La începuturile sale la ARO, a fost ales de cei mai buni inventatori ai Uzinei, fraţii Rolea, să fie strungarul lor
Din CV-ul profesional al proiectantului Gheorghe Baciu, a cărui carieră la Uzina ARO s-a derulat pe parcursul a patru decenii, punctăm, pentru început, doar câteva realizări dintre numeroasele obţinute într-o activitate impresionantă: este autorul imaginii benei de ARO 320, al cărei proiect îi aparţine aproape în totalitate, este cel care a proiectat trapa autoturismelor ARO, prin care ieşeau Elena şi Nicolae Ceauşescu, în timpul vizitelor, pentru a saluta mulţimea, şi, mai mult decât atât, numele său figurează pe un certificat de inventator pentru o cutie de transmisie mult îmbunătăţită, pentru care Întreprinderii Mecanice Muscel i s-a acordat brevetul de către OSIM, în luna septembrie a anului 1983. Adăugăm reprezentarea Uzinei ARO în Austria, Germania, Suedia, Danemarca şi Franţa, ţări în care a fost purtat de sarcinile de serviciu şi, astfel, obţinem profilul unuia dintre angajaţii care au avut o contribuţie importantă la realizarea produsului ARO.
În 1964, a fost angajat la Sculărie
În prezent, Gheorghe Baciu locuieşte în Voineşti-Lereşti, însă s-a născut în comuna Vlădeşti, într-un cătun numit Putina, lipsit de reţea de curent electric. Locul există şi astăzi, dar nu mai este populat decât de o singură persoană, care a rămas să îngrijească vitele şi gospodăria. Fiind amplasat într-o zonă liniştită, retrasă, la cinci kilometri distanţă de Vlădeşti şi doi kilometri de Schitu Goleşti, cătunul i-a atras pe crescătorii de oi, care şi-au „încropit” una sau două stâne. De la Putina, până la şcoala din Vlădeşti, copiii parcurgeau cei cinci kilometri pe jos, în condiţii pe care elevii zilelor noastre nici nu şi le imaginează. Trei-patru şcolari, din generaţii diferite, se strângeau şi străbăteau poteca de pădure, care continua prin livezi şi ajungea să se piardă cu totul în locurile în care căruţele nu intrau, pentru fân ori lemne, ca să bătătorească pământul. La fel, o mai „ştergeau” ploile, care înmuiau solul afectat de alunecări, când cădeau precipitaţii abundende.
Clasele I-IV, de şcoală primară, Gheorghe Baciu le-a făcut în satul Prislop, situat ceva mai aproape de Putina, la „doar” patru kilometri, peste Râul Bratia, iar, următoarele, până la clasa a VII-a inclusiv, la Vlădeşti. Între Prislop şi Vlădeşti nu era distanţă mare, însă în satul amintit s-a construit şcoală elementară, întrucât erau mulţi elevi care învăţau aici: şi cei din Prislop, aşezare răzleaţă, ca amplasare, şi din Putina, şi de pe lângă Râul Bratia, pe partea estică, către Poeniţa, în jos, cu toţii se adunau la această unitate de învăţământ. Că şcoala nu ducea lipsă de elevi o demonstrează faptul că erau două clase I la Prislop. În următorii trei ani, Gheorghe Baciu a învăţat la Şcoala Vlădeşti, situată în centrul comunei. „Am prins ultima generaţie cu şapte clase. Şi ultima cu 11 clase la liceu. Liceul seral.”, ne spunea fostul angajat al Uzinei ARO.
După absolvirea Şcolii Generale, pregătirea a continuat cu Şcoala Profesională, de trei ani, în intervalul 1961-1964, unde a învăţat la o clasă de strungari. La finalizarea cursurilor profesionalei, Gheorghe Baciu a fost angajat la IMM, la Sculărie, ca strungar. Şeful secţiei era inginerul Ivănescu, iar, ca maistru principal, interlocutorul nostru l-a avut pe Isaia Mitu şi, ca şef de tură, pe Visarion Stroe. Iar şeful maiştrilor, fiindcă erau trei pe scara ierarhică, a fost Nicolae Poteraşu, secretarul de partid al Uzinei, pe aproape întreaga durată de funcţionare a ei.
