe care îl avem şi pe care nu-l „exploatăm” turistic, fiindcă am fost prea ocupaţi să atragem turişti cu vată pe băţ şi „paraşuta dansatoare”. „Cine e Berechet ăsta?”, a fost întrebarea şocantă a unui primar de comună, obişnuit, probabil, cu investitorii plătitori de comisioane, în momentul în care l-am chestionat în legătură cu intenţiile de demolare a unui imobil proiectat, se pare, de acelaşi Berechet şi pus la pământ în favoarea unei parcări. Iar arhitectul care a supravegheat lucrarea s-a stropşit la noi, cum că nu toate construcţiile semnate de Berechet sunt monumente. Adevărat, dar să ai pe teritoriul localităţii „un Berechet” şi să-l culci la pământ, fiindcă n-are statut de monument, clar lucru… trebuie să-ţi joace în orbite „ochiul dracului”, banul, care îi face pe primarii inculţi să bage buldozerul în trecut.
În fine, cei noi, probabil, ruşinaţi în faţa urmaşilor lui Berechet, se gândesc la o reparaţie tardivă a ignoranţei crase manifestate de organizatorii de bâlciuri cu funcţii de aleşi locali. Dar nici aceştia n-au ajuns la un consens din prima. O dată, s-au ciondănit pe tema aspectului monumentului omagial. Constantin Ivan, printre puţinii consilieri prezenţi la simpozionul despre Berechet, cu adevărat un eveniment, deşi termenul a fost bagatelizat, fiind folosit pentru orice şezătoare comunală, a cerut să se respecte dorinţa familiei. Nepotul ilustrului arhitect al Patriarhiei Române, vreme de trei decenii, a informat că există un bust la mărimea 1/1, care poate fi reprodus la o scară mai generoasă. Nu este prima propunere de acest fel care ajunge la autorităţi. Cu peste 15 ani în urmă, iniţiativa refacerii bustului lui Berechet la dimensiunea corespunzătoare, pentru a fi amplasat în Grădina Publică, n-a constituit un obiectiv atractiv pentru autorităţi. Ivan, însă, a cerut imperativ ca sarcina să fie rezolvată până anul viitor, întrucât dorinţa sa este ca, de Zilele Municipiului, monumentul să fie dezvelit.
Atunci, a sărit Sergiu Cicu, iritat că „se tot vorbeşte de bust, de bust, de bust!” El doreşte bust cu picioare, adică altceva, dacă vrem să devenim europeni. Sugestia lui Cicu era să se renunţe la partea superioară a corpului în favoarea unei statui în mărime naturală. Iar statuia să „meargă” pe trotuar sau să stea pe bancă şi să admire Primăria Câmpulung. Sunt cuvintele lui Cicu, datorate necunoaşterii unui amănunt important: că nu poţi să mergi şi să admiri o clădire în acelaşi timp, pentru că-ţi frângi gâtul din cauza trotuarelor prăpădite. Deci, n-ar fi credibilă expresia reprezentării artistice. Valabil şi pentru varianta cu banca, la ce bănci răpciugoase au supravieţuit în Piaţa Primăriei. Dezamăgit că nu este îmbrăţişată ideea sa, de a fi luată ca reper chiar lucrarea arhitectului, Ivan şi-a manifestat voalat îndoiala că altă reprezentare decât cea dorită de maestru va avea aceeaşi valoare.
Şi nici amplasamentul propus de Cicu n-a fost pe placul tuturor. Pe placul lui Ţâroiu n-a fost sigur, pentru că în faţa Primăriei vor fi puşi foştii primari, tot în mărime naturală. Sperăm cu atâtea statui câte mandate au avut. Eventual, împrăştiaţi lângă edificiile grozave construite sub oblăduirea lor. De pildă, în „Kretzulescu”, s-ar cuveni trei „bucăţi”: Bălan, Andrei şi Ţâroiu. Alţii au împins băşcălia într-acolo încât au propus ca primarii să fie urcaţi pe Primărie, pesemne, ca să fie zăriţi, prin ochean, cum visa părintele „regenerării urbane”, din turnul belvedere, inutil construit lângă cel al centralei termice.
Ca Cicu să nu plece supărat de la şedinţă că ideea lui cu statuile, puse inclusiv pe bulevard, spre bucuria derbedeilor cu apucături vandale, care ştiu că nu funcţionează camerele video, n-a fost primită cu aplauze, colegii i-au promis una în mărime naturală. Amplasamentul găsit de Cicu, în aceeaşi notă de zeflemea: parcarea din spatele Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”. Să încaseze produsul expectoraţiilor şoferilor, aşa cum au încasat atleţii lui Baraschi din parcarea stadionului lăturile de la îmbăierea personală a bişniţarilor de corcoaţe.
Şi de ce numai lui Cicu? Să fie făcute statui pentru toţi aleşii din ultimii 25 de ani, amplasate toate în Piaţa Primăriei, ca un fel de Armată de Teracotă chineză, dar, pentru originalitate şi veridicitate, cu capetele din lemn. Şi pătrate.