Din “folclorul” întâmplărilor cu ARO (III)

Fragmente din cartea “O maşină străbate lumea” (1987), autori Ion Chingaru şi Corneliu Filip
ARO 10. O nouă familie care s-a născut şi emoţia defilării au constituit momente deosebite pentru făuritorii autoturismelor de teren româneşti. După aproape cinci ani de eforturi în proiectare, execuţie, încercare şi omologare a modelelor prototip, precum şi realizarea pregătirii fabricaţiei, în vara acelui an de neuitat s-a trecut la producţia de serie a unei noi familii de automobile de oraş cu tracţiune pe patru roţi, din clasa de mărime medie, care s-a impus încă de la început printr-un design deosebit de atractiv şi posibilitatea utilizării multiple.
Bazată prin însăşi tema de proiectare pe o mecanică având multe elemente comune cu autoturismele Dacia 1300, noua familie fusese concepută curajos în patru tipuri derivate din modelul de bază, toate cu numai două uşi laterale, obţinându-se un grad de unificare depăşind 90 de procente la sută. Între principalele caracteristici tehnice se distingea suspensia independentă faţă, şasiul curbat ca la mai marele său frate ARO 24, mecanisme de rulare liberă, confort sporit şi siguranţă în circulaţie, asigurată prin servo-frână şi direcţia cu trapez divizat, la care se puteau completa numeroase opţiuni la cerere. Din cartea tehnică spicuim: motorul – 1400 cmc, puterea – 64 cai putere, viteza maximă – 120 kilometri pe oră, panta maximă – 35 de grade. Cu numai trei ani în urmă, în Cetatea din Pajiştea Cerbului mai avusese loc o premieră ale cărei ecouri continuau să se amplifice. Fusese lansat pe piaţă un nou produs, solicitat la export, chiar şi până să i se usuce vopseaua. Era camioneta ARO 320, pentru transportul de mărfuri, maşină care marca naşterea unei noi familii de ARO.
Atunci, în vuietul penuriei de petrol de pe mapamond, realizarea unui autoturism „tot-teren” de mic litraj devenise visul declarat al fabricanţilor de maşini de pretutindeni, prevăzând viitorul cu un ceas mai devreme, iar muscelenii îşi transformaseră visul în faptă. Deşi n-a fost timpul necesar efectuării probelor de casă, maşinile fiind completate cu unele piese venite din cooperare chiar la poarta uzinei în ultima clipă, ele arătau minunat. Toţi oamenii uzinei aveau posibilitatea să le privească, să se bucure şi să admire rodul inteligenţei şi hărniciei unui întreg colectiv, în care fiecare şi-a adus contribuţia lui.
Noile maşini erau „bijuteriile” directorului Victor Naghi şi despre ele lumea începuse să vorbească cu admiraţie, chiar înainte ca ele să-şi facă apariţia pe piaţă. Marketingul mondial prevedea mutaţii serioase în industria automobilului, cea mai mare căutare urmând să aibă cele de mic litraj, or întreprinderea pregătea lansarea tocmai unui asemenea tip ARO 10. Şi de data aceasta „naşterea” noilor maşini a avut termen foarte precis. Colectivul s-a angajat ca la demonstraţia oamenilor muncii din Capitală, de la 23 August 1980, primele cincizeci de maşini cu noua marcă ARO 10 să treacă prin faţa tribunei oficiale. În iureşul pregătirilor, în mijlocul colectivului de concepţie a revenit inginerul Constantin Munteanu, fostul director tehnic, care fusese detaşat la Colibaşi-Piteşti, pentru a pune umărul la înălţarea acolo a unei noi cetăţi a autoturismului românesc de şosea din marea familie „Dacia”.
În dimineaţa însorită de 22 august 1980, s-au putut admira, cu uimire, siluetele celor cincizeci de maşini din noua familie ce se născuse la Muscel cu aceleaşi însemne ale automobilului românesc: ARO. Cincizeci de oameni îmbrăcaţi în uniforme speciale de prezentare, piloţii de încercări, supranumiţi şi „dracii Prototipului”, se învârteau în preajma lor, le mângâiau cu privirea, ca pe nişte fiinţe deosebit de dragi, pe care le aşteptaseră vreme îndelungată. Fără îndoială că mai mândru dintre toţi era directorul Victor Naghi. A albit de când a venit la Câmpulung şi a asistat la naşterea primei maşini. El purtase răspunderea atâtor şi atâtor premiere, dar niciuna nu-l mobilizase şi nu-l bucurase mai mult ca aceasta pe care i-o adusese colectivul pe care îl conducea de aproape cinci cincinale. Era mândru, dar, în acelaşi timp, îngrijorat. Dădea poveţe în dreapta şi-n stânga, îndemnându-i pe toţi să fie, ca de obicei, la înălţime, iar prin faţa tribunei oficiale din Capitală trecerea coloanei cu maşinile ARO să fie impecabilă. Altfel…!
După ce le-a mai inspectat o dată, repetând poveţele pentru şeful coloanei, inginerul Nicu Bădescu, căruia i-a şoptit la ureche că, dacă se întâmplă ceva, „eu sar din tribună şi pe toţi vă mănânc”, a făcut semn portarului, nea Popa, că poate să le deschidă. Va fi un fel de ridicare de cortină pentru o prezentare în premieră absolută! Deschizându-i drum liber Daciile cu girofar ale Serviciului Circulaţie, coloana celor cincizeci a ieşit pe poarta uzinei. Dar, de la primele sute de metri parcurşi, Nicu Bădescu a constatat primele „defecţiuni”. Coloana a început să se subţieze pe măsură ce traversa oraşul, deşi băieţii îi promiseseră că nu vor ieşi din formaţie. Dar cum unii şi-au amintit, în ultimul moment, că şi-au uitat câte ceva pe acasă, îndrăzneau s-o zbughească hai-hui. Ca urmare, la ieşirea din oraş, a fost necesar un prim popas, să facă apelul şi morala meritată.
