Pasionat de automobilism, Mihai Dumitrovici a avut posibilitatea, la ARO, să-şi exprime plăcerea de a conduce, de a-l „conduce” pe cel de la volan prin instrucţiunile date în calitate de copilot şi, la un moment dat, de a crea o maşină de autocros, altfel decât cele fabricate în serie de întreprinderea câmpulungeană. S-a implicat în această activitate care a însemnat promovarea numelui ARO, în ţară şi în străinătate, şi înainte de Revoluţie, şi după, ajungând la conducerea Compartimentului de Raliuri al societăţii. Dragostea pentru cursele de automobile s-a îmbinat cu un alt hobby din tinereţe: radioamatorismul. Pentru interlocutorul acestui episod al serialului nostru, timpul petrecut la ARO a însemnat, pe lângă sarcinile de serviciu, numeroase momente frumoase, de adrenalină la competiţiile auto, de emoţii, de bucuria victoriei, de aplauzele publicului spectator. Şi, foarte important, a cunoscut oameni deosebiţi, cu notorietate în România.
A locuit în vila de pe Creţişoara, în care a avut domiciliul forţat Constantin Noica, în acelaşi timp cu marele filosof
Născut pe 12 noiembrie 1945, Mihai Dumitrovici a trăit o viaţă întreagă la Câmpulung, oraş a cărui istorie o cunoaşte mai bine ca pe a lui însuşi. Ştie ce a existat pe amplasamentul actualelor clădiri şi deapănă poveşti savuroase legate de imobile vechi şi proprietarii lor, ale căror nume, poate, nu le spun mare lucru unora cu rădăcini câmpulungene mult mai adânci decât ale sale. „Sunt născut la Câmpulung, în prima capitală a Ţării Româneşti, lucru pe care îl specific întotdeauna, deşi mulţi se feresc de această istorie. Marele filosof Petre Ţuţea spunea că aceia care nu ştiu istoria veche n-au cum să o susţină pe cea nouă, pentru că nu au în urmă bagajul de cunoştinţe.”, şi-a motivat Mihai Dumitrovici pasiunea pentru trecut. Tocmai din acest motiv, relatarea diferitelor etape din viaţa sa va fi presărată cu amănunte din frumoasa istorie a oraşului, la ale cărui transformări este martor de 69 de ani.
În copilăria sa, Mihai Dumitrovici a locuit pe Creţişoara, în vila care a servit drept casă de oaspeţi pentru comunişti: Vila Negoescu, în care trăieşte în prezent doctorul Victor Popa. Interlocutorul nostru l-a cunoscut pe arhitectul Negoescu, un tip scund de statură, care purta mai tot timpul o bască asemănătoare celor din vestimentaţia vânătorilor de munte. În acelaşi imobil avea domiciliul forţat filosoful Constantin Noica în aceeaşi perioadă în care casa servea drept locuinţă pentru familia Dumitrovici, Vasile, Domnica şi Mihai. Scriitorul deţinea unul dintre cele două dormitoare de la etaj, cu vedere spre oraş şi cu balcon. Era o bucurie imensă pentru copilul Mihai să urce la balcon şi să privească Avisan-ul aterizând pe pista din Grui.
Familia Dumitrovici s-a mutat o casă mai sus, la Căpitan Popescu, peste drum de vila proprietate a lui Luigi Baise, patronul fabricii de cărămidă din Grui. Acesta avea o pasiune pentru motociclete şi participa la autocrosul organizat în acea vreme în zona Câmpulungului.
