Costică Lungu l-a salvat de două ori. El l-a băgat în ARO-ul sigilat şi tot el l-a preluat când trenul a rămas înzăpezit la Simeria. Apoi l-a avertizat că Securitatea vrea să-l înhaţe.
Caracterul războinic al lui Costică Lungu, manifestat într-o perioadă a constrângerilor dure, imposibil de suportat de cel cu spiritul liber, a fost înfrânt, la un moment dat, de sistemul comunist. Simţea că este distrus dacă rămâne în România, că este „mâncat de viu”, pe româneşte. La ARO, unde era dat la o parte de favoriţii unuia şi altuia, abonaţi la plecările la service, în străinătate, şi unde nu i se recompensau victoriile la competiţiile auto – o publicitate fantastică pentru fabrică – nu-şi mai găsea locul. Prin transferul la altă secţie, ca sancţiune pentru îndrăzneala de a-şi fi apărat un principiu, fusese retrogradat, profesional, de Giuvelcă. Costică Lungu ar fi putut să-şi folosească relaţiile ca să iasă din încurcătura de la serviciu. Ministrul adjunct Frunză, despre care relatam în episodul precedent că era responsabil de verificarea Uzinei ARO, din partea Inspectoratului General pentru Controlul Calităţii Produselor, l-ar fi ajutat dacă musceleanul i-ar fi cerut acest lucru. Frunză, pe care îl aducea la Câmpulung şi-l ducea înapoi la Bucureşti, se ataşase de el, încât câmpulungeanul devenise invitatul său, luând prânzul cu familia acestuia, soţia şi fetele oficialului. Atât de multă încredere avea ministrul în calităţile lui Costică Lungu, încât, odată, pe când se afla la Câmpulung, nevoit să se întoarcă într-o oră la Bucureşti, la ordinul Elenei Ceauşescu, a apelat la serviciile tânărului, deşi avea şofer. Era o vreme rea, un viscol năprasnic, şi Frunză n-a vrut să se întoarcă în Capitală cu cel care îl adusese. „A trebuit să plec la Bucureşti, cu toate că nu mai aveam serviciu. El mă întreba uneori: „Tu nu pleci în străinătate, la service?” Mi-a zis de câteva ori: „Tu ai o problemă, dar nu mi-o spui.” Nu mi-au trebuit relaţii, deşi pentru alţii erau bune.”, mărturisea Costică Lungu. N-a cerut nimănui să-l scape, fiindcă îşi proiectase în cap o alt fel de scăpare, pentru o viaţă mai bună, dincolo de graniţele României.
Copilotul său a cunoscut un american ajuns în oraş, care s-a oferit să-l ajute
Una dintre pasiunile lui Costică Lungu, în afară de automobilism, a fost pescuitul. Obişnuia să meargă la pescuit împreună cu Liviu Hodor, tatăl renumitului DJ. Interlocutorul nostru avea o barcă pneumatică rusească, foarte bună, care a reprezentat, în toamna anului 1985, salvarea lui şi a lui Anghel Nedelcu, navigatorul său la competiţiile auto. Motivaţia acestuia din urmă era oarecum diferită de cea a colegului Costică Lungu, care voia să plece din ţară scârbit de piedicile ce i se puneau la serviciu. Cu câţiva ani în urmă de „evadarea” din România comunistă, un american a ajuns, din greşeală, în oraş şi s-a oprit la „Musceleanca”. Aflat împreună cu soţia în grădina restaurantului, americanul se chinuia să se înţeleagă cu ospătarul Liţoi, care, disperat, se uita în stânga şi în dreapta după ajutor. Anghel Nedelcu, martor la scenă, cunoscând câteva cuvinte în engleză, s-a oferit să le fie translator. Americanul l-a poftit pe muscelean la masa sa şi aşa s-a închegat o prietenie între cei doi. Au făcut schimb de adrese, iar străinul a început să-i trimită românului reviste şi alte „mărunţişuri”. Odată, americanul – topit după animale, ca toţi conaţionalii săi – i-a trimis în colet un pachet de biscuiţi pentru câinele şoricar al lui Anghel. La Câmpulung, pachetul a ajuns fără biscuiţi, despre care destinatarul bănuieşte că au fost savuraţi de vameşi. În momentul în care amicul din State l-a asigurat că va avea tot ajutorul lui, dacă va ajunge în America, pe Anghel a început să-l frământe gândul plecării în străinătate.
