A scris istorie pentru ciclismul muscelean şi românesc, iar povestea sa e povestea multor campioni ai României. Nu i-a fost uşor, din contră, s-a confruntat cu multe lipsuri şi greutăţi, a muncit foarte mult, dar în cele din urmă şi-a primit răsplata: a ajuns pe înaltele culmi ale performanţei, fiind apreciat atât în ţară, cât şi peste hotare. A crezut în antrenorii săi, care de cele mai multe ori i-au fost ca un părinte, şi a câştigat inimile celor care l-au susţinut. Vorbim despre Gabriel Moiceanu, unul dintre cei mai mari sportivi ai ţării din anii de glorie ai ciclismului românesc (anii ’50, ’60 şi ’70). Nu are nici recordul lui Marin Niculescu, de 14 etape câştigate în Turul României (Moiceanu are doar 13!), n-are nici clasările externe şi titlurile lui Constantin Dumitrescu, dar era un fin tehnician, se vede asta şi la ciclişti! Pentru tehnica lui şi tactica adoptată în timpul cursei, era apreciat, iubit chiar, era ante-mergătorul starurilor, a marilor vedete de zi. Timp de 15 ani a concurat şi a câştigat. A pedalat la Jocuri Olimpice, la Campionate Mondiale şi la zece ediţii de Cursa Păcii, prima participare fiind în 1955, iar ultima în 1967, la 33 de ani când a terminat pe locul 11 în clasamentul general! În această valoroasă competiţie are trei victorii de etapă. Publicul de la noi urmarea cu mare atenţie desfăşurarea acelor etape, iar ziarul Sportul Popular era cumpărat în zilele cursei pentru a se afla „ce a mai făcut Moiceanu?” În Franţa a participat la mai multe ediţii ale Marelui Premiu al ziarului L-Humanite, câştigând două dintre ele, în ’62 şi ’63, iar în ’64 s-a clasat pe locul 4 în Turul Tunisiei. În 1968 s-a situate pe locul 2 în turul Marocului. Longevitate şi rezultate!
Copilărie grea, foamete, război, iar apoi bicicletă
L-am găsit pe Gabriel Moiceanu în frumoasa sa gospodărie situată pe strada Calea Pietroasă, în comuna Valea Mare Pravăţ. Am întâlnit o persoană vioaie, cu ochi ageri şi privire blândă, sociabilă care nu dă deloc impresia că în acest an, în luna august, va împlini venerabila vârstă de 86 de ani! A acceptat să ne relateze povestea sa de viaţă, una în care sportul a avut, cu siguranţă, întâietate, oferindu-i cele mai mari satisfacţii. A avut parte de o copilărie grea, cu multe lipsuri şi a pornit în viaţa de adult ca ucenic fotograf, fiind nevoit să abandoneze liceul. În perioada de ucenicie şi-a descoperit pasiunea pentru ciclism, trecând apoi treptat, treptat, la marea performanţă în această disciplină sportivă. „Pasiunea mea pentru ciclism e o istorie, ca să spun aşa. M-am născut pe 12 august 1934. Era viaţa grea, atunci! Şcoala primară am făcut-o la „Oprea Iorgulescu”, iar apoi tata m-a dat la Liceul Comercial. A venit foametea, războiul şi nu a putut tata să mă mai ţină la şcoală! După doi ani, m-a luat de la liceu şi m-a băgat la şcoala profesională, de ucenici foto. Am învăţat meseria de fotograf la un patron, Dobrescu Constantin îl chema. În 1953 am terminat şcoala profesională şi am ieşit lucrător foto. În perioada asta de ucenicie, am învăţat să merg pe bicicletă, pe stradă, pe bulevardul teilor. Am cumpărat o bicicletă cu banii adunaţi de mine în perioada uceniciei de la un băiat din Valea Mare Pravăţ şi împreună cu Valerică Milea, Tase Irimia, Nelu Filgher şi alţii plecam la plimbare, la Rucăr, la Podu Dâmoviţei, la Dâmbovicioara, până la peşteră, duminica când aveam liber sau când puteam. Încet, încet am prins gustul pentru sport, iar în 1952-1953 Federaţia de Ciclism i-a trimis la Câmpulung pe Marin Niculescu, Constantin Şandru, Ion Dolete, Ion Constantinescu, Nicolae Maxim şi alţii care erau în lotul naţional pentru că era o zonă bună pentru pregătire în vederea participării la cea mai mare competiţie, „Cursa Păcii”, care se desfăşura în Cehoslovacia, Polonia şi Germania. Se făcea competiţie pe bulevard până jos la Dinicu Golescu, unde se întorcea. Era competiţie pe circuit şi ne agăţam şi noi de ei, mergeam în coadă. Dădeam un tur, două, trei, cât puteam să rezistăm în circuitul acesta. Ei erau vedete, erau la lotul naţional, iar noi abia eram începători. După aceea, am plecat pe bicicletă la Bucureşti, în 1953, la Festivalul Tineretului. Am făcut 5-6 ore, nu mai ştiu exact, mergeam pe Piteşti, Găeşti, Titu, Bucureşti, pe drumul vechi. În 1953 am văzut competiţia asta, a tineretului şi m-am înscris la clubul Progresul Casa Scânteii. Acolo erau băieţi care m-au simpatizat şi mi-au zis să stau cu ei şi să fac sport. M-a ajutat foarte mult Constantin Istrate, antrenorul Tică Simionescu şi Ion Constantinescu care, în anul 1954, a câştigat Cursa Scânteii, pe traseul Bucureşti-Braşov şi retur şi a avut premiu o bicicletă de curse Visconteia, italiană. Am cumpărat-o eu cu banii adunaţi şi am participat în 1955, cu echipa Progresul Casa Scânteii la Turul României.”, şi-a început Gabriel Moiceanu povestirea.