La câteva luni de la admiterea la Şcoala Tehnică, i-a venit ordin de încorporare
Şcoala Elementară a început-o la Şcoala nr.1, actuală „Oprea D. Iorgulescu”, apoi a continuat în sediul şcolii situate lângă Policlinică, unde astăzi funcţionează căminul cu program prelungit. A terminat clasa a VII-a în fostul Liceu de Fete nr.10, în prezent, Colegiul Tehnic, care păstrează şi astăzi sigla cu vechea denumire. „Era plăcut în acele timpuri, secretară era doamna Rizopol, iar întâmplarea a făcut ca fiul ei, Dinu, să-mi fie coleg de liceu.”, spunea Mihai Dumitrovici. Nu a ales pentru continuarea studiilor Liceul de băieţi „Dinicu Golescu”, ci: „Am susţinut examenul de admitere la Liceul nr.2, o unitate de învăţământ mixtă, în cadrul Liceului Pedagogic, care ulterior s-a comasat cu Liceul „Dinicu Golescu”, devenind astfel un liceu mixt, pe care l-am absolvit în anul 1963 şi am avut-o dirigintă pe doamna Zlătoianu, care preda Limba Rusă.”, sunt amintiri din vremea pregătirii sale şcolare.
Tânăr pe atunci, Mihai Dumitrovici a dat admitere la Şcoala Tehnică de Personal Tehnic, specialitatea desenatori, dar, după două luni de studiu, spre sfârşitul lunii decembrie a anului 1963, a fost recrutat pentru satisfacerea stagiului militar. „Ningea, era zăpada mare şi, cu toate acestea, am plecat militar. Am fost repartizat lângă Strejnic, în zona Ploieştiului, în cadrul unei unităţi de rachete, unde funcţiona şi un aeroport de mici dimensiuni. Îmi doream să fac radiotelegrafie, fiind pasionat de radioamatorism, pe care îl practic şi în prezent, dar, din păcate, locurile se ocupaseră deja.”, relata acesta. Fiind absolvent de liceu, se afla, ca pregătire, deasupra multora dintre recruţi şi, atunci, a fost repartizat ca planşetist în punctul de comandă.
În ce consta munca lui? „Trebuia să scriu pe o planşă invers, adică în oglindă, pentru ca, în situaţiile de luptă, comandantul unităţii să citească, în timp real, ceea ce era nevoie. La nivel de subunitate, au avut loc câteva concursuri destinate celor care scriau invers cât mai rapid, iar la unul dintre acestea m-am clasat pe locul II.”, a continuat acesta.
În primăvara anului 1964, a fost repartizat într-o subunitate de rachete la Şoimari, spre Vălenii de Munte, de unde a fost trecut în rezervă în anul 1965.
Un episod memorabil din timpul armatei este cel din toamna anului 1964, când subunitatea din care făcea parte Mihai Dumitrovici a fost îmbarcată în nişte trenuri cu cuşete libere, cu destinaţia Moscova, unde statele membre ale Tratatului de la Varşovia efectuau stagiul de pregătire obligatoriu în fosta U.R.S.S. Acolo, militarii încolonaţi au făcut o vizită la monumentul funerar al lui V.I. Lenin şi au văzut sicriul de cristal al liderului sovietic. Patru zile şi patru nopţi au călătorit încontinuu până la Gurile Volgăi, unde era un poligon special.
Naghi i-a trecut pe cei cu Şcoală Tehnică la „munca de jos”
Nu după mult timp, a fost lăsat la vatră şi a susţinut din nou examen la Şcoala Tehnică de Personal Tehnic, de data aceasta, la specialitatea Automobile şi Tractoare, pe care a absolvit-o în 1968, când a urmat şi angajarea la Uzina ARO. „La angajare, am fost repartizat ca tehnician la Serviciul Tehnic, unde îi aveam ca superiori pe inginerii Stoica şi Vandory, fiind în birou cu tehnicienii Pisău şi Glejaru. Am lucrat acolo în perioada în care începuseră să se facă ambalajele din carton, necesare pentru piese mărunte şi mari, expediate sub formă de CKD-uri şi piese de schimb.”, a precizat acesta. La un moment dat, directorul de la acea vreme, Victor Naghi, a hotărât: „Voi, cu Şcoală Tehnică, ce tehnicieni?! La munca de jos cu voi!” şi aşa a ajuns Mihai Dumitrovici controlor la Secţia 1223 – Motor, pe linia de prelucrare a blocurilor. În această calitate, trebuia să controleze anumite operaţii care se efectuau, în funcţie de procesul tehnologic. Odată cu aceasta, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult pasiunea pentru motoare şi, implicit, pentru maşini. S-a înscris, a dat examen şi a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică, secţia Automobile Rutiere, specializarea subinginer Automobile Rutiere, încurajat şi susţinut de familia sa.
