Dorinţa regelui Carol, abia sosit în țară, de a avea instituţii publice de elită, pornea de la convingerea sa fermă că puterea unui stat modern se măsoară mai ales prin gradul de cultură. Între ctitoriile lui, hotărârea de a înfiinţa în Muntenia o Şcoală Normală în vederea unei pregătiri specializate a învăţătorilor a reprezentat un act fundamental pentru dezvoltarea învăţământului primar din România.
Astfel, pe 20 octombrie 1867 Carol a semnat decretul prin care era numită comisia propusă pentru pregătirea lucrărilor şi organizarea şcolii. Pentru funcţionarea Şcolii Normale, care nu avea încă un local propriu, s-au închiriat casele Cernescu din București. Chiria şi cheltuielile necesare pentru instalare s-au plătit de regele Carol din caseta sa particulară, iar Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin prefecţii judeţelor, a comunicat în țară înfiinţarea acestei şcoli şi a cerut ca din fiecare judeţ să fie trimişi la București câte doi elevi destoinici, în vârstă de cel puţin 16 ani.
Solemnitatea pentru deschiderea cursurilor a avut loc în ziua de 22 noiembrie 1867 în prezenţa ministrului, a membrilor Comisiei de organizare, a profesorilor şcolii şi a celor 74 de elevi care se prezentaseră ca să fie înscriși. Printre cei dintâi profesori ai Şcolii Normale din Bucureşti, confirmaţi de regele Carol în urma raportului ministrului, se numărau personalităţi de prim rang, ca arhimandritul Iosif Naniescu, rectorul Seminarului Central din Bucureşti, Ion C. Massim, membru al Academiei Române, Ion Ionescu de la Brad, inspector general în serviciul Ministerului Comerţului, Agriculturii şi Lucrărilor Publice, Constatin Esarcu, doctor în Medicină, licenţiat în Franţa ş.a. La 30 noiembrie 1867, regele Carol a vizitat pentru prima oară școala, iar în februarie 1868 a făcut o nouă vizită, de data aceasta inopinată. În aprilie 1868, Carol I a vizitat pentru a treia oară Şcoala Normală pentru a se convinge personal cum funcţionează în noul local închiriat pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi). După această vizită, în mai multe rânduri, Carol a donat cărţi, rechizite, hărţi și bani pentru îmbunătăţirea calităţii mesei.
Întrucât Şcoala Normală din Bucureşti nu avea un local propriu, regele Carol l-a invitat pe ministrul Dimitrie Gusti să-i facă propuneri practice pentru a se construi cât mai repede un edificiu. Comisia numită de domnitor a hotărât amplasamentul unde urma să se construiască școala în apropierea Palatului Cotroceni. Diverse piedici, mai mari ori mai mărunte, au făcut ca începerea construcţiei să se amâne şi Şcoala Normală să nu deţină în Bucureşti un local propriu. Fiindcă trebuia să se dea un nume școlii, directorul George Radu Melidon a propus, printr-un raport înaintat pe 17 decembrie 1869, ca instituţia să poarte numele Şcoala Normală „Carol I“. Disputa dacă Şcoala Normală trebuie să fie aşezată în Bucureşti (oraş văzut ca un centru cultural necesar formării tinerilor) sau în mediul rural (locul unde învăţătorii urmau să-și desfășoare activitatea după absolvire) a continuat mai multă vreme. În anul 1892, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Dimitrie Sturza, şi colaboratorul său apropiat, Spiru Haret, au găsit soluţia cu ocazia unei călătorii prin România: construirea unui local propriu al școlii la Câmpulung.
Şcoala Normală „Carol I“ a fost astfel mutată în 1896 de la Bucureşti la Câmpulung într-un edificiu impunător, ridicat după planurile lui Ion Socolescu, președinte al Societății Arhitecților Români. Începea astfel o altă etapă, strălucită, în istoria acestei prestigioase instituţii de învăţământ, ctitorie a regelui Carol I, cel care cândva a spus: „În ziua aceea voi fi pe deplin mulţumit, când fiecare român va şti să scrie şi să citească; căci numai atunci traiul său moral şi material va fi asigurat”.