Data de 15 iunie 2016 coincide cu împlinirea unui deceniu de la intrarea societăţii ARO în faliment, un faliment istoric, ale cărui ecouri s-au stins de mult în comunitatea locală, în ciuda faptului că procesul continuă la Tribunalul Timiş. Până nu se vinde ultima încăpere din fostul complex muncitoresc, judecătorul sindic nu poate pune capăt existenţei societăţii, care „trăieşte” în documente până la pronunţarea hotărârii de radiere. Însuşi votul din 5 iunie este o dovadă că lumea a uitat ARO, acordând încredere partidului asociat cu distrugerea fabricantului de maşini româneşti 4×4. Este mai limpede ca oricând că nimeni nu va plăti pentru ruinarea industriei constructoare de automobile de la Câmpulung, cu toate că însuşi cel căruia i s-a încredinţat administrarea judiciară, apoi lichidarea ei identificase nişte potenţiali responsabili, ale căror fapte, într-o lume normală, în care dreptatea nu doar se caută, se şi găseşte, s-ar fi cuvenit cercetate în amănunt. A existat o singură acţiune, împotriva lui Perez, pentru vânzarea Matriţelor, dar şi omul, şi tranzacţia au fost găsite de anchetatori şi completul de judecată curate ca floarea de crin. Banu vorbea despre o răspundere directă şi personală în privinţa stării de insolvenţă a societăţii a administratorilor ei din perioada 1997-2004, când fabrica a intrat în colaps total. La fel, vorbea despre legătura dintre intrarea ARO în incapacitate de plată şi punerea cu întârziere în aplicare a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiat între statul român, prin Autoritatea pentru Privatizare, şi firma lui Perez. Deci, elemente de la care să înceapă o cercetare, dacă s-ar fi dorit, existau. Ceea ce ridică iar semne de întrebare este ţinerea la secret, mult timp, a contractului de privatizare, a cărui încheiere a fost precedată de 17 procese verbale, rezultat al negocierilor purtate de comisia APAPS-ului, pe care le vom prezenta în amănunt pe parcursul ediţiilor viitoare. Un contract puţin spus dubios, care, însă, n-a putut fi desfiinţat în instanţă.
Disponibilizările succesive, semn al dezastrului
Declinul societăţii, tot mai accentuat în cei 16 ani, cât a mai rezistat (sau cât i s-a permis să reziste) Uzina ARO după revoluţie, era reflectat de concedierile colective, elegant îmbrăcate în sintagma „program de restructurare”. Ei bine, astfel de programe întreprinse de statul român, care, în cazul societăţii câmpulungene, s-au succedat şi cu frecvenţă anuală, constau mai degrabă în reduceri de personal, retehnologizarea capacităţilor de producţie fiind mai mult pe hârtie decât în realitate. Prezentăm în continuare tranşele de disponibilizări de personal, care indicau atât starea de declin pronunţat în care se afla fabrica, precum şi direcţia precisă în care se îndrepta:
=1992: 385 de angajaţi au fost disponibilizaţi fără plăţi compensatorii;
=1994: 1.532 de angajaţi au fost disponibilizaţi fără plăţi compensatorii;
=1995: 772 de angajaţi au fost disponibilizaţi, beneficiind, în baza Ordonanţei de Urgenţă nr.13/1995, de plăţi compensatorii constând în 6 salarii la nivelul salariului de bază net realizat în ultima lună;
=1996: 325 de angajaţi au fost disponibilizaţi în aceleaşi condiţii de mai înainte;
=1997: prin înfiinţarea subsidiarelor Uzinei ARO, la care aceasta era acţionar majoritar, o parte dintre salariaţi au fost transferaţi la noile societăţi desprinse din uzină:
-974 de angajaţi – SC Fabrica de Scule şi Matriţe ARO SA (FSM);
-753 de angajaţi – SC Fabrica de Piese şi Subansamble Auto ARO SA (FPSA);
-347 de angajaţi – SC Centrul de Experimentări şi Studii pentru Automobile Româneşti SA (CESAR).
