15.5 C
Campulung Muscel
17/06/2024

Chef în foişorul în care Ceauşescu stabilise un record mondial la trofee de vânătoare

Fragmente din lucrarea “Monografia Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini 1948-1998”, autori Mihai Cristudor şi Nicolae Moise

Şi noi l-am cântat pe Ceauşescu

În 1985, din şcoala noastră au plecat mai întâi la Piteşti, apoi la Bucureşti, circa 200 de elevi, care să participe la un spectacol în cinstea lui Ceauşescu. La Bucureşti am fost cu Nelu Manu, Gică Sârbu, Sandu Duţă şi Dan Isbăşescu. Eram cazaţi în „P-urile” de la Politehnică, iar cerinţele erau infernale, pentru că erau, ziua, nişte călduri teribile. Atunci, plecam, uneori, noaptea, cu zeci de maşini, cei peste 100.000 de oameni, spre Stadionul „23 August”, unde se făceau repetiţiile. Nelu Manu şi-a cumpărat nişte adidaşi la mâna a doua, pe care îi botezase „gumaci”, iar când îi scotea pe stadion, se făcea curăţenie între spectatori pe o rază de 100 de metri pătraţi. Noi îi însoţeam pe elevi până la stadion, apoi erau preluaţi de profesorii de sport, care asamblau spectacolul după regia lui Cornel Todea. Între timp, număram de câte ori intrau salvările pe stadion ca să-i culeagă pe „şoimii patriei” sau pe „căluşarii” care se mai adăpau şi ei ca oamenii şi care făceau insolaţie.         
Profesorul Manu era extenuat şi se ruga lui Dumnezeu să i se umfle o mână sau să-i cadă o unghie, numai să nu mai meargă cu detaşamentul pe stadion. A avut şanse, pentru că, din cauza „gumacilor”, care l-au ros la un picior, a făcut o mândreţe de infecţie periferică şi se umflase ca o pită ardelenească, ajungând la Spitalul Municipal. L-am căutat cu Gică Sârbu şi l-am găsit într-o rezervă, împreună cu alţi bolnavi. N-am putut sta prea mult, pentru că a venit „proful” cu doctoranzii în vizită. Dintr-o chicinetă plină de mături şi căldări, unde ne ascunsesem, ne amuzam copios când profesorul le arăta doctoranzilor un caz unic în analele medicinei: nişte bieţi „gumaci” pot să scoată din circulaţie un ditamai omul cât este Nelu Manu, nevoit să stea aproape o lună în spital şi să facă tratament cu antibiotioce.
Se înţelege de la sine că ruga i-a fost ascultată şi a scăpat de participarea la spectacol, venind la Câmpulung. Lui Nelu Manu tot de la „gumaci” i se trage numele de „Tetea”. El a venit cu bancul cu ţiganul care i-a cumpărat lui fiu-său o pereche de gumaci şi, ca să vadă cum îi vin, l-a pus să alerge în jurul şatrei. Când ajunge în dreptul lui taică-său, copilul strigă: „Ale cui e, Teteo, ale cui e?” „Ale tale, măi loază! Ia mai dă o tură!” Şi s-a tot învârtit până i s-a făcut piciorul cât o franzelă, din cauză că nu putea să pronunţe pe „r” şi să se plângă că gumacii „are cuie”.
Tot cu prilejul spectacolului de la Bucureşti s-a petrecut o altă întâmplare de pomină. Cumpărasem cu Gică Sârbu nişte spray „Impulse” de la Comerţul Exterior, după ce am stat la o coadă imensă. Eram în camera de la cămin cu Manu, Sârbu şi Sandu Duţă, care profită de faptul că paturile erau suprapuse şi îşi face un baldachin din cearşafuri, ca să nu-l mănânce ţânţarii, care erau cu miile. Sandu Duţă pleacă la Câmpulung şi, între timp, împreună cu Gică Sârbu, am „anesteziat” cu sprayul câteva sute de ţânţari, care cădeau ca electrocutaţi pe un ziar. I-am băgat pe toţi în baldachin, drept răzbunare că el putea dormi noaptea şi noi nu, din cauza acestor lighioane. Când vine, pe la ora 23.00, Sandu, noi stinsesem lumina ca să savurăm momentul devorării sale. Dar, stupoare, Sandu zice că în baldachin este un aer infect şi ridică cearşafurile, lăsând să zboare cohortele de ţânţari şi, fireşte, banii noştri cheltuiţi pe „Impulse”. 
Întâmplările hazlii din viaţa noastră sunt enorm de multe. Nu putem uita partidele de bancuri cu care, împreună cu Mariana Oprea, îi delectam zilnic, în recreaţii, pe colegi. Acestea şi alte întâmplări ne-au unit sufleteşte în perioadele deosebit de grele şi ne-au făcut să trecem cu vederea lipsurile la care erau supuşi profesorii, categoria marginalizată a societăţii.