A dat 10.000 lei, pentru el şi amicul Anghel, unui intermediar, ca să-i urce pe vapor
Relatam în episodul trecut că, în 1978, Costică Lungu a fost trimis în port, ca să supravegheze operaţiunile de încărcare a maşinilor ARO pe vapor. La Constanţa şi-a făcut câţiva prieteni, care şi ei, ca şi interlocutorul nostru, au părăsit România. Când s-a hotărât să plece din ţară, le-a spus: „Vreau să fug!”, prima variantă la care s-a gândit fiind aceea de a se îmbarca pe vas. Unul dintre aceşti prieteni s-a interesat la relaţiile sale, după care i-a comunicat preţul: 5.000 de lei de „cap”. „Nu poţi să sari decât la turci.”, mi-a zis. Nu voiam, pentru că era regim militar la turci, era pericol.”, dar, fiind decis să treacă graniţa, după o săptămână, s-a întors la Constanţa cu 10.000 lei. I-a înmânat intermediarului plecării, care trebuia să aibă loc cu rapiditate.
Între timp, echipajul de pe un vas românesc, însemnând 180 de marinari, a rămas într-un port grecesc. Oamenii au abandonat vaporul şi, trezindu-se în libertate, au profitat de această şansă de a-şi face un rost în afara ţării. Incidentul a însemnat înăsprirea condiţiilor de îmbarcare. „Erau trei sau patru soldaţi la urcarea pe vapor şi nu mai puteai să intri în port cu una, cu două.”, povestea acesta. Cât s-a aflat la Constanţa, a fugit şi Scaleţchi. Celebrul caz Florentin Scaleţchi, mediatizat de presa străină, care a făcut posibilă transformarea pedepsei cu moartea în 25 de ani de închisoare. La jumătatea lunii martie a anului 1985, comandantul a avut o tentativă de a fugi din ţară cu vaporul la cârma căruia se afla. În asemenea condiţii, pica varianta pe mare, însă Costică Lungu n-a fost descurajat, ci a început să se gândească la alt plan.
O vecină a familiei Lungu, Tiuţa, femeie mai în vârstă, obişnuia să ghicească în cafea, în cărţi, în bobi, ce dorea clientul ca sursă a informaţiilor referitoare la viitor. Costică Lungu nu „înghiţea” deloc „talentele” ghicitoarei, de aceea, când o găsea acasă, la taclale cu mama lui, vecina îşi lua bagajul şi o întindea. Într-o zi, când a venit acasă, a dat ochii cu Tiuţa, care se întreţinea cu mama şi soţia acestuia. Prezicătoarea, ştiind că tânărul este împotriva îndeletnicirilor ei, s-a ridicat şi le-a salutat pe gazde, la plecare. „Stai jos!”, i-a cerut Costică Lungu. Apoi a rugat-o pe soţie să-i facă o cafea. Era într-o tensiune groaznică, după cum ne mărturisea, deoarece dăduse cei 10.000 lei. „O să aveţi un drum, cu o barcă, va fi un drum destul de lung, la finalul căruia vă încoronaţi. Adică e o reuşită.”, i-a ghicit Tiuţa. „Când mi-a spus Tiuţa de reuşită… odată mi-a crescut inima. Începuse să-mi placă de ea.” După două zile, însă, a primit un telefon de la Constanţa, prin care era anunţat să vină să-şi ia banii, fiindcă nu-şi asumă nimeni riscul să-l urce pe vapor. N-a recuperat decât jumătate din suma plătită. „Fir-ai tu cu ceştile tale!”, i-a căşunat pe Tiuţa.
Trenul cu care Zaharia Ciobanu încerca să fugă din ţară, ascuns într-o maşină de Italia, a rămas înzăpezit la Simeria
Înaintea sa, prietenul Zaharia Ciobanu a încercat de două ori în cursul lui 1985 să fugă. Prima încercare, la începutul anului, în iarnă, a eşuat. A doua, în vară, i-a reuşit. Dar fără ajutorul lui Costică Lungu, care l-a salvat şi prima oară, şi a doua oară, Zaharia Ciobanu, stabilit în Canada de foarte mulţi ani, înfunda puşcăria. Ciobanu a părăsit România singur. „În ianuarie-februarie 1985, plecau maşinile de Italia cu trenul. Se făcea vama în uzină. Autoturismele se îmbrăcau în nişte huse, se sigilau şi erau urcate în vagoanele deschise, tip platformă. Cei de la vamă le controlau şi cu o lanternă – plus că aveau şi un câine cu ei – vedeau dacă sigiliul este întreg sau nu. „Eu fug.”, i-a spus Zaharia Ciobanu, care fusese în Italia. Când s-a întors, a avut nişte probleme cu decontul, cauză din care se afla sub supraveghere.
Înainte de acest moment, a venit la Câmpulung un tip din Australia, Ion Simion sau John Simon, care a intrat imediat în atenţia Securităţii. Care este legătura între acest român fugit cu 15-20 de ani înainte şi naraţiunea noastră? Zaharia Ciobanu ar fi vrut să împrumute dolari de la John Simon, pentru a-i pune în decontul cu probleme. Intrând în legătură cu acesta, a ajuns să fie urmărit.