=1997: tot atunci s-a produs disponibilizarea a 858 de salariaţi, beneficiari de plăţi compensatorii, conform Ordonanţei de Guvern nr.9/1997, constând în 6, 9, 12 salarii nete pe economie, în rate lunare, în funcţie de vechimea în muncă;
=1999: în baza aceleiaşi legi şi în aceleaşi condiţii, au fost puşi pe liber 1.233 de angajaţi;
=2003, anul marii privatizări, au plecat alţi 1.220 de salariaţi, în baza celebrei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului nr.8/2003. Plăţile compensatorii acordate la plecare au constat în două salarii nete pe economie la nivelul lunii ianuarie 2003 şi venit de completare 20, 22, 24 luni, în sumă de maximum 4.750.000 lei/lună, în funcţie de vechimea în muncă a disponibilizatului;
=2003: în acelaşi an, în aceleaşi condiţii, a fost nevoie să fie trimis acasă încă un lot de muncitori, 1.104 de salariaţi, care au îngroşat rândurile şomerilor din Muscel.
Statul, şefii de la ARO şi avocaţii lui Perez au refuzat să prezinte administratorului judiciar contractul de vânzare-cumpărare
Una dintre cauzele intrării lui ARO în insolvenţă a constituit-o, printre multe altele, nerespectarea contractului de privatizare. Lichidatorul de la ARO vorbeşte, într-unul dintre rapoartele sale, despre punerea cu întârziere a prevederilor contractuale. În cazul ARO, a fost călcat în picioare documentul prin care proprietarul uzinei scăpa de piatra de moară generatoare de pierderi şi datorii. „Salvatorul” contract de vânzare-cumpărare de acţiuni, cu numărul 45, din 26 septembrie 2003, prin care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti vindea firmei Cross Lander USA Inc. întregul pachet de acţiuni deţinut la ARO. Astfel, obscura firmă a lui John Perez devenea, cu 68,70% din acţiunile societăţii, acţionarul majoritar al constructorului de automobile, pe care statul român îl lovea în cel mai crunt mod cu putinţă. Dând-o pe mâna unui controversat (puţin spus) dealer de automobile, pe care îl legau de ARO o „ţeapă” mai mare ca alta, rezultat al contractelor anterioare încheiate cu uzina.
În partea de început a activităţii sale, când ARO se afla în procedura generală a insolvenţei, până să se pronunţe falimentul, însuşi administratorul judiciar Gheorghe Banu reclama că nu i se prezintă faimosul contract de privatizare, în lipsa căruia nu-şi putea finaliza unul dintre rapoartele impuse de lege şi judecătorul sindic, privitor la cauzele şi împrejurările care au condus la încetarea plăţilor la societate după privatizare. Cităm un fragment dintr-unul din documentele sale prezentate instanţei: „Deşi am solicitat verbal conducerii SC ARO SA acest contract şi stadiul îndeplinirii clauzelor sale, ni s-a răspuns că respectivul contract nu se găseşte în SC ARO SA. În această situaţie, prin adresa nr.210/15.02.2005, ne-am adresat către AVAS Bucureşti, personal, domnului preşedinte Gabriel Zbîrcea, pentru a ne pune la dispoziţie acest contract şi stadiul de îndeplinire a clauzelor sale. Până la data prezentului raport nu am primit niciun răspuns. Aflând din surse neoficiale că respectivul contract de vânzare – cumpărare acţiuni se află, totuşi, în SC ARO SA, iar pe tema îndeplinirii clauzelor sale au fost făcute verificări, inclusiv de AVAS şi Curtea de Conturi, prin adresa nr.294/24.02.2005, ne-am adresat domnului Fernando Bedos, director general interimar, cu rugămintea de a ne pune la dispoziţie, spre analiză, contractul respectiv şi stadiul de îndeplinire a clauzelor sale. Iar dacă acest lucru nu este posibil, să ne comunice în scris motivele. Până la data prezentului raport nu am primit răspuns nici la acest demers.”
Astfel, acesta se vedea nevoit să se adreseze judecătorului sindic dacă refuzul de a i se prezenta documentul prin care ARO fusese vândută persista.
Fernando Bedos, director general interimar la ARO, în primăvara lui 2005, i-a recomandat lui Banu să se adreseze Cabinetului de Avocatură “Racoti-Predoiu” din Bucureşti, în vederea obţinerii contractului. „Pe data de 10.05.2005, Cabinetul de Avocatură “Racoti-Predoiu” ne comunică (în Limba engleză), prin faxul înregistrat la SC ARO SA Câmpulung, sub nr.355, că administratorul judiciar nu este parte contractuală în înţelegerea de privatizare şi nu este în drept să ceară date privind înţelegerea respectivă.
Pe scurt, toate demersurile administratorului judiciar pentru a consulta Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr.45/26.09.2003, încheiat între AVAS şi Cross Lander Inc., precum şi stadiul de îndeplinire a clauzelor contractuale au fost fără rezultat.”, nota Gheorghe Banu.