Chef în foişorul din care primul vânător al ţării împuşcase un urs  crescut cu concentrate din Germania şi carne de la Câmpulung

Făceam multe excursii cu clasele unde eram diriginte pentru a-i uni sufleteşte pe elevi şi a se obişnui să se comporte în colectivitate. Am obţinut prin relaţii cabana de vânătoare a lui Ceauşescu şi am stat două zile în această rezervaţie renumită de urşi. O nepoată a cabanierei, Steliana Dole, era în grupul nostru şi prin ea am obţinut aprobare să stăm într-o cabană unde veneau numai „mărimi”. Am plecat cu un grup să facem un traseu pe la Crucea Grănicerului – Marele Grohotiş – Cerdacul Stancului, ca să avem poftă de mâncare. Profesorul Doru Tudosie, cu Gică Lixandru şi alţi băieţi, trebuia să ne aştepte sub pădure cu nişte pastramă şi vin de buturugă, să facem o masă la întoarcere. Am plecat cu grupul de băieţi şi fete şi, când am ajuns la Marele Grohotiş, s-a declanşat din senin o ploaie torenţială cu fulgere şi tunete, de ziceam că s-a pornit infernul.
Ne-am întors direct prin pădure, însă ne-am udat de eram buni de pus la murat. Când treceam pe lângă foişorul de unde Ceauşescu împuşcase un urs enorm, stabilind un record mondial la trofee de vânătoare, auzim nişte chiuieli îndrăcite şi cântece olteneşti de răsuna pădurea şi se speriaseră şi urşii. Erau Doru Tudosie şi băieţii care se adăpostiseră de ploaie şi care consumaseră atât pastrama, cât şi vinul. Când ne-au văzut cum arătam, s-au prăpădit de râs. Jalnic arătau temerarii alpinişti plecaţi să escaladeze Piatra Craiului!
Dacă ar fi ştiut ei că din respectivul foişor, cel care se considera primul vânător al României a împuşcat un animal crescut ani de zile de tanti Adela cu concentrate aduse din Germania şi hălci de carne aduse de la Câmpulung, pentru ca „Zgâriatul” – cum îl botezase cabaniera pe urs – să vină şi să le mănânce la ore fixe, le-ar fi stat pastrama-n gât. Seara târziu, am văzut şi noi cum mai multe mogâldeţe se strecurau din pădure spre nişte jgheaburi, unde găseau concentratele puse de tanti Adela drept cină.