Costică Lungu, care avea trecere peste tot când se îmbarcau ARO-urile, l-a băgat într-un autoturism din cele care urmau să ajungă în Italia, în care avea bagaj în regulă şi mâncare pentru şapte zile. Ca să nu fie simţit de câinele celor de la vamă, care inspectau vagoanele cu maşini, în automobilul în care a fost ascuns Zaharia Ciobanu a fost împrăştiat praf de piper şi, în plus, a fost uns cu benzină. Ghinionul fugarului: trenul a rămas, cinci zile, înzăpezit la Simeria. „Eu calculam acasă zilele trecute şi-mi ziceam: a ajuns în Italia, bravo lui!” După şase zile, a primit telefon de la Zaharia, care îi cerea să vină să-l ia, fiindcă era degerat tot. Ca să se elibereze din autoturismul îmbrăcat în husă, a tăiat prelata, a sărit din tren, dar nu putea nici să meargă. Costică Lungu l-a preluat pe colegul îngheţat bocnă, l-a adus acasă şi l-a îngrijit ca să-şi revină.
După incidentul cu Zaharia Ciobanu, a urmat tărăşenia cu raliul la care povestitorul nostru a refuzat să participe, dacă nu era plătit, de vreme ce se câştigau bani frumoşi din vânzarea de programe, plus premiile. Fondurile obţinute de uzină de pe urma competiţiilor automobilistice erau dirijate către echipa de fotbal, de aici, supărarea pilotului, care a culminat cu refuzul de a concura.
Eşecul nu l-a descurajat pe Zaharia Ciobanu, dimpotrivă, dorinţa de a se realiza în afară creştea în intensitate.
A doua oară, vârât într-o gură de aerisire a vaporului, Zaharia a reuşit să “evadeze”
În vara anului 1985, prin iunie-iulie, Zaharia Ciobanu a participat la încărcarea maşinilor pe un vapor, în Portul Constanţa, cu destinaţia Genova. „Eu eram la uzină atunci. Într-o zi, m-am dus la magazia de scule, la Secţia 26. Erau uşile acelea mari de metal – era şi uşă mică pentru accesul pietonal – iar imediat, nişte perdele de cauciuc, separaţii de aer. După ele, un ghişeu pentru magazia de scule.”, spunea Costică Lungu, care, aflat într-o discuţie cu doamna de la magazie, a auzit pe cineva spunând: „Urmăreşte-l când vine şi anunţă-mă, căci am mandat şi imediat îl iau!” „Da, şefu’, cum apare Zaharia, cum v-am anunţat”. Discuţia se purta între miliţianul întreprinderii şi un angajat, căruia nu-i vom dezvălui identitatea, ci ne limităm la a preciza că este unul dintre oamenii de afaceri cu notorietate.
Auzind acestea, Costică Lungu s-a dus la şeful unuia dintre cele mai importante servicii ale întreprinderii, ca să se intereseze de amicul său. Acolo, stupoare, acesta i-a transmis că, dacă îl vede, să-l trimită repede la el, fiindcă este căutat de „ăştia”, iar el se făcea că nu ştie de ce. Nu erau pe vremea aceea telefoane mobile şi, ca să-l salveze de cei care voiau să-l înhaţe, Costică Lungu l-a aşteptat pe Zaharia Ciobanu, două zile, la intrarea în Câmpulung. „Când a apărut, l-am întrebat ce a făcut la Constanţa. „Ia-ţi bagajul şi du-te, că, uite, te iau!” A pus mâna pe telefon şi l-a sunat tocmai pe şeful de la uzină care îi ceruse lui Costică Lungu să-l anunţe de sosirea prietenului. „Nu pot să vin acum, căci am fata bolnavă şi am plecat cu ea la Bucureşti. Mai dă-mi două zile.”, i-a comunicat Zaharia Ciobanu acestui şef de serviciu. „Imediat cum vii, să mă anunţi, da?” „Da”.
Atunci, Zaharia Ciobanu s-a întors la Constanţa, cu maşina uzinei, unde vaporul era pe punctul de plecare. Un reprezentant al lui ARO supraveghea procesul de expediere a maşinilor în Italia. Acesta a avut o convorbire telefonică chiar cu şeful serviciului la care ne-am referit şi, fără să realizeze, l-a „dat de gol” pe Zaharia Ciobanu. „Am nevoie urgent de hârtiile acelea, vezi cum mi le trimiţi!”, i-a cerut cel de la uzină. Iar cel de la Constanţa i-a răspuns: „Nicio problemă, le trimit pe Zaharia.” „Unde e Zaharia?” „L-am văzut azi pe aici.” Şeful serviciului a sunat imediat unde trebuia. Norocul lui Zaharia a fost că a apucat să se urce pe vas. „Cum se încărca ultima maşină, se şi ridica trapa. Trebuia să iasă în larg, fiindcă staţionarea în port însemna bani. Vaporul era plecat de la dană, când a venit Vama peste el, cu Miliţie, cu Securitate, şi l-a răscolit două ore, care au costat o grămadă de bani. Dar nu l-au găsit.” Zaharia Ciobanu a reuşit să scape din România, băgându-se într-un tub de aerisire al vaporului, gros, încăpător, căruia i-a desfăcut grătarul.
