Pentru orice persoană din afara Uzinei ARO, ale cărei cunoştinţe din timpul funcţionării ei s-au limitat la generalităţi legate de produsul vestit în vremurile în care „4×4” era o necunoscută în lume, este o aventură şi să găsească zona fostului bazin de apă, şi să ajungă la el. Întrebând câţiva proprietari de gospodării amplasate în vecinătatea CESAR, afli numaidecât reperele unui traseu care, creat în imaginaţie, pe baza amănuntelor furnizate de localnici, nu pare imposibil de parcurs, chiar şi de către un străin de coclaurile aflate dincolo de gardul platformei industriale. Nici nu sunt prea multe repere de ţinut minte. Mergi pe lângă calea ferată, o ruină şi ea, ca, de altfel, tot ce ţi se dezvăluie privirii. „Cimitirul” ARO, a cărui linişte este întreruptă de tălăngile şi mugetul rumegătoarelor adăpostite într-una dintre hale transformate în saivan. Stăvilarul unui bazin de apă, care alimenta fabrica de hârtie, sistemul de producere a energiei necesare punerii în mişcare a strungurilor, cu ajutorul unor turbine amplasate la subsolul celei dintâi clădiri, fiind folosit şi în anii de început ai I.M.S. Câmpulung. Apoi este Centrul de Experimentări şi Studii pentru Automobile Româneşti, care, de bine, de rău, este în picioare, la fel ca fosta cantină, o rămăşită a trecutului într-o întindere de moloz. Până şi arborii care străjuiesc graniţa „ogorului” golaş, gri şi deprimant s-au uscat de parcă ar fi trecut pârjolul este ei. Dar să revenim la “oile” noastre, de la care ne-au distras atenţia caprele şi vitele proprietarilor bucureşteni, care, până la dobândirea titulaturii oficiale de „parc industrial”, se mulţumesc cu cea de „parc mioritic” printre betoanele cruţate de la demolare.
Calea ferată, mascată pe alocuri de rugi uscaţi, este drumul sigur către zona bazinului de apă. Al doilea reper furnizat de profesorul Ion Heroiu, a cărui locuinţă este situată peste drum de CESAR – de la care am primit cea mai corectă descriere a pustietăţii în mijlocul căreia a fost amenajată rezerva de apă – sunt cele patru văi „tăiate” în Dealul Măgura. Dacă nu caşti bine ochii la spaţiile dintre dâmburile împădurite, rişti o numărătoare greşită şi să te tot duci către Matriţe, fără să-ţi dai seama că ai depăşit de mult baza platformei pe care a fost clădită construcţia inaccesibilă oricui. Alt indiciu că eşti aproape: o movilă de argilă, lipsită de vegetaţie. Al patrulea este cel de-al doilea pod de cale ferată, după care urci o „cărăruie”. Cel mult un kilometru străbătut pe calea ferată, unde te întâlneşti cu lumea aflată la tăiat de lemne, semn că zona nu este atât de sălbatică şi nepopulată, cum lasă prima impresie.
Din loc în loc, auzi foşnete în tufişuri şi trosnituri ale vreascurilor care sfârşesc în sobele localnicilor. Teama cu care porneşti la drum, auzind poveştile oamenilor cu ursul care umblă pe Măgura şi care nu se sfieşte să coboare în grădinile din vecinătatea CESAR, se mai risipeşte la auzul toporului retezând arborii care pot fi căraţi în cârcă. Totuşi, înainte de a-ţi face curaj să intri în pădure, este mai bine să nu afli păţania profesorului Heroiu, care a ieşit din casă, într-o seară, cu un băţ în mână, ca să alunge capra obraznică ce-i pătrunsese în grădină. ªi când colo, „capra” s-a ridicat în două labe, spre groaza proprietarului casei, căruia i-a apărut în faţă ursul coborât de pe Măgura. Deci, e mai bine să nu ştii aceste lucruri, căci altfel străbaţi pădurea dârdâind de frică, simţind o transpiraţie rece pe şira spinării şi tresărind la orice fâşâit. În sfârşit, la cel de-al doilea pod de cale ferată, apare în faţa noastră cărarea cea îndelung căutată, care este, de fapt, rezultatul trecerii unui tractor, cu ajutorul căruia a fost scos tot metalul din fostul bazin. La faţa locului înţelegi ce a vrut să spună angajatul staţiei de pompe de apă din Voineşti, că „nici drumul nu mai este ce a fost şi că mergi în „patru labe” până în vârf”. Coasta fărâmiţată de şuvoaiele prăvălite cu repeziciune ascunde, sub frunzele ude şi alunecoase, capcana unui sol argilos, înmuiat de precipitaţii. Îţi fug picioarele în toate direcţiile în clisa galbenă, care îţi îngreunează paşii cu sutele de grame de humă adunate pe încălţări. Iar deasupra tuturor relelor urcuşului pe o pantă abruptă, printre mărăcinişurile de care eşti tentat să te agăţi în momentele de dezechilibru, se află craterul de peste trei metri săpat de la buza bazinului până aproape de calea ferată, pentru dezgroparea conductelor de metal. A dat norocul peste un întreprinzător privat care face afaceri cu fier vechi şi care s-a pricopsit cu ce era mai bun din dotarea lui.
