În China, Dumitru Guiman a strâns o mică „avere”: trei albume de fotografii, care concentrează amintirile tehnicianului din perioada în care a făcut parte din echipa detaşată de la ARO, pentru asistenţă tehnică şi service. Are despre ce să le povestească celor patru nepoţi şi doi strănepoţi, adevărata avere a familiei din Valea Mare Pravăţ. Dornic să vadă cât mai mult din China, Dumitru Guiman a acceptat sarcini de serviciu în mai multe oraşe de pe teritoriul întinsei ţări, aflate la distanţe considerabile, măsurate în mii de kilometri. Mărturie stă, după cum am precizat, colecţia de imagini imortalizate atât în timpul slujbei, cât şi în afara serviciului, de umplerea căruia cu ieşiri în aer liber, cu vizite la atracţiile locului, cu petreceri şi diverse ceremonialuri se ocupau gazdele. Adăugăm relatărilor despre China ale altor colegi de-ai săi experienţa personală a lui Mitică Guiman, care ne-a mărturisit că a fost încântat de aproape tot ce a văzut şi a trăit în China, inclusiv de gastronomia asiatică, o veritabilă cură de slăbire pentru muscelenii care nu s-au împăcat cu bizareriile din farfurie.
Ambasadorul României îl punea să facă de serviciu la ambasadă
Între 1987-1988, timp de un an şi jumătate, a făcut parte dintr-o echipă de tehnicieni detaşată de la ARO în China. „N-au vrut să mă trimită în altă ţară decât în China… nici nu m-au lăsat să plec, căci trebuia să fiu acolo (n.r. la parc şi depozit) în permanenţă. Aveam gestiune mare.”, spunea acesta. Totuşi, a beneficiat de o singură plecare în străinătate, în China, unde ar fi stat mai mult de un an şi jumătate. Şederea i-a fost scurtată de scrisoarea venită de acasă, prin care primea veşti bune, cum că unul dintre băieţi se căsătoreşte. Cum nu putea să rateze momentul fericit din familie, s-a întors în ţară. Când a plecat în afară, a fost înlocuit de un coleg, care a îndeplinit sarcinile la parcul auto al uzinei. Prima lună în China a petrecut-o la Beijing, după care a fost mutat la Shanghai, în următoarele şase luni. Împreună cu Gheorghe Cotenescu, s-a ocupat de pregătirea maşinilor în cadrul service-ului. Shenyang, Sincanc, Huang, Dalian s-au aflat pe itinerarul său profesional, drumul de la o localitate la alta măsurându-se, ca perioadă de timp, în zile, dacă voiajul se făcea cu trenul, sau în ore – şapte-opt ore – în cazul fericit al unei curse efectuate cu avionul. Compartimentele trenurilor erau de o curăţenie ireproşabilă. Pur şi simplu, ajuns într-un tren chinezesc, nu găseai un cusur de care să te legi. Totul, de la dotarea compartimentelor şi până la serviciile oferite călătorilor de personalul vagonului restaurant, care se asigura să nu le lipsească ceaiul, în primul rând, ori gustările, era la superlativ. „Noi aveam cea mai frumoasă clădire de ambasadă din Beijing. Ocupam singur o garsonieră cu tot necesarul, veselă, aparatură electrocasnică. Foarte bine amenajată.”, ne-a descris musceleanul locul în care a trăit o perioadă. Şi lui, la fel ca celorlalţi colegi ai săi, care au avut şansa să lucreze în China, i-a produs o impresie puternică ambasadorul României, Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Năstase, un om foarte cumsecade. „Când nu avea pe cineva disponibil, mă punea să fac de serviciu la ambasadă. Stăteam la un birou, la recepţie, deoarece trebuia să fie cineva acolo.”, povestea Dumitru Guiman, care, în momentul în care „a prins provincia”, venea la ambasadă doar ca să-şi ia banii şi dispărea cât de repede putea, fiindcă nu-i prea plăceau însărcinările primite în cadrul instituţiei. „Era mult mai bine în provincie, unde te simţeai mai liber.”, a adăugat tehnicianul care altfel s-a împăcat cu traiul la hotel.
L-a dus pe Constantin Stroe, de la Dacia, la Marele Zid Chinezesc
S-a înţeles bine cu chinezii, care îi invitau deseori pe colegii români la aniversările lor de familie, la diferite festivităţi şi îi însoţeau pe ai noştri oriunde era ceva de văzut în ţara lor. Îi plimbau cu barca pe lac, îi scoteau în natură să se relaxeze şi se asigurau că ai noştri petrec în China un timp de calitate. Şi chiar a fost, ca dovadă muscelenii povestesc cu plăcere despre căldura şi ospitalitatea chinezilor, pe care nu le-au întâlnit în nicio altă ţară în care au asigurat asistenţă tehnică autoturismelor ARO. „Şi noi eram foarte apropiaţi de ei.”, mărturisea musceleanul. Un director de firmă din China, cu care a colaborat acolo şi care a venit şi la ARO, pentru recepţionarea maşinilor, chiar l-a vizitat pe Dumitru Guiman acasă, la Valea Mare. Şi n-a fost singur, ci însoţit de cinci-şase conaţionali. La un moment dat, a venit în China Constantin Stroe, de la Dacia, maşina de la Colibaşi ajungând pe această piaţă ajutată de contractele cu ARO. Partenerilor li se insera o clauză care condiţiona exportul maşinii fabricate la Câmpulung de achiziţia unui lot de Dacia. Dumitru Guiman l-a dus pe Constantin Stroe la Marele Zid Chinezesc. „M-am nimerit la ambasadă şi, cum n-avea cine să-l ducă, l-am dus eu.”, spunea acesta.
