Numai acei tehnicieni de la ARO care au avut neşansa să fie detaşaţi în Africa – căci sub nicio formă nu era o bucurie să ajungi să munceşti pe continentul negru, în călduri de neimaginat, în mizerie şi praf pe care îl găseai peste tot, inclusiv în apa de băut, în zone de război – înţeleg suferinţa prin care a trecut Tudor Fătuloiu. Considerat unul dintre piloţii de top ai uzinei, Tudor Fătuloiu s-a prăpădit de mult, însă aventurile sale, la volanul lui ARO, prin deşert, continuă să fie prezente în relatările colegilor trimişi la probe, înaintea semnării contractelor, ori la service, după ce maşinile livrate cumpărătorului ajungeau la destinaţie. Dacă s-ar face un clasament al celor mai dure experienţe trăite de tehnicienii musceleni în străinătate, prima jumătate ar reveni celor au muncit pentru importatorii africani ori pentru cei din Orient, deşi nici în America de Sud n-au dus-o pe roze. Iar în această jumătate este inclus episodul traversării deşertului sudanez de către mărcuşanul Tudor Fătuloiu, care, la capătul unei călătorii în care a fost chinuit teribil de sete, a fost internat cu deshidratare şi malarie. Colegii spun despre el că s-ar fi rătăcit în deşert, însă sunt contrazişi de relatarea întâmplării descrise de Ion Chingaru şi Corneliu Filip în cartea „O maşină străbate lumea”, potrivit căreia şoferul din Câmpulung a fost ghidat permanent de un cerc desenat într-un colţ al parbrizului, din interiorul căruia luna nu trebuia să dispară. Acesta era semnul că şoferul se află pe drumul cel bun. Vom extrage din lucrarea citată fragmentul care prezintă scenele derulate ca într-un film de acţiune, cu Tudor Fătuloiu la volanul unui ARO, străbătând deşertul, fragment care se bazează pe însăşi povestirea protagonistului. Deznodământul „filmului”: maşina a rezistat extraordinar călătoriei, şoferul, însă, a fost la un pas de a sfârşi pe un pat de spital.
“Când am auzit că vom porni să străbatem deşertul, m-a cuprins teama că n-am să mă mai întorc niciodată acasă”
Cu luna-n parbriz, un inedit ghidaj pe drumurile mişcătoare ale Saharei, avea să constituie unul din elementele unei dramatice călătorii pe continentul african. A fost făcută de unul dintre cunoscuţii aşi ai volanului, Tudor Fătuloiu, cel care se acoperise de glorie la raliul organizat de revista vest-germană „Hobby”. Fusese trimis, de data aceasta, în Sudan, cea mai întinsă ţară a Africii, străbătută de apele Nilului, dar şi de o parte a întinderilor celui mai vestit deşert de pe Glob.
Rememorând, Tudor Fătuloiu povesteşte că a avut încurcături chiar de la sosire. Pe aeroportul internaţional al capitalei sudaneze, Khartoum, vameşii l-au considerat suspect, din cauza trusei metalice cu scule, aflată în bagaje, cartea de vizită a oricărui mecanic care se respectă, cum îi place să spună, dar pe care cei care asigurau paza, în condiţiile atâtor întâmplări cu terorişti, aveau să o creadă o „maşină infernală”! Apoi, a urmat marea încercare, poate, cea mai dură trăită până atunci. Dar să-l lăsăm să ne-o povestească.
„Prima zi am petrecut-o verificând maşina care fusese deja rulată şase mii de kilometri, fără ca cineva să-i fi schimbat cel puţin uleiul motorului. Mi-am dat seama că n-am să pot rezista acolo cele trei luni. Viaţa şi căldurile africane nu se pot povesti şi nici explica. E un fel de chin interior, o teamă permanentă, vis şi coşmar. Maşina dogora ca un cuptor încins, iar cheile ardeau atât de tare, încât trebuia să le ţin în mână cu laveta. Nu transpiram niciun strop, dar gura mi se usca şi simţeam cum buzele mi se lipeau una de cealaltă. Când am auzit că a doua zi vom porni să străbatem deşertul, m-a cuprins teama că n-am să mă mai întorc niciodată acasă. Înainte de plecare, răcisem atât de tare, încât de la dispensar mi-au dat patru zile concediu. Am fost atunci hotărât să-mi amân deplasarea măcar cu o săptămână, dar Naghi m-a apostrofat şi mi-a spus că mi-e frică de Africa! Aşa că… dar să revin.
Unde mai pui că în prima noapte am dat drumul la instalaţia de climatizare din cameră. Am adormit obosit şi m-am trezit spre dimineaţă într-o adevărată gheţărie, chinuit de o tuse seacă, istovitoare. Fără să ne împotrivim planului stabilit, a doua zi, când soarele strălucea direct din nisipul sălbatic de cald, împreună cu directorul tehnic al firmei pe scaunul pasager, cu revizorul tehnic şi încă doi oameni cu bagajele aruncate la întâmplare peste încărcătura sacilor de nisip şi a canistrelor de benzină, am plecat în cursa de probe, de la Karthoum către El Obeid. Dar trebuia urmată calea rutieră ce se pierdea cel mai adesea printre dunele răscolite de vânturi, calcinate de atmosfera incandescentă.
