Mulţimea flămândă îl urma şi îi scanda numele lui Petre Banu, pe care bătăile şi anchetele Securităţii nu l-au oprit din lupta împotriva „ciumei roşii”
„Stima noastră şi mândria, domnul Banu, Matriţeria!”, astfel fusese modificat celebrul slogan „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu, România!” de către muncitorii Fabricii de Matriţe, care îl aclamau aplaudând furtunos pe colegul care şi-a trăit viaţa în vechiul regim luptând, în felul lui, împotriva „ciumei roşii”, comunismul. Petre Banu a strigat exact ceea ce voiau oamenii să audă: foame, întuneric, frig şi sete. „Mergeţi pe mâna cancelarului, nu mai mergeţi pe mâna bâlbâitului care v-a băgat foamea în gât! Mergeţi pe mâna cancelarului dacă vreţi să scăpaţi de sărăcie, de foame, de frig!”, iar mulţimea îl urma ca hipnotizată. Câmpulungul, pe al cărui bulevard a defilat cu o căpăţână de porc, luată la palme ca să spună unde este restul corpului care lipsea din galantarele alimentărilor, cu gloata flămândă şi Miliţia după el, nu l-a uitat pe Petre Banu. Astăzi, îi aducem în actualitate gesturile pe care majoritatea le-a catalogat nebuneşti, graţie unui interviu de zile mari realizat cu un personaj intrat în istoria locală, căruia i-au fost alături, la discuţie, fratele mai mare, Constantin Banu, profesor universitar la Institutul Politehnic, Catedra de Fizică, şi medicul veterinar Virgil Diţescu, un nepot al lui Petre Banu. Constantin Banu a lucrat la aceeaşi catedră cu Petre Roman, timp de 25 de ani, el fiind cel care l-a format pe politician, devenind apoi consilierul său. Peretele camerei de oaspeţi a casei din Stoeneşti a fost decorat cu fotografiile din tinereţea lui Petre Banu, lângă care a aşezat imagini ale celor mai importante persoane din viaţa sa: fiul şi părinţii, Regele Mihai, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul şi alţi oameni mari ai culturii şi istoriei noastre, care i-au influenţat gândirea. La cei 78 de ani, pe care nu-i arată nici fizic, nici ca atitudine, Petre Banu spune că n-are cuvinte să-i mulţumească lui Dumnezeu că l-a ţinut sănătos şi că l-a ferit de probleme. O spune un om care a trăit întreaga perioadă comunistă, cu regulile sale dure, trecând dintr-o problemă într-alta, pe care singur şi le crea, ca să-şi ducă la îndeplinire misiunea. Urmărit, săltat, anchetat şi para-anchetat de Miliţie şi Securitate, Petre Banu mărturisea că a scăpat cu bine din toate necazurile datorită credinţei. Adevărat şi la fel de adevărat este faptul că salvarea i s-a datorat şi fratelui său, reputatul profesor universitar Banu, care îşi crease o relaţie cu un colonel de la Interne.