A fost ales de fraţii Rolea, cei mai buni inventatori ai Uzinei, să fie strungarul lor
Gheorghe Baciu a fost strungarul fraţilor Nae şi Ion Rolea, cei mai buni inventatori ai fabricii. „Ei au făcut nişte dispozitive de verificare a blocului motor şi a chiulasei, la presiune. Până atunci, existau probleme, deoarece se făcea motorul întreg, era pus pe banc, era pornit, iar cei care realizau probele respective se trezeau că nu merge corespunzător. Funcţiona, dar nu era bun, întrucât curgea apă ori din bloc afară, ori din chiulasă în amestec, ceva se întâmpla. Avea pori care nu se vedeau cu ochiul liber. Iar agregatele acestea descopereau ce era în neregulă. După ce era prelucrată piesa, o puneau pe dispozitivele acestea şi îi făceau o obturare la toate găurile. Băga presiune în blocul motor şi avea un fel de senzor făcut de el, care, dacă o picătură pierdea, piesa o respingea.”, a relatat Gheorghe Baciu, ales de Nae şi Ion Rolea să fie strungarul lor, fiindcă nu trebuia să-i explice prea mult ce are de făcut şi cum trebuie făcut.
Înainte de a realiza o selecţie, cei doi „tatonau terenul”, îi studiau pe proaspeţii absolvenţi ai Şcolii Profesionale repartizaţi la Întreprinderea Mecanică Muscel, îi observau pe cei care înţeleg rolul pieselor şi cum trebuie să fie ele, căci nu prea stăteau în loc de schiţe. Cum tânărul Gheorghe Baciu pricepea şi le executa foarte repede, a fost ales de Nae şi Ion Rolea să fie strungarul lor, timp de doi ani.
Fraţii Rolea erau oamenii lui Victor Naghi, care, după cum am punctat deseori în episoadele serialului nostru, se lua de ingineri că nu gândesc precum cei doi meseriaşi extrem de pricepuţi, ingenuoşi şi experimentaţi, fiindcă aveau o vârstă în momentul în care l-au „recrutat” pe Gheorghe Baciu, ca să lucreze cot la cot cu ei.
Din armată, şi-a dat Bacalaureatul şi admiterea la Şcoala Tehnică de Proiectare
La Sculărie, a lucrat câţiva ani, până când a fost luat în armată. „Aveam plan de execuţie afişat, cu grafic lunar de realizare a pieselor. Ni se dădeau comenzi şi, în funcţie de ele, era un fel de acord regie. Aveam lucrări normate. Făceai planul repede, după cum te pricepeai, pentru că la strung îţi trebuie îndemânare. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, am avut-o, fiindcă mi-a plăcut. O meserie, atunci când o faci, trebuie să-ţi placă.”, a descris Gheorghe Baciu în ce a constat activitatea sa la Uzină în primii ani. Munca la strung i-a plăcut atât de mult, încât şi acum, după cum mărturisea, la vârsta de 65 de ani, ar putea s-o practice fără probleme. În scurta perioadă de dinaintea satisfacerii stagiului militar, a urmat şi cursurile liceale, la seral. Când a fost luat în armată, terminase clasa a X-a, prin urmare, ultima clasă de liceu a făcut-o la „fără frecvenţă”, iar Bacalaureatul tot din armată l-a dat. „Şi admiterea la Şcoala Tehnică tot din armată am dat-o.”, a adăugat Gheorghe Baciu.
Perioada stagiului militar a fost destul de uşoară, ne povestea musceleanul, care a făcut armata la Securitatea de pază, unde se punea accent pe meserii, ocupându-se de întreţinerea unităţilor şi paza lor. După primele 45 de zile, perioada de instrucţie, la Pietroşani, tinerii au fost recrutaţi în funcţie de abilităţile fiecăruia: cine era bun de infirmier, de armurier, de curier, în general, activităţile pe care militarii trebuia să le execute după prima lună şi jumătate. „Pleca o generaţie din cadrul unităţii şi trebuia să luăm noi locul. Aşadar, trebuia să fim pregătiţi. Am ridicat mâna, am ieşit la raport şi am spus că am lucrat la Sculărie şi că ştiu să fac activitate de armurier. Trei luni, am trecut la Şcoala de Armurieri, fiind transferaţi la Bucureşti. Am rămas în cadrul armurăriei toată perioada stagiului militar.”, ne-a povestit Gheorghe Baciu.
În intervalul de un an şi trei luni, a prins şi perioada invaziei ruseşti în Cehoslovacia. Gheorghe Baciu era acasă, în permisie, când s-a întâlnit în oraş cu mai mulţi colegi de generaţie, plecaţi în aceeaşi perioadă în armată. În 24 de ore, ei s-au prezentat la unitate, iar Gheorghe Baciu, rămas singur, i-a dat telefon comandantului, ca să afle ce se întâmplă. „Aţi trimis ceva şi eu nu am primit?”, a întrebat, neliniştit, musceleanul, care a fost asigurat de la unitate că nu i-a fost expediat niciun ordin să se prezinte de urgenţă. În schimb, cei activi, cum erau militarii de la Intervenţii, spre deosebire de colegii „de spate”, care nu erau pregătiţi pentru aşa ceva, au fost chemaţi în 24 de ore.
