Când ajunge „al nostru” împărat

Un individ urât şi încet la minte, care toată viaţa şi-a dorit, ca  majoritatea românilor, să ajungă şef, ca să-i poată conduce pe alţii după bunul plac, a ajuns într-o funcţie, la care visa zi şi noapte. A împins o căruţă de bani unde trebuia şi s-a ploconit pe la uşi înalte, însă acum este tare fericit, fiindcă au meritat efortul şi timpul cât a aşteptat momentul prielnic. De când este mare şi tare, a cam uitat amicul de unde a plecat. Acum, nu face altceva decât să  comande în stânga şi-n dreapta. Cei care i-au fost colegi cândva şi cu care a împărţit o pâine şi şuturile primite, pe când era un neica nimeni, sunt terorizaţi de atitudinea individului, care a ajuns împărat. Pe sub piele i-au intrat câţiva aghiotanţi, la fel de libidinoşi ca el, care au cărat şi care mai cară sacoşe cu bunătăţuri şi mici atenţii, în timp ce năpăstuiţii stau şi îndură, comentând pe la colţuri necazul care le-au picat pe cap. Numai că s-ar putea ca teroarea să dispară într-un timp scurt, nu de alta, dar comportamentul romului, care se crede împărat, a ajuns la urechile unui om cu funcţie, care s-a jurat că-l va „mazili” cât de curând şi-l va trimite iarăşi la munca de jos, cu toate pilele lui cu tot. În această perioadă, tipul e şi mai înjurat, pentru că-i jeleşte pe semenii lui, care vor să ajungă acasă din străinătăţuri, unde, chipurile, le-au expirat contractele de muncă. Colegilor le e frică să mai vină la muncă, să se întâlnească cu acesta, care e posibil să fi primit „atenţii” de la ai lui, recent veniţi acasă de nu se ştie din ce ţară, pentru că nici picaţi cu ceară nu recunosc zona şi nici prietenul lor nu-i pâră. Musceleanul de pe bulevard