După armată, vrăjit de atracţiile Bucureştiului, a rămas acolo şi s-a calificat în meseria de macaragiu
Născut pe 20 septembrie 1937, la Bădeni, Petre Banu se trage dintr-o familie de oameni serioşi, credincioşi şi înstăriţi. Un amănunt important despre trecutul celui mai controversat angajat al Uzinei ARO, pe care, probabil, mulţi dintre foştii colegi de serviciu nu-l cunosc, este că părinţii le-au dat o educaţie fără cusur copiilor lor, lucru care se observă în felul de a vorbi, de a se îmbrăca atunci când îşi întâmpină musafirii, ca pentru un eveniment festiv, de a-i face să se simtă speciali. Dintre cei opt copii ai familiei Banu, din Bădeni, mai sunt în viaţă patru. „Stâlpul casei” era considerat de regimul acelor vremuri chiabur, fiind deţinătorul celei mai numeroase turme de oi. Dintre toţi copiii, pe Petre l-a ţinut pe lângă el, până la recrutarea acestuia pentru satisfacerea stagiului militar. „Tata era burghez. Un om foarte darnic, atât de cald şi de bun, care era în stare să se dea şi pe el în momente grele. Prinsese războiul, fusese şi cioban, a plecat de jos şi a trecut prin toate. I-am purtat prenumele, Petre. Până am plecat în armată, am stat la oi, la tata, care era jupân.”, ne spunea, pentru început, unul dintre cei mai savuroşi naratori care s-au perindat prin paginile ziarului nostru. Fratele său mai mare a urmat o şcoală înaltă, însă Petre Banu a avut nenorocul să prindă în tinereţe o perioadă grea, în care cei avuţi deveniseră subiectul persecuţiei comuniste. Constantin Banu a fost dus la Bucureşti pe când se afla în clasa a III-a, pentru a nu fi dat afară din şcoală. Chiar şi aşa, a trăit cu teama că risca oricând să fie exclus de la cursuri, odată declanşată prigoana împotriva celor bogaţi.
Recruţii au ajuns la o unitate din Salonta, la Oradea, şi, după perioada de instrucţie, din cei 800 de militari, 30, printre care şi interlocutorul nostru, au fost repartizaţi la Bucureşti. „Am făcut armata acolo şi, după ce am terminat-o, am revenit acasă. Cât am stat la Bucureşti, am văzut viaţa de oraş… boierie, aici era mizerie, muncă multă. Zootehnia este cea mai grea.”, ne-a mărturisit Petre Banu. În 1960, întrucât fratele său, Constantin, se afla deja în Capitală, tânărul s-a hotărât să se întoarcă la Bucureşti, de ale cărui tentaţii n-a putut sta departe. Câteva luni, Petre Banu a lucrat pe şantier ca muncitor necalificat. „Aşa au fost vremurile. Boierii, la munca de jos!”, îşi aminteşte acele timpuri grele. Conducerea unităţii la care era angajat i-a cerut să meargă la şcoală ca să înveţe o meserie. Din cele zece calificări dintre care avea de ales – fochist, macaragiu, şofer, excavatorist, electrician, mecanic ş.a.m.d. – Petre Banu a optat pentru cea de macaragiu, fiind, probabil, mai palpitantă decât celelalte. La şcoală a fost admis în urma unei selecţii şi, în 1961, la absolvire, a obţinut autorizaţia de macaragiu, categoria troliu mare plus pod rulant, eliberată de Sfatul Popular al Capitalei – Întreprinderea Utilaj Transport Bucureşti. În ianuarie 1964, a obţinut-o pe cea de-a doua, fiind autorizat să conducă instalaţii de ridicat de tipul macara catarg.
În urma memoriului înmânat personal lui Ceauşescu, a primit locuinţă în vila în care a locuit poetul Ion Minulescu
Din 1960, până în 1977, a avut serviciu la Bucureşti, lucrând, în mare parte, la U.R.E.M.O.A.S., Uzina de Radiatoare, Echipament Metalic, Obiecte şi Armături Sanitare, o întreprindere enormă, povestea Petre Banu, în care intrau salariaţii tot aşa cum intrau spectatorii unui meci de fotbal pe stadion. Erau convenţii care transportau muncitorii din toată Câmpia Bărăganului, a completat fratele său.
