Fragmente din cartea “O maşină străbate lumea” (1987), autori Ion Chingaru şi Corneliu Filip
• Le povestesc, în câte un moment de răgaz, cei care lucrează la Întreprinderea de Autoturisme din Câmpulung Muscel. Cele mai multe le ştiu şi le-au trăit aşii volanului, temerarii piloţi de încercare, de testare a tuturor modelelor concepute şi ieşite pentru prima dată “în lume” de pe poarta uzinei. Sunt întâmplări, păţanii, despre a căror veridicitate ne-au asigurat cu martori de încredere. Ele vorbesc despre performanţele maşinilor, despre ineditul lor, conferit de râvna întregului colectiv pentru a fabrica maşini competitive pe plan mondial, la nivelul a ceea ce este mai nou şi mai în avangarda progresului tehnic şi tehnologic, satisfăcând toate solicitările în exploatare ale partenerilor de pretutindeni. Este o certitudine verificată de oricine că, pe toate drumurile ţării, oriunde poposeşte maşina purtând numele ARO, stârneşte interesul general. Varietatea tipurilor şi noutăţilor introduse de fiecare dată oferă elemente noi, unele izbitoare, ce nu pot să scape atenţiei curioşilor, pasionaţilor de automobile.
La Bucureşti, locul tradiţional de întâlnire a tuturor câmpulungenilor veniţi în delegaţie este parcarea de lângă Palatul Telefoanelor. Acolo găseai, de obicei, toate maşinile uzinei. Mulţi bucureşteni, plimbăreţi sau specialişti cât de cât, erau mereu cu ochii pe ele, nu mai conteneau cu întrebările, exprimându-şi de fiecare dată admiraţia faţă de fiecare nou tip întâlnit. Unul dintre şoferi, pilot de bază al tuturor testărilor, Nicu Frântu, avea loc de “cinste” în această parcare ori de câte ori sosea în Capitală. Femeia cu chitanţierul se bucura la fiecare venire a lui, ca de o vizită ce-i face onoare.
Dar iată ce s-a întâmplat într-o zi. Din neatenţie ori din grabă, un alt şofer a parcat maşina în aşa fel încât a blocat accesul în afară a celei pilotate de Nicu Frântu. Întors după rezolvarea problemelor pentru care venise, când să părăsească parcarea, mai pleacă, Nicuşoare, dacă ai pe unde?! Toate căile de ieşire erau blocate. Mormăind înciudat, pufăindu-şi “Snagovul”, a meditat câteva momente, după care, cu ochiul său expert, a întrezărit “soluţia”. S-a suit în maşină, iar, după câteva manevre la “foiţa de ţigară” pe lângă celelalte, a reuşit să ajungă la scară, care coboară din Calea Victoriei, spre strada Matei Millo. Sunt suficient de multe trepte şi încă în pantă mare.
“Cade!”, a ţipat femeia care păzea parcarea, văzând maşina înclinată pe trepte. Oamenii se strânseseră grămadă şi priveau cu uimire. Dar Nicu Frântu cobora scara pe patru roţi, cu reductorul cuplat, săltând, treaptă cu treaptă. Unii tremurau, alţii râdeau, dar pilotul de încercare de la Câmpulung Muscel intrase în criză de timp şi n-a mai oprit ca să savureze “uimirea” şi aplauzele asistenţei. A plecat grăbit, lăsând în urmă, şi de data aceasta, pentru a câta oară?, comentarii admirative la adresa autoturismului românesc.
• În aceeaşi parcare se găsea adesea maşina ARO cu care venea Victor Naghi, un model mai deosebit, realizat în specificaţia de Canada, cu supraaripi cromate, cu emblemă rabatabilă pe capotă, ornamente şi cauciucuri super balon, trimise de partenerul canadian. La orice staţionare, ea se dovedea a fi un puternic punct de atracţie pentru trecătorii de pe Calea Victoriei, în timp ce Naghi, în Pasaj, la Restaurantul “Mercur”, era servit ca unul de-al casei, cu tradiţionala ciorbă de burtă. La plecare, nu puteau porni până nu satisfăceau cât de cât curiozitatea, interesul celor care se abăteau pe acolo ca să cunoască ce noutăţi mai sunt la întreprinderea musceleană.
Când fâşia de asfalt, lungă de o sută paisprezece kilometri, cu câte două benzi de circulaţie pe fiecare sens, legase Piteştiul de Capitală, piloţii de încercare de la uzina musceleană o transformaseră într-un fel de “arenă de joacă”.