La Autodotări se făceau utilaje care îl scuteau pe angajat de a lucra imprecis
După Bacalaureat, a susţinut admiterea la Şcoala Tehnică Postliceală de Proiectare. În timpul în care a urmat aceste studii postliceale, a fost angajat pe mai departe la Uzină, tot la Sculărie, loc de muncă pe care l-a schimbat, după absolvirea Şcolii Tehnice, trecând la Atelierul de Proiectare Ştanţe şi Matriţe, condus de inginerul Cristian Vandori. Aici a activat doi-trei ani, după care a trecut la o grupă de proiectări Autodotări, înfiinţată cam în aceeaşi perioadă. Autodotările se ocupau cu utilaje pentru producţia de serie, adică pentru piesele destinate producţiei de serie. „Făceam utilaje pentru automatizare, de fapt, un fel de semi-automatizare, pentru că nu eram atât de puşi la punct cu toate, cum erau în Vest, cu super-robotică. Dar realizam o scutire a omului de a lucra imprecis la piesă. Făceam nişte dispozitive pe care se punea piesa şi, când se realiza o prelucrare, o făceau precisă la toate, adică să semene una cu alta.”, este prezentarea, în mare, a activităţii la Autodotări.
Pe vremea aceea, cei de la ARO nu prea aveau de unde să aducă nici material didactic, nici de informare, nici subansamble semiautomate din Vest, care să-i ajute. De aceea, foloseau ce găseau în ţară, utilaje care erau mai puţin fiabile. ARO a implementat acest sistem, Autodotările, în anul 1972. După patru ani petrecuţi în cadrul acestui serviciu de proiectare, Gheorghe Baciu s-a transferat la Constructor Şef, condus de inginerul Aurel Nicolescu. Şeful său direct, la Proiectare, a fost inginerul Petre Livovschi. Cu Aurel Nicolescu (devenit, după Revoluţie, directorul societăţii ARO), Gheorghe Baciu a avut nişte „ciondăneli”, pentru că primul avea o fire mai impulsivă şi nici celălalt nu se lăsa. „Eu eram stăpân pe meserie şi, profesional, niciodată nu m-am dat la o parte.”, spunea interlocutorul nostru, care, la Constructor Şef, n-a fost lăsat să proiecteze ceea ce şi-ar fi dorit.
Proiectarea automobilului ARO era atribuţia esenţială a acestui serviciu din cadrul Constructorului Şef. Acolo se năşteau primele imagini pe hârtie cu maşina care a făcut istorie. Autorul imaginii benei de ARO 320, aproape în integralitatea ei, a fost Gheorghe Baciu. Inginerii Copăescu şi Livovschi voiau să realizeze un fel de camionetă. „Am intrat în horă cu dânşii şi… „Baciule, du-te la „Autobuzul”, vezi ce poţi să iei de la ei, vezi ce poţi să iei de la ceilalţi…” şi am „încropit” ARO 320. Pe vremea mea s-a proiectat integral şi ARO 10.”, şi-a continuat relatarea Gheorghe Baciu.
ARO 10 a fost proiectat la un serviciu separat, unde erau inginerii Munteanu şi Voncu. „Ei s-au ocupat de proiectarea în sine a designului, iar elementele „mărunte”, subansamblele, s-au făcut la noi. Eu aveam instalaţia de încălzire, instalaţia electrică, fiindcă eram la grupa electrice, împreună cu Gică Drăcea (n.r. fost director de Control la ARO).”, ne-a mai spus tehnicianul Baciu.
În Austria, cu ARO 244, a fost prima sa ieşire în străinătate
În 1979, s-a produs prima sa ieşire în străinătate, în Austria, la o expoziţie organizată la Salzburg, la care a fost prezent şi ARO 244. Show-room-ul a reunit mai multe tipuri de automobile de teren din lume şi, în cadrul expoziţiei, s-a ţinut şi un concurs în teren accidentat. „Necunoscând limba bine… am avut noi pe cineva de la Auto Dacia, care ştia germană, însă nu cunoştea termenii tehnici ai concursului, ca să mi-i explice, să-i traducă bine. Am pierdut între standuri, adică între proba de trecut prin noroi şi proba în care am ieşit, mergeam pe stradă normală. Pe strada aceea, nu trebuia să depăşesc o viteză, iar eu m-am dus mai devreme. Şi ne penaliza mai rău decât atunci când ne duceam mai târziu. Prin acest concurs, ei verificau elementele maşinii, aşa cum erau în cartea tehnică.”, a adăugat acesta. Oricum, din 32 de autoturisme de teren participante la concurs, ARO a ieşit pe locul 13. După Austria, Gheorghe Baciu a plecat în Germania, pentru a asigura partea de service a maşinilor ARO exportate în această ţară.