El Obeid este un oraş oază, cu peste şaptezeci de mii de locuitori, situat la Vest de capitală, în zona deşertului. Până la el, traversând Nilul alb, ajunge o cale ferată. Ziua, depăşind chiar şi patruzeci de grade la umbră, se mergea cu toate geamurile deschise. După 60 de kilometri, a urmat un popas prelungit. Din cauza căldurii, deşertul trebuia străbătut numai noaptea. De altfel, partea de Nord, spre Libia şi Ciad, face parte din teritoriul uriaş al Saharei. Iar, la Wadi Halfa, adică la Nord, lângă frontiera cu Egiptul, s-a înregistrat odată una dintre cele mai ridicate temperaturi de pe Glob, adică 52,2 grade Celsius la umbră!”
Bând apă adusă din Nil, putea să se îmbolnăvească de holeră ori febră galbenă
Directorul tehnic, zicându-i că aşa se va orienta mai lesne, a trasat un cerc mare cât o farfurie, cu o cretă albastră, pe colţul din stânga parbrizului. Deşi se descurca binişor în engleză, Fătuloiu nu înţelesese, totuşi, cum să ţină luna în cerc. La început, s-a prefăcut că pricepe, dar, abia după mai multe ore de mers şi după intervenţiile pasagerilor care îl îndemnau să vireze mereu către dreapta, avea să se lămurească despre menirea cercului de cretă, care era busola practicată în deşert. Luna îi indica drumul spre Sud, spre El Obeid, o oază de verdeaţă-n pustiu, orăşel înflorit la răscrucea celor mai vitrege drumuri africane.
Cu roţile adânc înfundate în nisip, maşina răsufla greu, iar viteza de deplasare nu depăşea cu mult mersul cămilei. Termosurile cu apă se dovedeau prea mici, românul însetat soarbe cât trei africani deodată. În unsprezece ore se înaintase numai 300 de kilometri. Soarele îşi făcuse apariţia la orizont, iar razele lui deveneau duşmănos de puternice şi îi obligau să-şi întrerupă cursa. Oboseala accentuată nici nu fusese luată în seamă până la apariţia lui. Tovarăşii săi de călătorie îşi petreceau ziua pe-o rogojină împletită artizanal de oamenii Nilului Alb. Cu fiecare oră care trecea, termosurile se goleau şi luna a revenit agale şi atât de târziu. Respiraţia devenise şi ea greoaie, Fătuloiu având senzaţia că-i lipseşte aerul. Algocalminele de acasă sunt înghiţite fără apă şi fără efect. Prietenos, africanul insistă să conducă şi el, dar omul nostru nu cedează volanul şi porneşte din nou cu luna în cercul parbrizului.
Mâncase peste zi doar un chebab, la rugămintea însoţitorilor săi, sperând să ajungă la campingul anunţat, care, după încă nouă ore de mers, se dovedise a fi o deziluzie crudă.
„Nouă metri pătraţi, între patru pari, peste care stăteau mărăcinii aruncaţi în semn de acoperiş! Nimeni împrejur. Dedesubt un butoi cu cană şi încă trei bidoane dintr-un plastic zgrunţuros şi murdar, de vreo 60 de litri. Apa era stătută, deoarece era adusă aici săptămânal direct din undele Nilului Galben, lichid gălbui cu depunere de nisip, fără îndoială, un cuib prielnic pentru microorganismele purtătoare adesea de boli, cum ar fi holera şi febra galbenă.”
Deşi avea carnetul de sănătate completat şi ştampilat la toate rubricile şi ştia că făcuse toate vaccinările necesare, mărcuşanul vedea acum pe viu legile dure ale mediului african, care îl încorsetaseră într-o sete fantastică. Nisipul i se lipise pe buzele crăpate şi sorbea cu privirea doar clocotul apei sub focul de mărăcini. Jumătatea de oră, cât auzise că este necesar pentru distrugerea microbilor, i se păruse o veşnicie. Apoi altă veşnicie până apa se domoleşte şi poate fi băută, deşi fierbinte şi colorată ca ceaiul. Oricum, El Obeid trebuia să fie pe-aproape. Prea mare era bucuria tovarăşilor lui de drum, cunoscători, fără îndoială, ai acestui traseu.
Salvat de un doctor african care absolvise Medicina în România
S-a pornit la drum cu ultima speranţă, cu ultima picătură de vlagă. Şi nu peste mult timp, avea să se desluşească în depărtare silueta străvezie a unei păduri. Pădure sau vis? Pădure, adevărată pădure!
