Unui tânăr care plimba o fată cu un electrocar prin curtea uzinei, ca s-o impresioneze, i-a scăpat maşinăria de sub control
Încheiem relatarea despre activitatea de alimentare cu apă potabilă şi industrială a Întreprinderii ARO Câmpulung cu câteva păţanii – una cu urmări severe pentru unul dintre interlocutorii interviului acordat „la comun” – prin care au trecut Cornel Avram şi Stelică Grecu. Cea mai mare tristeţe a acestuia din urmă, angajat vreme de trei decenii la staţia de pompe de apă din Voineşti, este că n-a mai avut un coleg de tură, fiind nevoit să se descurce de unul singur. Acesta era şi motivul pentru care lumea se cam ferea de domeniul care implica şi responsabilitate, fiind la mijloc necesarul de apă pentru întreaga platformă industrială, şi atenţie sporită, fiind la mijloc viaţa celui care efectua munca de verificare a puţurilor. O defecţiune care afecta funcţionalitatea unei pompe, urmată de o inundaţie, îl putea costa viaţa pe salariatul care supraveghea sistemul. Staţia de pompe, cele zece puţuri, bazinul de pe Măgura au funcţionat până la închiderea uzinei, după care, dintr-un dezinteres de neînţeles din partea municipalităţii care deţine o societate de apă, au fost lăsate de izbelişte, în loc să negocieze cu lichidatorul de la ARO pentru ele. Singurul interes a fost pentru fierul din ele, care, slavă Domnului, a fost din belşug. Pe Măgura, cel puţin, ca să se scoată conductele de apă, s-a tras un ditamai craterul pe deal, care vorbeşte de la sine despre cantitatea de metal îngropată acolo. Nu se ştie – probabil că s-a întâmplat şi acest lucru – dacă s-au scos din puţuri pompele submersibile care împingeau apa de la adâncime către suprafaţă.
Măsurătorile la staţia de pompe indicau un zgomot similar celui produs de o mică fabrică
După Revoluţie, spunea Stelică Grecu, a cărui activitate profesională s-a desfăşurat, cu excepţia perioadei de început, numai la staţia de pompe, angajaţii veniţi după el n-au mai vrut să muncească după modelul practicat înainte, câte unul pe schimb, întrucât era dificil. Din câte se pare, câte doi trebuiau să îndeplinească schimbul şi în fostul regim, numai că nu erau oameni care să fie dislocaţi din uzină la anexa din Voineşti. „Inginerul mi-a spus odată: „Nea Grecule, n-avem să dăm al doilea om, dar băgăm laborante pe trei schimburi.” Asta pentru că ele lucrau numai pe schimburile I şi II.” Numai că o a treia laborantă, ca, de altfel, şi celelalte două, erau egale cu zero pentru „omul de teren”, pentru că ele nu mergeau împreună cu el la pompe, noaptea. Angajatul avea obligaţia să se deplaseze, de două ori pe noapte, pe prundul gârlei, în sus, la fiecare staţie făcută din o sută în o sută de metri, pe o distanţă totală de 800 de metri, până la capăt.
Laboratorul staţiei de pompe de apă funcţiona în aceeaşi clădire, însă intrările erau separate. „Unde erau pompele era un zgomot infernal. La măsurători reieşeau 85 de decibeli.”, descria Cornel Avram zgomotul din sala de pompe, care era similar celui produs de o făbricuţă. Angajatul era obligat să poarte căşti când intra în încăperea respectivă.
Stelică Grecu ne povestea că, de câte ori avea nevoie să dea sau să primească un telefon, staţia fiind dotată cu această facilitate, trebuia să scoată “fixul” afară, ca să se poată înţelege cu cel aflat la celălalt capăt al firului. „Aveam toate pompele înăuntru. Din puţuri, apa era băgată în bazin cu patru pompe centrifuge. Nu erau submersibile, introduse în apă, fiindcă nu puteau duceau apa în coastă. Numai cele centrifuge puteau face acest lucru.”, a completat Stelică Grecu.
Acesta s-a pensionat în 1994, la vârsta de 60 de ani. Intenţiile sale erau să plece mai devreme, la Revoluţie, numai că nu s-a putut.
Electrocarul a ricoşat din gard, l-a izbit în spate şi l-a aruncat în faţa unui tractor
În timpul lucrat la ARO, din martie 1972, până în 1998, Cornel Avram, un clujean rămas la Câmpulung după ce şantierul C.F.R. venit de la Porţile de Fier şi-a îndeplinit misiunea în Muscel – construcţia podurilor metalice, domeniu în care a activat zece ani – n-a fost scutit de tot soiul de peripeţii. Însăşi perioada de opt ani, în care le-a ţinut locul celor patru angajaţi de la staţia de pompe de apă din Voineşti, i s-a părut chinuitoare, pentru că lucrau câte unul pe un schimb, timp în care trebuia să verifice, pe teren, cele zece puţuri săpate pe prundul gârlei, operaţiune care se făcea, după cum am precizat, inclusiv în timpul nopţii. La Centrala Termică, unde a fost repartizat la angajare, în ’72, altfel stăteau lucrurile, fiindcă, după cum ne spunea, fiecare avea sarcini bine stabilite şi fiecare ştia ce are de făcut. În centrală, un sector „boboc” al fabricii, lucrau între 48 şi 52 de salariaţi, pe trei schimburi, care asigurau funcţionarea fără întrerupere. Bineînţeles că erau şi aici inconveniente, ca peste tot în întreprindere, prin faptul că se lucra cu gaze. „Nu spun că, într-o seară, la schimbul III, era să-mi sară capul, din cauza exploziei la un cazan.”, ne spunea Cornel Avram.