Ei bine, în această prăpastie te poate aduce orice pas greşit făcut pe marginea ei, în dorinţa de a ajunge lângă construcţia ale cărei vestigii îţi creează acelaşi sentiment de sinistru, de moarte chiar, indus de vederea platformei curăţate de hale. Cocoţat pe un dâmb, deasupra bazinului, ai imaginea de ansamblu a enormei amenajări care stoca o cantitate impresionantă de apă: 300 de metri cubi pe oră, pompaţi prin staţia de la Voineşti! Un cerc imens acoperit de moloz, licheni şi frunze uscate reprezintă capacul bazinului plin cu apă, după cum se poate observa prin „gura” acestuia, deschisă cui are curiozitatea, dar şi nesăbuinţa – neştiind cât de erodat este betonul – să calce în interior. S-a dărâmat masiv din el, dovadă fiind zidăria împrăştiată de jur împrejur, pe porţiuni însemnate, şi s-a săpat pentru scoaterea ţevilor, lăsându-se în urmă un dezastru.
Imaginea dezolantă a acestei importante anexe a Uzinei ARO, care, cu înţelepciune, preocupare şi insistenţe din partea autorităţilor locale, ar fi putut fi preluată de societatea de apă a Câmpulungului, te face să te cutremuri gândindu-te cu câtă uşurinţă se distruge. Numai şi numai pentru bani! Municipiul ar fi putut avea o sursă suplimentară de apă, în cazul unei avarii a reţelei, dar de ce să ne complicăm să ne „căciulim” cu lichidatorul de la ARO pentru obţinerea bazinului şi a puţurilor dotate cu pompe submersibile, care, în vremurile lor bune, au asigurat necesarul de apă potabilă şi industrială pentru o platformă desfăşurată pe 50 de hectare. Ar fi fost o achiziţie de interes social, căreia, însă, i s-a dat cu piciorul.
„Eram unul singur, noaptea, la schimbul III. Dacă nu erai atent, te lua apa pe sus”
Interesul pentru acest subiect „îngropat” şi, din păcate, devastat până la ruperea sufletului celui care realizează potenţialul şi valoarea sursei de apă a fostei întreprinderi, ne-a fost deschis de Stelică Grecu, angajat la staţia de pompe din Voineşti vreme de trei decenii, şi colegul său „temporar”, Cornel Avram, care îi înlocuia pe cei patru angajaţi aflaţi în concediu. Opt ani, în special, pe perioada verii, salariatul Centralei Termice suplinea colegii care beneficiau de perioada legală de odihnă, având astfel prilejul să se familiarizeze cu munca în acest domeniu. Întrebat care sarcini i se păreau mai grele lucrătorului venit din uzină, acesta ne-a spus că era mai lejer la locul său de muncă. „Eram mai mulţi şi fiecare ştia ce are de făcut. Pe când acolo era o persoană singură, în special, noaptea, la schimbul III. Dacă nu erai atent, riscai să te ia apa pe sus. Dacă se oprea o pompă şi se producea inundaţie…”, este motivul care l-a determinat pe Cornel Avram să afirme că era mai riscant lucrul ca înlocuitor de tură decât ceea ce se petrecea la Centrala Termică. 300 de metri cubi pe oră erau introduşi în bazinul de pe Măgura. „Câtă cantitate de apă se pompa de la noi, în 24 de ore, în bazin! Erai unul singur şi trebuia să faci faţă.”