Cu un efort supraomenesc, mărcuşanul îşi scutură păienjenişul de pe retină şi urmele unui drum adevărat începură să-i dea sentimentul siguranţei. Un drum de pământ şi nisip, dar, totuşi, un drum, care însemna şi drumul salvării. Speranţa izbânzii îşi flutura acum certitudinea prin pata verzuie care creştea cu fiecare învârtire de roată. Erau copacii care însemnau prietenie şi viaţă. Şi, odată cu imaginea clară a pădurii tropicale, cu copaci uriaşi, începeau să se zărească rânduite, pe marginea drumului, colibe suspendate. Un fel de ţarcuri rotunde, împletite armonios din ramurile cocotierilor, cu garduri de nuiele ca la noi, cocoţate pe stâlpi de vreo jumătate de metru, pentru a asigura locuitorilor securitate împotriva şerpilor şi fiarelor junglei.
Apoi începea periferia oraşului. Case cenuşii şi mărunte, cele mai multe fără acoperişuri şi fără geamuri la ferestre, cu ziduri dărăpănate. În centrul oraşului, hotelul, al doilea ca mărime între clădiri, le-a oferit o cameră cu douăsprezece paturi aşezate pe rogojini foşnitoare. Românul se aşează pe unul dintre ele, istovit de chinul prelung al deshidratării.
Ce a urmat a fost ca un vis urât. Rezistenţa organismului cedase. Trăia momente de coşmar. Se simte mistuit de flăcări, adoarme şi nu mai ştie. Nu mai răspunde la nimeni şi nimic. Tremură, tresare, se vaită şi geme adânc. Se simte zburând, se simte prăbuşindu-se, parcă uită de sine şi de lume. Luna înscrisă în parbrizul maşinii îl urmăreşte, prinzând înfăţişări stranii. Luna din parbriz devenise chiar una adevărată, care îi purta trupul aproape de stele şi lui îi era o sete cumplită şi alerga după apă, şi alerga după oameni, dar nimeni nu se mai găsea în preajmă. Tovarăşii de drum, cu care străbătuse deşertul, îl priveau neputincioşi, încercaţi de o teamă adâncă. Cu toate insistenţele, românul nu mai era în stare să scoată niciun cuvânt. Cât au ţinut aceste momente cumplite, nu mai ştie.
Când a deschis ochii, s-a speriat văzând cum o mână ca de abanos îi caută fruntea. Pe marginea patului, lângă el, un african cu trupul de atlet şi dinţii albi, precum vata de zahăr, îl privea insistent cu un zâmbet prietenos. Revenise la realitate. Momentele de delir fuseseră depăşite. Pe noptiera apropiată observă o trusă medicală deschisă. Readus la cunoştinţă cu o injecţie, mărcuşanul îşi duse mâna la frunte, încercând să-şi reamintească ceva din cele întâmplate. Atunci, omul de lângă el i se adresă cu o voce baritonală, dar blândă:
-Cum cheamă la tine?
Electrizat, mărcuşanul holbă ochii spre omul care rostise vorbele româneşti şi-i răspunse în grabă, cu uimire, bănuindu-şi salvarea.
-Fătuloiu, Tudor Fătuloiu…
-Tudorichi, aşa cum ziceţi voi în România. Lasă că eu bine te fac. Pe mine mă cheamă Alai Mohud.
Ceilalţi prezenţi în cameră zâmbeau mulţumiţi, şuşotind între ei, încercând să priceapă graiul auzit pentru prima dată şi în care cei doi se înţelegeau de minune. Foarte aproape de hotel, mângâiată de umbra câtorva curmali deosebit de mari pentru arhitectura modestă a orăşelului, era o clinică particulară al cărei angajat era şi sudanezul, absolvent al Facultăţii de Medicină din România. Aici ajunsese Fătuloiu.
Apoi, instalat singur într-o rezervă şi îngrijit cu atenţie deosebită de africanul cu diplomă obţinută în România, trupul mărcuşanului sleit de deshidratare şi atins de malarie se înzdrăveni în numai câteva zile. Adesea, amândoi, ore în şir, stăteau de vorbă. Tânărul medic îi depăna cu patos amintiri minunate din timpul studenţiei bucureştene, vorbindu-i despre Cişmigiul atât de frumos, unde o cunoscuse pe Lena, despre Snagov, Calea Victoriei ori taberele de vacanţă la Costineşti şi la Braşov, în Poiană.
La despărţire s-au îmbrăţişat ca doi vechi prieteni. L-a felicitat pentru tenacitatea şi robusteţea organismului ce a ieşit învingător în înfruntarea cu deşertul. Însoţitorii săi, constatând că maşina răzbise fără probleme prin rigorile atât de dure ale Saharei, dovedindu-şi calităţile, au hotărât semnarea unor contracte ferme, lăudând virtuţile noii mărci oriunde aveau ocazia. Tudor Fătuloiu, şi de data aceasta, se putea considera învingător. Şi aceasta datorită virtuţilor maşinii ARO şi credinţei sale în posibilităţile ei. Dacă i-ar fi lăsat în pană în plin deşert, nici nu vrea să-şi imagineze ce s-ar fi putut întâmpla.”