• Într-o zi, la punctul de control, un ARO portocaliu este oprit la un control de rutină de către omul în uniformă albastră. Agentul de circulaţie ezită câteva momente, uimirea citindu-i-se vizibil pe faţă, în priviri. Miloiu, un alt pilot de încercare, râde discret pe scaunul din dreapta maşinii, făcând pe seriosul la volan, în timp ce maistrul Ilie Pietrăreanu, pe post de pasager, dar pe locul şoferului, ridică din umeri, făcând-o pe încurcatul, spre stupefacţia celui care-i oprise. Amândoi, aşi neîntrecuţi ai volanului şi meşteri în tot ceea ce înseamnă mecanică şi orice maşină cu roate, dar puşi pe şotii, ca tot neamul “blamatului manivelă”, cum le plăcea lor să-şi zică, simţind punctul slab, persistă în falsa naivitate, până când omul legii devine grav. Uşa se deschise încet şi Pietrăreanu coboară. Aşa i se ceruse. Dar agentul de circulaţie izbucneşte, pur şi simplu, în râs, cerându-şi scuze. Se dumirise destul de târziu că şoferul era cel din dreapta, omul care acum savura scena, stând cu mâinile pe volanul maşinii. N-avusese până atunci prilejul să vadă pe viu un automobil cu volanul pe dreapta, iar ARO îi oferise acum o noutate la care nu se aşteptase.
-E pentru Anglia, salvează Miloiu situaţia, sărind din maşină şi el, cu actele în mână. Dânsul e şeful!
Subofiţerul, dumirit, zâmbeşte că a înţeles şi, ocolind maşina de câteva ori, simte nevoia să spună ceva şi întreabă cu o anume indiferenţă:
-Şi facem noi de-astea?
-Bineînţeles, oricum ni se cere, chiar şi cu volanul pe mijloc, dacă e nevoie!
Aceeaşi maşină, înmatriculată proaspăt, cu numărul 0147 B, cu cei doi încă râzând de întâmplarea de la punctul de control, ajunge la capătul autostrăzii şi opreşte direct la staţia de benzină pentru alimentare cu carburant. Miloiu face pe grăbitul privind cu coada ochiului în jurul său şi intenţionat lasă uşa deschisă. Câţiva descoperă că maşina are volanul pe dreapta, râd şi se minunează: “Bă, mai ceva ca englezii!” Maistrul Pietrăreanu le răspunde la întrebări, în timp ce Miloiu ia furtunul din locaşul pompei “cu bonuri” şi începe să-şi alimenteze maşina.
-Ce faci, nene?, strigă fata în combinezon albastru, râzând de gafa şoferului şi alergând către el.
-E motorină, dom’ne, zise altul.
Dar Miloiu râde pe înfundate, făcându-se că nu aude nimic, privind numai spre indicatorul care arată câţi litri i se scurg în rezervor.
-E motorină, nene!
Dar Miloiu face pe surdul. Fata vrea să-l oprească oricum, dar el se împotriveşte şi nu lasă furtunul decât la sfârşitul operaţiunii.
-Ce, dracu’, ai făcut, nene, că asta e motorină!
-Cum adică… ce dracu’ am făcut?!
-Aşa-ţi trebuie. Eu ţi-am spus că e motorină!
-Motorină. Lasă că poate merge şi cu asta!
Oamenii strânşi în jurul maşinii fac haz de şoferul “nătâng”, care îşi duce mâna la cap, recunoscându-şi greşeala, apoi scuipă a supărare şi sare în scaunul său.
-Ce facem, meştere, c-a fost motorină?
-Mergem, n-avem ce face! Dă-i drumul şi ţine “miştometru” la maxim!, îi cântă Pietrăreanu în strună, dar încet, să n-audă curioşii care începuseră deja să le dea soluţii peste soluţii, ce-ar mai putea face acum.
-Lasă, dom’ne, că merge…
Şi învârtind cheia în contact, rostind către toţi: “Să trăiţi dumneavoastră!”, Miloiu ridică mâna dreaptă în semn de salut pentru toţi şi maşina pleacă din loc răsuflând sănătoasă.
Era printre primele exemplare din cele produse la Câmpulung Muscel şi care nu mai consumau benzină, ci motorină, constructorii musceleni reuşind să o echipeze cu un motor puternic, tip Diesel, ceea ce constituia un atu în plus, deosebit de important pe piaţa mondială, în condiţiile crizei energetice.