În schimb, nu la fel de norocos a fost în 1984, când a suferit un grav accident la uzină, din cauza nesăbuinţei unui tânăr aflat la „plimbare” cu o fată, pe un utilaj. Ardeleanul îşi aminteşte că se afla la masă, când şeful, un tip pe nume Boboc, de la Apa Sărată, a cerut să se facă ordine, întrucât se anunţase sosirea unei comisii în control. „Oricine venea, de unde venea, era adus la noi, fiindcă acolo era “oglindă”. El s-a pregătit: „Hai, ia de acolo, mută dincolo!” Am pus, împreună cu un coleg de serviciu, Bucur Badea, din Godeni, nişte fiare într-un căruţ, ca să le ducem la fier vechi. Doar am ieşit cu ele din curtea centralei.”, povestea Cornel Avram.
Un ins de la Piteşti, „un nenorocit” – amărăciunea şi revolta naratorului, care nu i-au trecut nici după treizeci de ani, sunt de înţeles – se plimba cu o fată cu un electrocar. Se întâmpla frecvent acest lucru, tinerii neştiind ce să mai facă pentru a-şi impresiona partenerele în timpul programului la serviciu. „În spatele centralei era o pantă. El a urcat panta, până unde a urcat, cu o oarecare viteză, după care trebuia să schimbe viteza. Dar n-a mai fost în stare şi l-a scăpat. Electrocarul s-a dus înapoi, cu un mers şerpuit. Eu şi colegul eram în faţa căruţului şi trăgeam de el. Când l-am văzut că vine spre noi, m-am lipit de un gard de sârmă. Realizând că direcţia lui este spre mine, am fugit de acolo. Electrocarul a lovit gardul exact în locul în care am fost eu, de acolo a ricoşat, m-a izbit pe mine în spate şi m-a pus în faţa unui tractor. Acolo mi-a rupt piciorul stâng.”, este incidentul îngrozitor căruia i-a căzut victimă Cornel Avram.
Doi ani a tras cumplit de pe urma acestui accident care a avut consecinţă fracturarea piciorului din bazin, plus că o bucată de carne din spate i-a fost smulsă, pur şi simplu, în impactul cu electrocarul. Şi acum, la trei decenii distanţă de incident, se resimte şi partea proastă este că a suferit nu numai fizic, ci şi legal, pe fondul unor inadvertenţe în hârtiile de pensionare, când i-a venit vremea.
După necazurile de la serviciu, nici pensionarea ardeleanului n-a mers ca unsă. Activitatea sa la Uzina ARO, al cărei angajat a fost în toată perioada, neavând transfer la staţia de pompe de apă niciodată, deşi, o bună perioadă, a combinat munca în cele două domenii, s-a încheiat în 1998. A pus punct la vârsta de 54 de ani, având grupa a doua de muncă, şi cât a lucrat la C.F.R., şi cât a lucrat la uzină. „În 2002, s-a dat o Hotărâre de Guvern, ca toţi pensionarii să aducă adeverinţe, care mai aveau pe acasă, pentru întregirea pensiilor. N-am avut de lucru… pentru că mai aveam o adeverinţă cu vreo şase luni, perioadă în care am lucrat undeva pe la Buziaş. Dar nu m-a încălzit cu nimic. Am trimis-o şi, după aceea, primesc înapoi acasă următorul răspuns: „Dumneavoastră figuraţi ca pensionar din 1984.” În acel an, Cornel Avram a suferit accidentul relatat. A avut un concediu medical, la finalul căruia, după ce s-a întremat, conform recomandărilor doctoriţei care s-a ocupat de el, urma să-şi reia programul de lucru, dar redus la patru ore. Cornel Avram n-a fost de acord să lucreze cu jumătate de normă. „De astăzi înainte, mă duc la lucru, văd eu cum mă descurc.”, a hotărât el, în urmă cu treizeci de ani. Şi s-a întors la muncă, la program normal.
Printr-o împrejurare neplăcută pentru el, probabil, pe fondul neverificării corespunzătoare a dosarelor, ardeleanul, care muncea la ARO de vreo 12 ani şi care a mai muncit încă 14 ani după anul 1984, a fost găsit de funcţionarii Casei de Pensii ca pensionar. Prin urmare, i s-a imputat o sumă considerabilă la acele timpuri, 26,9 milioane de lei vechi, pe motiv că a încasat nişte bani necuveniţi. „Am plătit timp de zece luni, câte 1,2 milioane de lei vechi pe lună. Dar n-am stat degeaba şi am făcut sesizări la Ministerul Muncii, la Casa Naţională de Pensii, de la care mi-a venit răspuns favorabil.”, povestea Cornel Avram, care a avut cu ce să dovedească faptul că din 1984, până în 1998, când a ieşit din activitate, a muncit la Uzina ARO.
Iniţial, i s-a recomandat ca pentru contestaţii să se adreseze Tribunalului Argeş. Omul a cântărit ce să facă. La tribunal nu avea cum să meargă de unul singur, ci era nevoit să apeleze la serviciile unui avocat. Iar banii care trebuiau să i se returneze îi plătea cu titlu de onorariu avocatului. Atunci, a renunţat, dar pensia tăiată i-a fost reîntregită şi a intrat în drepturi depline.