Păziţi cu mitraliera două săptămâni! Dacă cineva intra în acea zonă, era împuşcat
Laborantele luau probe de la puţurile staţiei, ca să verifice dacă s-a întâmplat să se bage ceva în apă. Fiind amplasate în acea zonă, de la Voineşti, în sus, pe prundul gârlei, pe o distanţă de 800 de metri – este adevărat că erau închise – oricine se putea duce, în orice moment, să arunce orice. Un scenariu la care s-au gândit şi interlocutorii noştri: dacă un muncitor ar fi turnat o fiolă de cianură într-un puţ… Întrebaţi dacă s-a întâmplat să fie ceva în neregulă, aceştia au răspuns la unison: uleiurile care pluteau la suprafaţa apei, din cauză că lumea spăla maşinile în gârlă. Dar ele nu apăreau şi în probele luate de angajatele laboratorului, deoarece de la râu până la puţuri erau cam 30 de metri. Iar puţurile erau săpate la o adâncime de 25 de metri.
O amintire nu tocmai plăcută pe care o păstrează ardealeanul adoptat de Muscel în 1969, când a ajuns cu şantierul C.F.R.-ului, venit de la Porţile de Fier, în Muscel, ca să construiască podurile metalice, este legată de Revoluţia din decembrie 1989. Exact în ziua în care Nicolae Ceauşescu a fost huiduit de mulţimea dezlănţuită la ultima sa apariţie în balconul Comitetului Central, Cornel Avram era de serviciu la staţia de pompe de apă din Voineşti. Imediat, s-a instalat o stare de panică şi la Câmpulung, una dintre psihozele acelor timpuri fiind otrăvirea apei. ARO deţinea o avere indiscutabilă în materie de surse de apă: staţia de pompe, puţurile, plus bazinul din coasta Măgurii, prin urmare, gărzile patriotice au fost puse în acţiune. „Am fost vreo două săptămâni păziţi cu mitraliera! A stat un om înarmat în zona căii ferate. 24 din 24 de ore era un observator care, în caz că vedea pe cineva că se apropie… Eu ştiu, pentru că în perioada aceea am fost de serviciu. Exact atunci când l-au dat jos pe Ceauşescu, eram de serviciu. Când a venit schimbul următor, care m-a înlocuit, am trecut pe la uzină, ca să văd ce se întâmplă acolo. Toate porţile erau deschise… vraişte! Nu mai vedeai picior de om pe acolo!”, povestea Cornel Avram despre o stare de paranoia, am spune acum, la 25 de ani de la evenimentele care au schimbat cursul istoriei României. Dar, atunci, într-un haos general, în care auzeai de terorişti, de otrăvuri aruncate în râuri, puţuri şi bazine, lumea a dat crezare zvonurilor şi a luat cu asalt magazinele ca să se aprovizioneze cu apă îmbuteliată. Câmpulungenii n-au uitat cozile la apă, în acele zile de „foc”, după ani şi ani în care au stat la coadă la ouă, pui deşiraţi şi portocale de sărbători. Intoxicarea a mers într-acolo încât se auzise că s-a aruncat ceva periculos în barajul din Lereşti. Odată lansat acest zvon de infarct… „au fost călare pe noi! A fost mitralieră, două săptămâni, pusă în drum, cum traversezi de la „Herişanu” înspre coastă! Dacă intra cineva în zona aceea, fără somaţie, fără nimic… Acestea au fost ordinele atunci.”, îşi aminteşte Cornel Avram.
„După Revoluţie, aveam trei-patru ingineri pe schimb, care făceau patrulă pe calea ferată, ca să nu arunce cineva ceva în bazin şi să otrăvească apa, cum se auzise.”, a confirmat Stelică Grecu cele povestite de coleg. „Este istorie. Nu ştiu cum să vă spun, dar eu mă bucur că rememorez cum a fost atunci.”, a conchis Cornel Avram, care face mişcare şi acum pe Dealul Măgura, după fructe de pădure, fără teamă de sălbăticiunile care dau târcoale gospodăriilor. Nu se apropie de case de acum, ci dintotdeauna, a precizat clujeanul, care a văzut odată, pe când era de serviciu, cum lupii coborâţi din pădure au înhăţat o capră, la zece dimineaţa, lângă gardul uzinei.