Banchet de pomină, cu fete coborâte pe geam cu cearşafurile şi hotelul inundat

În 1985, când a terminat treapta I clasa mea de electrotehnişti, am făcut o excursie la Staţiunea Cheia şi Muntele Roşu. Eram însoţit de Nelu Manu şi Grigore Horhoianu. Pe şeful restaurantului, nea Barbu, îl ştiam de la alte banchete, mai ales că era cândeştean de-al nostru, stabilit în Prahova. Îi duceam ţuică şi brânză de coşuleţ, iar, în schimb, el ne ospăta pe cinste cu păstrăvi şi vin de Valea Călugărească. În restaurant erau două grupuri, un grup de elevi de la un liceu din Slobozia şi câteva familii, mai într-un colţ, venite din Constanţa, să-l sărbătorească pe unul dintre ei, care aniversa ziua de naştere. După ce am servit cina, trebuia să mergem la culcare, pentru că sosisem mai târziu cu autocarul şi, deci, problema dansului cădea. Era hotărâre de partid ca, la ora 22.00, localurile publice să se închidă. Dar, încălcând aceste percepte, băieţii mei au răscolit tot hotelul şi restaurantul şi au găsit un club, pe care l-au deschis cu complicitatea lui nea Barbu, au instalat muzica adusă de acasă şi au început dansul.
Între timp, eu am fost invitat de familiile din Constanţa într-o cameră, unde ne-am ospătat cu vin de Murfatlar şi bere Turborg şi am încins o partidă de bancuri şi cântece de răsuna hotelul. Necazul era că în grupul meu erau prea puţine fete şi dracii de băieţi au luat legătura cu elevele din Slobozia, care, însă, erau păzite cu străşnicie de un Cerber de dirigintă, mai în vârstă şi foarte severă. Fetele locuiau în altă cabană şi fuseseră încuiate în cameră, să nu fugă prin staţiune. Dar, ca în opera lui Shakespeare, „Romeo şi Julieta”, gaşca lui Florin Dascălu le-a extras din camere, coborându-le cu ceaşafurile, lăsând pe doamna dirigintă să transmită la Slobozia, pe unde scurte şi groase, nişte sforăieli herţiene, de s-au alertat cei de la staţia de interceptare radio din staţiune.
Către dimineaţă, când s-a trezit şi a văzut că i-au dispărut „obiectele muncii”, le-a căutat prin staţiune şi a dat de ele la club, iar, după un scandal de pomină, s-a potolit numai atunci când, împreună cu băieţii de la Constanţa, o invitam pe rând la dans pe babetă, aceasta fiind condiţia să lase fetele la dans, în continuare.
În aceeaşi noapte şi în acelaşi hotel se desfăşurau şi alte evenimente. Astfel, Grig Horhoianu îl găseşte pe Florin Dascălu proptind cu mâna un calorifer din WC, pe care-l rupsese de la racord când se urcase pe el. Văzând că inunda hotelul, ţinea cu mâna să nu curgă apă din conductă. Am luat cabanele la rând şi am dat de creştinul de centralist, care s-a încumetat să oprească apa şi să sudeze ţeava, dar, evident, în schimbul unei „pălării de bani”. Acesta era obicei din expediţiile din munţi, când fiecare punea o sumă de bani într-o pălărie pentru a plăti diferiţi „ia-mă nene”. A doua zi după reparaţiile de rigoare am făcut ordine şi curăţenie, am bătut chiar covoarele, încât, pe la ora 9.00, când a venit responsabila hotelului, ne-a lăudat de mama focului că n-a mai văzut aşa grup de turişti cuminţi.