Pe post de „ţap ispăşitor” a rămas Costică Lungu. Ce era urmărit înainte, dar ce urmărit a fost după fuga lui Zaharia Ciobanu, pe care el l-a avertizat că va fi „săltat”! Aşadar, cea de-a doua încercare, din vara anului 1985, a avut sorţi de izbândă. Înainte de a se stabili în Canada, Zaharia Ciobanu s-a oprit, o vreme, în Italia, unde s-a reîntâlnit, câteva luni mai târziu, cu amicul Lungu, plecat şi el din România în condiţii la fel de riscante.
În lunile dinaintea plecării, Costică Lungu era urmărit permanent de Securitate, care îi întindea capcane
Interlocutorului nostru nu i-a fost uşor în cele câteva luni rămase până la ziua eliberării de regimul comunist. I-a rămas întipărită în memorie o secvenţă cu un angajat de la Export, care stătea pe scări la „Muscelul”, fumând, iar, în momentul în care Costică Lungu a dat să intre, acesta l-a întrebat zeflemitor: „Unde e, mă, Zaharia?” „Nu ştiu, de unde să ştiu?!”, a venit răspunsul celui chestionat. „Nu ştii, da?! Eraţi legaţi toată ziua!”
Cu o zi înainte să fugă, a plouat de-a rupt. „În seara de 16 noiembrie 1985 eram la „Muscelul”. În bar era Nicu Orzoi, care s-a stabilit în Australia. Soţia lui, Aurora, era ospătăriţă la „Muscelul”., spunea acesta. Ca o paranteză, Nicu Orzoi a fost ospătarul lui Ceauşescu. A venit la Câmpulung, s-a stabilit aici – avea doi băieţi – însă Securitatea l-a adus în „sapă de lemn”. „N-a vrut să fugă cu mine, a fugit la un an după mine. În anii ’76-’77, iarna, el era în Germania şi funcţiona. Vara avea discoteca pe valută de la Neptun.”, sunt amănunte interesante despre alt prieten de-al său.
În acea seară, cei doi s-au cinstit, la despărţire, deoarece Costică Lungu nu s-a ascuns faţă de acesta. I-a spus în faţă: „Eu plec în seara asta”. A fost singurul care a ştiut.” La „Muscelul”, în bar, numai barmanul avea acces, nefiind deschis clienţilor. Pe un stâlp, înăuntrul barului, era un timbru în care apărea o blondă frumoasă. Lepa Brena era starleta din imagine, amănunt pe care Costică Lungu nu l-a povestit întâmplător. „Eram foarte buni prieteni şi aveam încredere în el. Aş fi vrut să vină cu mine. Dar i-a fost teamă în acel moment.”
Văzând maşina naratorului nostru parcată în faţa localului, şi-a făcut apariţia la „Muscelul” alt amic de-al său, un cunoscut om de afaceri în prezent. Auzindu-i vocea, Costică Lungu a ieşit şi l-a întrebat ce este cu el. Cu o faţă lungă, acesta a căzut în genunchi, în spatele hotelului, în ploaie, implorând: „Ia-mă cu tine!” „Unde?” „Nu mă lăsa, fratele meu!”, plângea acesta de i se înnodau lacrimile în bărbie. „Nu mă lăsa, că mă arestează!”, din cauza unui accident mortal al cărui autor fusese. Costică Lungu a simţit că este o capcană, fiindcă cel care stătea în genunchi în faţa lui era pe mână cu şeful Securităţii. „Iar el îmi spunea mie baliverne! Mi-am dat seama imediat. Şi el era vândut! „Se pare că tu ştii mai multe decât mine.”, i-am spus şi am intrat înăuntru.”
În acele vremuri în care Melana duduia, Costică Lungu şi-a umplut rezervorul cu metanol. În portbagajul maşinii, o Dacia Renault din 1974, a pus două canistre cu benzină, peste ele, mere, şi aşa a pornit spre Turnu Severin. Metanolul s-a consumat mai repede, nefiind suficient un rezervor la cei 400 de kilometri până la Turnu Severin. Cu o sută de kilometri înainte de destinaţie, a tras pe dreapta, a schimbat repede jiglerele în carburator, a pus benzină şi a aruncat bidoanele. 17 noiembrie 1985 a fost prima zi de iarnă adevărată a acelui sfârşit de an.