Ca subinginer, a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale la Prototip, sub conducerea inginerului Nicu Bădescu, apoi a intrat în cadrul bancului de încercări de motoare. Un reper al activităţii sale la Prototip, pe care îl punctăm în continuare, este constituirea motoarelor L4, L6, care s-au dorit a fi construite de Uzina ARO. „Producerea acestui tip de motor s-a lovit de o serie de impedimente, deoarece nimeni nu voia să toarne în aluminiu o chiulasă mare, pentru şase cilindri, care era foarte complicată, ca şi configuraţie, în interiorul ei, dar a fost o perioadă interesantă, în care mi-a plăcut să fac lucrurile acestea: modificările la automobilele ARO normale, delcouri, carburatoare. A fost o activitate pe care am făcut-o cu pasiune.”, mărturisea Mihai Dumitrovici. A activat în acest domeniu de cercetare, până în 1993.
O mână de oameni pasionaţi de maşini şi adrenalină formau „grupa de raliu”, care pregăteau maşinile pentru raliurile care se desfăşurau în diverse oraşe din ţară, precum şi pentru autocrosurile care delectau, la acea vreme, câmpulungenii. La iniţiativa directorului de atunci, Mihai Ciobanu, s-a constituit Compartimentul de Competiţii din cadrul Uzinei ARO, coordonat de subinginerul Mihai Dumitrovici. A construit un BUGGY după o poză a cehilor şi prima dată l-a pilotat la un autocros pe Calea Pietroasă
Pasionat de automobilism, dar şi curios din fire, a citit şi a văzut în reviste cehoslovace fotografii cu automobilul BUGGY, maşini cu tracţiune fie pe două roţi, fie pe patru roţi, cu motor în spate, fără caroserie, cu o plasă în faţă. „În perioada de dinainte de 1989, fiind sub Tratatul de la Varşovia, se organizau concursuri în Cehoslovacia, în Republica Democrată Germană, în Bulgaria, unde aveau loc etape de autocros.”, îşi aminteşte naratorul nostru cum a fost inspirat să creeze un autoturism de autocros după modelul celui din revistele cehoslovace. Este o realitate, Mihai Dumitrovici a construit primul BUGGY la Câmpulung. „L-am făcut, pur şi simplu, după o fotografie, neavând documentaţie la dispoziţie şi fiind ajutat de doi colegi sudori, Vlăsceanu şi Burnei. Ideea mea a fost să-l construiesc din două capete de ARO 10, puse unul în faţă şi unul în spate, în oglindă, cu roţi independente, nu cu punte-spate rigidă. Am pus un motor de ARO 10. Schimbarea vitezelor o făceam cu mâna stângă, fiindcă aşa era configuraţia cutiei de viteze. Astfel, am construit primul BUGGY, iar prima cursă pe care am făcut-o cu el a fost la autocros, pe Calea Pietroasă.”, ne-a povestit, cu mândrie, amintindu-şi de realizarea sa, cum el, constructorul BUGGY-ului, l-a şi pilotat.
„Apoi m-am gândit: 4 x 2… deci, patru roţi, numai două motrice? Atunci, am construit al doilea BUGGY, puţin mai lung, dar cu patru roţi motrice, ca să meargă şi în faţă, şi în spate.”, a fost a doua realizare inedită a lui Mihai Dumitrovici. Acel BUGGY îmbunătăţit cu aparat radio, parbriz, există încă şi se află în proprietatea unui lereştean pasionat de ARO, Adi Herişanu. BUGGY-ul încă funcţionează şi a apărut într-un reportaj realizat de Pro TV.