Din perioada trăită în Capitală, ne vom opri asupra unui episod memorabil petrecut pe când Petre Banu avea 30 de ani. În 1967, musceleanul s-a dus personal la Nicolae Ceauşescu, pentru a-i înmâna un memoriu, şi şi-a ales momentul: vizita pe care preşedintele Bulgariei, Teodor Jivcov, a întreprins-o la Bucureşti, de Ziua Recoltei. „Când a trecut Ceauşescu înconjurat de o mulţime de la Securitate, Miliţie, Apărare, am pătruns printre ei, frumos, cu plicul în mână. „Singurul om din lumea asta care poate să-mi rezolve problema este tovarăşul secretar general! Dacă nici dumnealui nu poate, înseamnă că nu se respectă legea în ţara asta!”, a strigat cu patos Petre Banu, atrăgându-i imediat atenţia lui Nicolae Ceauşescu. Surprinşi prezenţa „intrusului” atât de aproape de preşedinte, „băieţii cu ochi albaştri” l-au tras înapoi. „Dar el m-a văzut. Atunci, am strigat cât de tare am putut: „Ceauşescu!” „Lăsaţi-l să vină la mine”, a spus el. I-am dat plicul, m-am retras şi mi-am dat seama că mă urmăresc. Atunci, am rămas printre ei şi am mers cu „hoarda” aceea de la Comitetul Central, fluturând lozinci… făceam şi eu cu mâna. Eram cu Emil Bobu şi restul.”, ne-a povestit Petre Banu un incident deloc neobişnuit pentru el, care a dat dovadă de un curaj nebunesc de-a lungul vieţii, putând să-şi piardă nu numai libertatea, ci şi viaţa.
„Sunt un om tânăr, plecat de la ţară, şi vreau să-mi fac un viitor. Lucrez la stat, în construcţii, sunt specialist în instalaţii de ridicat şi nu vreau decât o locuinţă.”, scrisese Petre Banu în memoriul către Ceauşescu. În cel mai scurt timp, a fost chemat în audienţă de către lucrătorul din aparatul preşedintelui, cu atribuţii pe această linie. Primirea unui spaţiu locativ, pe care musceleanul să-l considere potrivit nevoilor sale, chiar a fost o problemă a cărei soluţie a căutat-o la cel mai înalt nivel. „Am lucrat pe Griviţei la o întreprindere de prefabricate. Când s-au terminat construcţiile acolo, ne-au mutat la Granitul, însă garsonierele şi apartamentele erau ocupate de şmecheri.”, a continuat acesta. Lucrătorii în construcţii care proveneau din provincie, neavând buletin de Bucureşti, provizoriu, au primit o locuinţă. Mulţi „pungaşi” au pus ochii pe aceste apartamente foarte bune pe Calea Griviţei, care, în mod firesc, trebuia evacuate. Petre Banu a intrat şi el într-o garsonieră, din care a plecat doar în momentul în care a primit ordin de repartiţie.
Iar ordinul de repartiţie a apărut în urma reclamaţiei venite pe filiera prezentată mai înainte. A fost plimbat prin trei-patru locuinţe prin Sectorul 6, pentru ca, în final, să ajungă într-o vilă situată în apropierea Gării Basarab – un cartier cu străzi liniştite – în care locuiseră nişte evrei şi poetul Ion Minulescu. „M-am dus la Constantinescu, cel care mi-a dat documentul, şi i-am spus: „Aici vreau să iau locuinţă. Nu vreau să stau la ghetou. Eu vin dintr-o familie de boieri, nu suport să stau cu toţi „maţe huruite” la bloc. Nu suport.” M-a pus să scriu, m-a urcat în maşină şi m-a dus la spaţiul locativ, după care mi-a dat ordin de repartiţie. A venit el cu mine.”, relata Petre Banu care a fost efectul memoriului ajuns la preşedinte.
Într-un final, a completat pe hârtia lucrătorului că este mulţumit de spaţiul din Calea Plevnei, 298, şi, ca să-l răsplătească, Petre Banu a vrut să-l cinstească la unul dintre restaurantele din zona gării. Aşa era obişnuit de acasă, să-l omenească pe cel care îi fusese de ajutor, însă funcţionarul statului i-a spus că nu primeşte nimic. Mai mult, i-a dat numărul de telefon, ca să-l caute de câte ori avea nevoie.