Spre a evita noi asemenea „evadări”, maistrul Ilie Pietrăreanu a fost trecut în frunte, inginerul Nicu Bădescu rămânând să încheie coloana. Au pornit-o la drum lung. Dar o primă „surpriză”! Dincolo de Stâlpeni, o „bijuterie” roşiatică se odihnea pe dreapta drumului, cu capota ridicată, iar Cristi, câştigătorul cu numai câteva luni în urmă al primului autocros organizat în Muscel, stătea lângă ea cu mâinile în şold, făcându-l pe Bădescu să-şi iasă din fire.
-Ce are, mă, ciobane?
-Are pe dracu’! Bine că n-am calat motorul!
-Cum aşa?
-Am pierdut tot lichidul de răcire. Mi-a curs radiatorul pe la cot. N-au strâns bine colierul de jos. L-am rezolvat. Să-i pun numai apă şi gata!
La intrarea în Piteşti a avut loc oprirea stabilită. De fapt, erau aşteptaţi. O altă Dacie cu girofar şi cu sirena în funcţiune le-a deschis calea până la capătul autostrăzii Piteşti-Bucureşti, de unde mesagerii primului automobil românesc şi-au continuat drumul spre Capitală, mulţumind Daciei în albastru şi alb cu salutul celor cincizeci de claxoane apăsate prelung. La kilometrul 89, altă „roşiatică” trasă pe dreapta. Ar mai fi fost numai câţiva kilometri până la popasul stabilit, pentru regrupare şi momente de tihnă pentru motoare. Situaţia ei era clară şi fără nicio ieşire. Parbrizul se făcuse ţăndări. Siguranţa capotei sărise din lăcaşul ei, o hibă diagnosticată şi „vindecată” pe loc. Norocul a fost că aveau la ei şi un parbriz de rezervă.
La popas s-a decis o nouă revizie şi s-au dispus măsuri de siguranţă sporite, în primul rând, toate maşinile să meargă numai cu farurile aprinse şi, indiferent de situaţie, să nu se mai facă nicio depăşire, chiar dacă vreuna opreşte pe dreapta. Să se respecte mersul în coloană cu 70 de kilometri la oră. Plecată din Câmpulung la orele dimineţii, coloana a atins locul destinaţiei tocmai când soarele însângerat se zvârcolea în amurgul zilei prelungite de vară.
„Bravo vouă, ciobanilor! Am mers 150 de kilometri în 14 ore. Zece kilometri pe oră! Asta mai zic şi eu performanţă! Dacă aş fi ştiut, plecam pe jos, că tot înaintea voastră ajungeam, şi vă aşteptam aici.”, îi apostrofă în glumă inginerul Nicu Bădescu, dându-le ultimele sfaturi: „Să nu se şifoneze vreo bijuterie tocmai acum, că dăm de dracul cu toţii!” De la intrarea în Bucureşti, pentru mai multă siguranţă, s-a apelat din nou la sprijinul organelor de Miliţie. După ce şi-au parcat cu grijă „bijuteriile”, toţi cei 50 de aşi ai volanului, plus cei doi de rezervă care i-au însoţit „pentru orice eventualitate”, au fost cazaţi la Hotelul „Parc”. Oamenii, deşi obosiţi, nu puteau dormi. Drumul? Nu. Străbătuseră drumuri pe mai toate meridianele. Maşinile? Nu. Căci, deşi erau noi, le cunoşteau foarte bine. Şi totuşi? Erau emoţiile fireşti ale unui asemenea eveniment de mare satisfacţie patriotică. Fiecare era mândru că i s-a încredinţat asemenea onoare. Dar dacă? Dacă se opreşte vreo maşină, dacă cedează vreun cauciuc? Şi asta tocmai când se intră în Piaţa Aviatorilor?! Întrebări obsedante, care le alungă somnul, le provoacă adevărate coşmaruri. Iar „campionul” lor în această nedorită postură este însuşi conducătorul coloanei, Nicu Bădescu, care îi are în grijă pe toţi şi care poartă întreaga răspundere.
La ivirea zorilor, unii abia aţipiseră. Şi, totuşi, proaspăt bărbieriţi, tunşi şi pieptănaţi, îmbrăcaţi în noile costume de prezentare, făcute pentru fiecare pe comandă, erau gata de start. Mai întâi o ultimă revizie şi un lustru deplin, de să „se tocească vopseaua”, cum le plăcea să spună. Timpul înainta, forfota a început, iar cota emoţiilor era în continuă creştere. Cei mai în vârstă poate şi-au amintit momentele încercate de „veterani”, când au defilat cu cele zece motociclete de 1 Mai 1953. 
„ARO la Start!”, s-a anunţat. Emoţii la maxim. Au ajuns la locul începerii defilării în formaţie perfectă. Şi s-au pus în mişcare pe Bulevardul Aviatorilor. Cincizeci de maşini, vopsite simbolic în roşu, în galben şi în albastru, ca o singură maşină, pe două sute de roţi, vibrând sănătos sub bagheta nevăzută a inginerului Nicu Bădescu! Undeva, în tribună, Victor Naghi le zăreşte de departe. Atât le aşteptase! Niciodată nu fusese atât de încordat. Tremura. Părul alb parcă îi devenise de plumb. Iată-le trecând. Aplauze, priviri admirative… O clipă, două, trei… şi momentul se prelungeşte în istorie.