D-ale fotbalului

Echipa de fotbal a profesorilor era renumită, ea fiind filmată pe casete video, iar din imagine se desprind strădaniile disperate ale lui Cornel Oargă de a marca un gol cu călcâiul de la doi metri, spre disperarea lui Gigi Filip, care striga portarului să mute poarta în direcţia în care şuta centrul nostru înaintaş. De regulă, meciurile noastre se terminau cu un scor egal, aşa cum stabilea în şedinţa tehnică antrenorul Gigi Căţoiu. Dar, spre groaza lui Gigi Filip, portarul nostru, Ion Simion, nu voia să asculte indicaţiile preţioase ale conducătorului echipei şi apăra tot ce i se trăgea pe poartă, inclusiv şuturile trase de coechipierii lui care voiau terminarea meciului la scor egal şi retragerea spre lada de bere.
Meciurile de fotbal ale profesorilor, în sală sau pe stadion, cu absolvenţii, erau, de asemenea, de neuitat. Excela Cornel Oargă, care avea un stil aparte de joc, greu de definit şi de înţeles pentru adversari, pentru că şuta numai cu călcâiul, iar, când a încercat să şuteze ca orice fotbalist, le-a marcat câte un gol imparabil lui Mişu Ivaşcu şi Cornel Pepenel, pe care i-a trimis la dentist ca să-şi pună „claviatură” nouă, ei rămânând fără dinţii din faţă în contact cu cotul lui Cornel.
Moţoganul era celebru şi pentru că nu consuma, la sfârşitul meciului, o bere ca noi, ci apă minerală. Însă Gigi Filip şi Doru Tudosie îl „văduveau” de fiecare dată, ascunzându-i licoarea acidulată, spre enervarea lui Cornel, care era la fel de zgârcit ca şi concitadinul său, Victor Ciorbea, cu salariile cadrelor didactice. Meciurile pe stadion profesori-elevi erau tradiţionale, fie că jucam cu libienii, fie cu absolvenţii claselor de zi sau seral. În echipa noastră juca de fiecare dată Puiu Ghemaru, profesorul de Franceză, care nu suporta încălţările în picioare, jucând desculţ. El avea întotdeauna probleme cu Dan Ionescu, apărătorul echipei, care purta ochelari, chiar şi în timpul jocului, iar dioptriile îi deformau imaginea mingii, făcându-i-o pătrată sau plasându-i-o într-un loc unde nu era ea, ci adversarul.                        
Într-una dintre aceste finale pe stadion, care se terminau, evident, cu lada de bere, ne trezim cu o trupă de lăutari aduşi de Cucu Stănescu de la „Piatra Craiului”, unde el făcea zilnic ascensiuni ca să nu-şi piardă antrenamentul. Cucu stătea lângă stadion şi, cum nu contribuise cu nimic la petrecere, dispare un sfert de oră pentru a aduse o ditamai mămăliga şi câţiva peşti, pe care îi „pescuise” din bucătărie, fără ştirea proprietăresei. Deliciul a fost când a apărut bucătăreasa revoltată că nu ştia cine cânta în draci pe la miezul nopţii şi cine îi furase mămăliga.

Porcii căraţi în sala de sport ca să nu se înece

În 1978, au fost nişte ploi teribile şi, cum la poarta şcolii era un podeţ cu nişte tuburi înguste, acestea s-au blocat din cauza viiturilor, transformând curtea şcolii într-un adevărat lac şi ameninţând porcii din gospodăria anexă. Împreună cu Paul Coza, Georgică Buzatu, Viciu Pitulan şi nea Marcu am cărat toţi porcii în sala de sport ca să nu se înece. În această acţiune, Paul Coza şi-a pierdut un pantof şi nici până astăzi conducerea şcolii nu l-a propus la vreo primă ca să-şi recupereze paguba. Minunea era, însă, în sală, unde porcii se zbenguiau ca dracii şi doar o minge le mai trebuia ca să încingă o miuţă.

„Să vină macaraua!” s-o scoată pe profesoară din baltă

Legat de Violeta Stănescu, colega noastră, o întâmplare hazlie s-a petrecut la un banchet la Cabana Diham. Grupul s-a deplasat, seara, spre locul de destinaţie pe un potop straşnic, mergând o porţiune de drum prin pădure. Şi cum se lasă bine întunericul, Violeta are norocul şi scapă parţial cu un picior în mocirlă. Au sărit elevii s-o scoată şi, cum Violeta era mai corpolentă, un drac de copil îşi dă drumul la gură şi strigă: „Să vină macaraua!”, uitând ca necăjita din baltă era profesoara lui.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!