Nici AVAS, instituţia statului, n-a fost mai binevoitoare. Iată ce-i răspundea administratorului judiciar, care a încercat să obţină de la vânzător ceea ce-l interesa: „AVAS ne-a comunicat că (…) “autoritatea nu poate utiliza rezultatele analizei şi controlului postprivatizare cu privire la situaţia economico-financiară a societăţilor care intră sub incidenţa prezentei ordonanţe (OG nr. 25/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.506/2002) decât în scopul urmăririi executării obligaţiilor contractuale ale cumpărătorului şi cu respectarea secretului comercial şi de afaceri.”
“Din 9 februarie 2004, toată responsabilitatea funcţionării la parametri competitivi a SC ARO SA, inclusiv în ceea ce priveşte solvenţa sau insolvenţa societăţii, cade în sarcina Cross Lander”
La câteva luni distanţă de momentul perfectării contractului, ulterior ţinut la secret, pe 9 februarie 2004, Cross Lander, în calitate de acţionar majoritar, cu 68,70% din capitalul social al lui ARO, a numit noul Consiliu de Administraţie, din care au făcut parte la acel moment: Iustin Preoteasa, din partea Cross Lander, Bonafuente Carlos Enrique Sendon, din partea aceluiaşi acţionar majoritar, şi Ion Vigaru, din partea SIF Oltenia. Aşadar, au fost revocaţi din funcţia de administrator al societăţii: Nicolae Matea, Ion Vigaru, Liviu Ţâroiu, Paul Coman şi Dorin Banciu, la fel şi cenzorii Vasile Catană, Dumitru Stănculescu şi Darius Handrea. Cu aceeaşi ocazie, au fost numiţi funcţionarii societăţii în sensul Legii nr.31/1990 (conducerea executivă): Nicolae Matea, director general adjunct, Ion Nedelcu, director calitate, Aurel Tocilă, director financiar-contabilitate, Mihaela Bădescu, director comercial, Adriana Dorobanţu, director management, Sergiu Marcu, director executiv tehnic, Cristian Nicolescu, director executiv producţie. „În aceste condiţii, se poate spune că noul acţionar majoritar a intrat în atribuţiile ce le incumbă noua calitate pe data de 09.02.2004. (…) Rezultă în mod clar faptul că, începând cu data de 09.02.2004, toată responsabilitatea funcţionării la parametri competitivi a SC ARO SA Câmpulung, inclusiv în ceea ce priveşte solvenţa sau insolvenţa societăţii, cade în sarcina noului acţionar majoritar Cross Lander USA Inc., respectiv a administratorilor numiţi de către acesta. În mod cert, din acest punct de vedere, prestaţia noului acţionar majoritar nu s-a ridicat la acel nivel încât să se evite ajungerea societăţii în incapacitate de plată.”, puncta administratorul judiciar o „întârziere” a companiei Cross Lander în preîntâmpinarea insolvenţei SC ARO SA.
Directorii executivi, vinovaţi doar moral
Raportul său are subcapitole destinate analizării răspunderii administratorilor şi cenzorilor, directorilor şi a altor funcţionari ai societăţii, precum şi a acţionarilor, acţionarul majoritar, pe aproape întreaga durată a existenţei ARO, fiind statul român. În ceea ce-i priveşte pe administratorii societăţii „din perioada de declin economico-financiar evident (1997-2004)”, administratorul judiciar consemnează faptul că „au răspunderi directe şi personale privind starea de insolvenţă a societăţii. Desigur, poate fi invocat faptul că starea de insolvenţă a fost rezultatul unor factori pe care administratorii din perioada analizată nu i-au putut influenţa, dar funcţionarea pe pierderi mari a SC ARO SA Câmpulung, în perioada anilor 1997-2004, se datorează şi hotărârilor luate de administratorii societăţii”.
În ceea ce-i priveşte pe directorii executivi, consideraţi „funcţionari ai societăţii”, nefiind administratori sau manageri, aceştia au avut o contribuţie la managementul societăţii (defectuos, de altfel, cum îl caracterizează administratorul judiciar), dar, mai spune el, nu poate fi cuantificată pe fiecare funcţionar în parte. Afirmaţie valabilă şi pentru contribuţia în domeniul în care funcţionarii societăţii aveau putere de decizie. Concluzia lui Banu: „Cu toate că o răspundere morală asupra insolvabilităţii SC ARO SA incumbă şi asupra funcţionarilor acesteia, din datele culese în societate nu s-au putut detecta răspunderi directe şi personale ale funcţionarilor asupra situaţiei de insolvenţă a societăţii.”