„În sistemul în care eu am făcut sport, unul de chin, de după război, de comunism, am fost profesionişti!”
Impactul cu competiţii de anvergură nu avea să fie deloc uşor. În primul tur al României s-a clasat pe locul 53. Drumuri proaste, neasfaltate… Ceva necunoscut? Nu cred! „În 1955 am participat pentru prima dată la Campionatul Naţional de ciclism, fond, 200 de km, Bucureşti-Piteşti. Pe podul Viilor aveam întoarcerea şi înapoi la Bucureşti. Am câştigat Campionatul Naţional. Asta e cartea mea de vizită, viaţa mea sportivă. În primul tur al României am terminat pe locul 53, erau drumurile foarte proaste, şoselele neasfaltate şi etapele foarte lungi: Iaşi, Roman, Fălticeni… Am spart într-o etapă 12 cauciucuri. Ciclismul şi sportul nu se învaţă… mamă, tată, ţi-e foame munceşti, te lupţi, au fost zile şi greutăţi în care îţi plângeai şi ţâţa pe care ai supt-o la mama, aşa este de dură viaţa unui sportiv. Trebuie să ai voinţă, să ai dragoste, chiar dacă pierzi. Dacă eşti un om conştient, pozitiv, poţi trece prin toate etapele astea, de insucces, şi într-una din zile vine şi succesul. În sistemul în care eu am făcut sport, unul de chin, de după război, de comunism, am fost profesionişti! România avea atunci cel puţin 120 de biciclete, cu cinci mărci, în magazia centrală a Stadionului Republicii, şi fiecare dintre noi ne alegeam o bicicletă, care credeam noi că ne place. Începătorii aveau o subvenţie de la cluburile sportive, de la asociaţii, dar şi bicicletă. Nu am mai plecat din lotul naţional până când m-am lăsat de sport, în 1971, la toate competiţiile la care a participat, în România, Europa, Asia, Africa….”, a continuat cel mai reprezentativ ciclist muscelean.
Prezent la două Olimpiade
Competiţiile de nivel înalt au fost dintotdeauna inaccesibile românilor, Le Tour, Il Giro sau La Vuelta au reprezentat vârfuri greu de atins. În Turul Franţei am avut în anii ’30 o mini-echipă şi cam atât, în schimb la nivel de amatori am fost bine reprezentaţi în Cursa Păcii şi altele asemănătoare, curse importante, de ridicat nivel, care pentru mulţi rutieri din spaţial estic au devenit spre sfârşitul anilor ’80, rampă de lansare în ciclismul profesionist. Nici măcar nu se comparau bicicletele cu adversarii din vest. Totuşi, Gabriel Moiceanu a fost la două Olimpiade. „Am fost campion naţional la toate probele, fond 200 km, velodrom, dublu, echipe, am adunat 24 de titluri de campion naţional (fond, semifond, demifond şi echipă), 13 ediţii la turul României şi am câştigat şase etape câştigătoare (echipe, individual). Am fost la „Cursa Păcii”, zece ediţii, Varşovia, Berlin, Praga şi retur, unde am câştigat mai multe etape, la „Turul Egiptului”, de trei ori, am câştigat două etape, la „Turul Tunisiei” (locul I echipe, locul II individual), „Turul Algeriei”- participare, Turul Bulgariei, în Lituania, Rusia, Italia, Franţa etc. Noi aveam biciclete clasice cu care am mers şi care sunt bune şi la ora actuală. Dar acum a intervenit tehnica asta, să-i dea altă poziţie, să le facă mai uşoare, sub 7 kg. Înainte, pe vremea mea, cea mai uşoară bicicletă era de 11 kg. Eu am bicicleta mea cu care am fugit şi am câştigat campionate, asta pe care o am afară, este din 1953, Favorit.”, ne-a mărturisit Gabriel Moiceanu. Alex BARBU
(continuare în ediţia viitoare)