Costache Dorobanţu, care vorbea perfect chinezeşte, el urmând facultatea în China, apare în foarte multe dintre fotografiile care îi amintesc lui Dumitru Guiman de o perioadă frumoasă a vieţii sale. „N-a stat împreună cu noi. A mers cu mine când am luat service-ul în primire. Era un service nou deschis.”, descria acesta împrejurarea în care s-a aflat în compania inginerului Dorobanţu.
A încercat cele mai bizare feluri de mâncare şi a călătorit cât de mult a putut
Cât a lucrat în China, l-a vizitat soţia, având şi ea ocazia de a lua contact cu specificul ţării respective, de a-i vedea frumuseţile culturale şi istorice, de a cunoaşte câte ceva din tradiţiile puterii asiatice şi de a încerca bucătăria total diferită de cea românească. Soţul, Dumitru, era familiarizat cu preparatele, nefiind un fel de mâncare în meniu pe care să nu-l guste. Tehnicianul ne-a povestit, cu umor, ce a păţit când s-a trezit la masă – o masă rotativă, care era mişcată prin dreptul fiecărui mesean, care îşi lua de pe platouri ce dorea – cu 10-15 feluri de mâncare o dată. Omul n-a ştiut că masa este prevăzută cu un dispozitiv care îi permitea să se mişte şi s-a întins cum a putut ca să ajungă la farfuria care i se părea mai apetisantă. „M-am aplecat ca să ajung la ea şi, atunci, foarte atenţi, chinezii au sărit să mă ajute. Când vedeau că doresc ceva – curiozitatea l-a făcut pe român să guste tot ce era oferit la prânz – veneau şi roteau masa. A fost suficient să mă întind o dată, căci, după aceea, apărea platoul încontinuu în faţa mea.”, după ce gazdele au remarcat care este preparatul favorit al lui Dumitru Guiman.
Dintre toate ciudăţeniile pregătite de bucătarii chinezi, cel mai mult i-a plăcut şi a mâncat fără nicio reţinere şarpe. Într-un an şi jumătate, a deprins şi servitul mesei cu ajutorul beţişoarelor, musceleanul din Valea Mare fiind, de felul lui, un om deschis, curios şi dornic să încerce tot ce era nou pentru el. Şi nu s-a abţinut de la nimic. De la meniurile neobişnuite, până la călătoriile lungi, spre cât mai multe destinaţii, ca să profite la maximum de timpul petrecut în China, Dumitru Guiman şi-a propus să trăiască în spiritul locului. Ocazia de a călători au reprezentat-o înseşi deplasările în interes de serviciu, în zone îndepărtate, în care se aflau întreprinderile sau unităţile militare în dotarea cărora erau ARO-uri ce necesitau reparaţii. Iar Dumitru Guiman a fructificat această oportunitate ca să cunoască China, o ţară care musteşte de istorie, cultură şi civilizaţie.
Până să încerce delicatesele culinare asiatice, când s-a mutat de la ambasadă la hotel, musceleanul i-a comandat bucătarului o friptură de pui, puiul fiind un preparat comun celor două gastronomii. Ca să se asigure că oaspetele este pe deplin mulţumit, chinezul i-a pregătit o ditamai găina, cam la trei kilograme – cât a estimat acesta din ochi – cu care l-a lăsat fără grai. Mai mult de o pulpă n-a putut să mănânce din zburătoarea pregătită la cuptor, care sătura lejer o familie flămândă.
A fost în probe cu maşina comandată de Adrian Păunescu, apoi l-a adus acasă, la Breaza
Revenind la activitatea sa de la ARO, unde a fost, pe rând, mecanic la Remedieri, maistru la Montaj General şi la Secţia CKD şi gestionar al parcului auto al uzinei, un fapt inedit l-a reprezentat misiunea încredinţată de şefii săi de a-l conduce pe Adrian Păunescu acasă. Scriitorul şi publicistul şi-a făcut un ARO pe comandă la Câmpulung, cu interiorul modificat, pentru a se simţi confortabil în maşină. „Am fost cu el în probe, apoi l-am adus acasă, la vila din Breaza (n.r. vila lui Adrian Păunescu). M-a trimis directorul Naghi cu el. Odată, a venit o delegaţie din Anglia, pe care a trebuit s-o duc la Bucureşti, după ce i-am prezentat maşinile. Era toamnă, iar drumul era acoperit de polei. Unul, cu lanterna, făcea semne ca să mergem mai uşor, mai ales că erau mai multe maşini în şir, tamponate, una după alta. A intrat unul cu Dacia în mine… ce s-au speriat membrii delegaţiei!”, a povestit acesta un moment plăcut şi unul neplăcut, în timpul căruia o persoană din delegaţie a fost lovită în coliziunea produsă pe autostrada Piteşti-Bucureşti, la kilometrul 40.
În 1996, a plecat de la uzină, beneficiind de efectele ordonanţei acordate disponibilizaţilor. A încercat o mică privatizare, care, însă, n-a mers, şi în 2000 a ieşit la pensie, la limită de vârstă. Chiar şi aşa, n-a ieşit din activitate, ci a continuat să lucreze, încă trei ani, la fostul C.L.F. de la Valea Iaşului.