De la balconul etajului 8 striga: „Ne e foame, ne e frig şi ne e sete! Suntem un popor credincios!”, apoi ajungea la Miliţie
Ce l-a determinat, totuşi, să vină la Câmpulung, după 17 ani munciţi în Capitală? O dată, nu-i plăcea prea tare locul de muncă, a doua oară, l-a speriat teribil cutremurul din ’77. „Dacă nu spărgea un geam, ca să iasă 20 de oameni, mureau.”, a intervenit Constantin Banu. „Eram la etajul zece. Şi aşa veneau blocurile unul în celălalt.”, a completat, cu umor negru, fratele mai mic. Cumnatul său, Coman, l-a convins să vină la Câmpulung, unde era o fabrică bună, care avea nevoie de macaragii. „M-am dus la şeful meu, Surdulescu, iar acesta a fost categoric: „Nu discut, Banule!” „Am părinţii bolnavi, în vârstă, vreau să fiu lângă ei câte zile vor mai avea, apoi mă întorc.” „Nu discut!”, a fost de neclintit şeful său. Văzând că nu rezolvă nimic, Petre Banu a mers la directorul întreprinderii, Pârvu, sărind peste partid şi sindicat. Nici Pârvu n-a fost încântat de cererea musceleanului, dar, după nenumărate insistenţe ale acestuia, a cedat. Aşa a ajuns Petre Banu la Câmpulung, la Fabrica de Matriţe, unde, spre deosebire de U.R.E.M.O.A.S., lucra ca în farmacie, ca să-l cităm.
La sosirea în Câmpulung, a pus condiţia de a i se repartiza un apartament. „Când am venit la Matriţe, am găsit oameni minunaţi şi buni meseriaşi. Directorul Nicolae Herţa, ardelean de fel, mi s-a adresat astfel: „Tovarăşul Banu, o să putem să lucrăm împreună?” Primind răspunsul afirmativ al celui întrebat, directorul l-a anunţat că, începând cu a doua zi, este angajat la Matriţe. Apoi l-a chemat la el pe lucrătorul responsabil de atribuirea spaţiilor locative şi i-a cerut să-i dea urgent o locuinţă noului venit. Astfel, Petre Banu a primit un apartament la etajul 8 într-unul dintre blocurile turn. De acolo a strigat celebrele lozinci: „Ne e foame, ne e frig şi ne e sete! Suntem un popor credincios! Deşteaptă-te, române! Acum ori niciodată!” Ne e foame, pentru că nu mai găseai nimic! M-au chemat la Miliţie, unde era un colonel gras. „Tu vorbeşti, mă? Tu nu vezi cum arăţi? Tu eşti boier, tu trăieşti mai bine ca noi! Ce salariu ai?” „E treaba mea ce salariu am! Am salariu bun pentru ce muncesc. I-am spus: „Mâncăm cu post, că n-avem altceva. Urzici şi spanac la borcan, luate de la alimentara de la Turn. Credincioşi suntem, că mergem în fiecare duminică la slujbă.”, era confuzia creată intenţionat de Petre Banu între slujba de la biserică şi slujba de la uzină. „Suntem credincioşi, că aprindem în fiecare seară lumânări.” Aceste lucruri le spunea în faţa a sute de oameni.”, l-a completat fratele.
La şedinţele care aveau loc la Matriţe, întotdeauna Petre Banu vorbea ultimul. Avea antrenamentul făcut de când lucra la U.R.E.M.O.A.S. Odată, la o şedinţă cu 5.000 de oameni în sală, musceleanul a luat şi el cuvântul, impresionând-o până şi pe poeta Nina Casian, care l-a întrebat ce pregătire are. „Toate pregătirile, doamnă!” Urmarea a fost apariţia lui Petre Banu într-un ziar central. Toate discursurile sale ţinute la şedinţele de la F.M.A. se încheiau cu aprecieri la adresa lui Nicolae Herţa: „Prin faţa domnului Herţa să trecem pe brânci ca prin faţa lui Eminescu.” Toată sala se ridica şi striga: „Stima noastră şi mândria, domnul Banu, Matriţeria!” Iar eu veneam în faţă şi le spuneam: “Nu se mai scandează Ceauşescu?” “Ceauşescu jos, Banu sus!”