Mihai Dumitrovici a concurat cu maşina construită de el şi la autocrosurile din poligonul dinspre Bughea de Jos. „O perioadă, a funcţionat şi BUGGY nr. 1, cu care a concurat un coleg, iar eu cu celălalt BUGGY şi împreună animam concursurile de autocros, care se desfăşurau în Câmpulung. Mult mai târziu, am văzut prin filmele americane „Delta Force One” aceste automobile BUGGY, care aveau roţi independente şi se deplasau cu mai multă uşurinţă, foarte rapid, în deşert. Aveau pusă o mitralieră, două sau trei locuri, dar eu îl construisem cu un singur loc. Asta era constituţia lui ca automobil de curse de autocros. Mai târziu, am văzut la o expoziţie de automobile la Aeroportul Băneasa că un autovehicul construit pe structura lui BUGGY se putea folosi ca o unitate de luptă, având o targă pentru a scoate răniţii dintr-o zonă de război.”, a conchis acesta.
A construit un BUGGY după o poză a cehilor şi prima dată l-a pilotat la un autocros pe Calea Pietroasă
Pasionat de automobilism, dar şi curios din fire, a citit şi a văzut în reviste cehoslovace fotografii cu automobilul BUGGY, maşini cu tracţiune fie pe două roţi, fie pe patru roţi, cu motor în spate, fără caroserie, cu o plasă în faţă. „În perioada de dinainte de 1989, fiind sub Tratatul de la Varşovia, se organizau concursuri în Cehoslovacia, în Republica Democrată Germană, în Bulgaria, unde aveau loc etape de autocros.”, îşi aminteşte naratorul nostru cum a fost inspirat să creeze un autoturism de autocros după modelul celui din revistele cehoslovace. Este o realitate, Mihai Dumitrovici a construit primul BUGGY la Câmpulung. „L-am făcut, pur şi simplu, după o fotografie, neavând documentaţie la dispoziţie şi fiind ajutat de doi colegi sudori, Vlăsceanu şi Burnei. Ideea mea a fost să-l construiesc din două capete de ARO 10, puse unul în faţă şi unul în spate, în oglindă, cu roţi independente, nu cu punte-spate rigidă. Am pus un motor de ARO 10. Schimbarea vitezelor o făceam cu mâna stângă, fiindcă aşa era configuraţia cutiei de viteze. Astfel, am construit primul BUGGY, iar prima cursă pe care am făcut-o cu el a fost la autocros, pe Calea Pietroasă.”, ne-a povestit, cu mândrie, amintindu-şi de realizarea sa, cum el, constructorul BUGGY-ului, l-a şi pilotat.
„Apoi m-am gândit: 4 x 2… deci, patru roţi, numai două motrice? Atunci, am construit al doilea BUGGY, puţin mai lung, dar cu patru roţi motrice, ca să meargă şi în faţă, şi în spate.”, a fost a doua realizare inedită a lui Mihai Dumitrovici. Acel BUGGY îmbunătăţit cu aparat radio, parbriz, există încă şi se află în proprietatea unui lereştean pasionat de ARO, Adi Herişanu. BUGGY-ul încă funcţionează şi a apărut într-un reportaj realizat de Pro TV.
Mihai Dumitrovici a concurat cu maşina construită de el şi la autocrosurile din poligonul dinspre Bughea de Jos. „O perioadă, a funcţionat şi BUGGY nr. 1, cu care a concurat un coleg, iar eu cu celălalt BUGGY şi împreună animam concursurile de autocros, care se desfăşurau în Câmpulung. Mult mai târziu, am văzut prin filmele americane „Delta Force One” aceste automobile BUGGY, care aveau roţi independente şi se deplasau cu mai multă uşurinţă, foarte rapid, în deşert. Aveau pusă o mitralieră, două sau trei locuri, dar eu îl construisem cu un singur loc. Asta era constituţia lui ca automobil de curse de autocros. Mai târziu, am văzut la o expoziţie de automobile la Aeroportul Băneasa că un autovehicul construit pe structura lui BUGGY se putea folosi ca o unitate de luptă, având o targă pentru a scoate răniţii dintr-o zonă de război.”, a conchis acesta.