Punga cu cei 65.000 de lei încasaţi din vânzarea Daciei, agăţată de cârligul macaralei conduse de Banu, s-a spart şi a plouat cu bani în hala de la Matriţe
Vom încheia acest episod cu o „picătură” din mulţimea de scene incredibile avându-l ca autor pe Petre Banu, pe care le vom prezenta în ediţiile viitoare. Până seara, tot oraşul afla ce făcea Petre Banu peste zi. Aşa a fost şi cu această întâmplare demnă de un jurnal de ştiri naţionale. Nu şi în acele timpuri. „N-am ţinut la bani. N-am pus niciodată preţ pe ban, importante au fost credinţa, sănătatea şi libertatea.”, afirmaţie pe care interlocutorul nostru o susţine cu următoarea relatare. Pe la începutul anilor ’80, şi-a vândut maşina, o Dacia de culoare roşie, unui ins de la service. Şi felul în care a procurat autoturismul este antologic. Când a fost să-şi aleagă Dacia din parcul auto, l-a luat cu el pe Mitran, şofer la Securitate. „Celui de la parc i-am dat 10 lei. „Ia 10 lei şi dă-i voie omului acesta să intre în parc.” „N-are voie.” „Bei o bere şi mănânci o friptură cât stăm noi de vorbă.” Atunci, i-a dat voie lui nea Mitran, care s-a dus prin parc şi le-a testat pe toate. Erau deschise… cheia băgată în contact. A găsit una cu motor bun şi mi-a spus: „Domnul Banu, pe asta o luăm. Nu prea se închide uşa, dar are motor nemaipomenit.” Am scos-o pe aceea, portarului i-am mai dat ceva şi am plecat. Când am vândut-o, mecanicul din Schei mi-a zis: „Nu ştiu dacă mi-au picat multe maşini care să aibă motor atât de bun.” „Cum e, Nicule?” „E nemaipomenită. Am auzit că vrei s-o vinzi.” „O vând.” „Îţi dau 65.000 de lei.” „Nu, îmi dai 70.000 de lei şi 5.000 de lei îi cheltuim la „Ciobănaşul”. Mi-a dat banii şi, a doua zi, nu i-am lăsat acasă, ca să-i duc mai târziu la CEC, am plecat cu punga cu bani.”, povestea acesta.
La serviciu, s-a urcat cu punga de un leu, doldora de bani, pe macara, agăţând-o de cârlig. El susţine că plasa s-a rupt de prăpădită ce era, nu că ar fi rupt-o intenţionat. A plecat cu utilajul prin hală, de la un cap la altul, în timp ce banii curgeau. „Ziceai că ninge cu bani!”, spunea amuzat Petre Banu, context în care a lăudat colectivul de la Matriţe, care s-a comportat de parcă ar fi fost fraţii săi. Colegii au sărit să strângă banii împrăştiaţi printre prese şi restul “fiarelor”. Petre Banu a coborât de pe macara, şi-a numărat banii şi a constatat că au ieşit toţi, 65.000 de lei, până la ultima bancnotă. Împreună cu 40 de colegi, s-a oprit, după program, la “Ciobănaşul”, unde cânta vestitul Florică Ursaru. Acolo le-a cerut ospătarilor să le servească invitaţilor săi ce feluri de mâncare şi băutură doreau. Petrecerea l-a costat 5.000 de lei din banii recuperaţi. De la “Ciobănaşul”, cheful s-a mutat în Parcul „Olga Bancic”, unde l-au adus şi pe lăutar, ca să le cânte până dimineaţa. A doua zi, Petre Banu a avut reclamaţie la serviciu că a stricat liniştea cetăţenilor în toiul nopţii.