România, a şasea ţară din Europa, producătoare şi exportatoare de autoturisme de teren

În perioada anilor 1970-1985, ARO a câştigat 19 raliuri automobilistice internaţionale de prestigiu
Primii mesageri pe mapamond şi cele dintâi trofee au apărut repede. Dacă, în 1957, a fost produsă prima maşină, aşa cum a fost, în mai puţin de un deceniu, prin perfecţionare, modernizare şi diversificare, au apărut primele modele care s-au avântat curajos peste hotare, până pe cele mai îndepărtate meridiane ale globului pământesc. Chiar înainte ca primele maşini pornite pe calea oceanului să ajungă în Republica Populară Chineză, alte loturi au fost expediate în Bulgaria, Albania, Cehoslovacia ori Republica Democrată Germană şi apoi chiar în ţări cu o bogată experienţă în fabricarea autoturismelor, România devenind, cum am mai spus, a şasea ţară din Europa, producătoare şi exportatoare de autoturisme de teren.
Volumul producţiei şi ponderea exportului au sporit de la an la an, iar la temelia tuturor cifrelor au stat, în primul rând, calitatea şi modernizarea autoturismelor, avântul tehnic împletindu-se în mod armonios cu spiritul creator al proiectanţilor de la ARO, dovedindu-şi propria forţă de cercetare în domeniul automobilelor.
Nu întâmplător în nomenclatorul de fabricaţie al Întreprinderii ARO figurează astăzi 15 tipuri, produse în 36 de variante şi în sute de specificaţii capabile să satisfacă cele mai mari exigenţe ale pieţei mondiale.
Prezenţa maşinilor plecate de la Câmpulung Muscel avea să fie încununată încă de la începutul exportului cu cele mai prestigioase trofee: Birmingham, Viena, Geneva, Bruxelles, Bogota, Budapesta, Nicosia, Khartum, Barcelona ori la târgurile internaţionale de la Brno, Plovdiv sau Zagreb, la care putem adăuga câştigarea a 19 raliuri automobilistice internaţionale de mare prestigiu, numai în perioada anilor 1970-1985.
Despre maşinile din marea familie ARO vorbesc cu admiraţie reviste de specialitate, oameni de afaceri, experţi în problemele marketingului, fabricanţi care recunosc în marca românească un concurent care a reuşit să se impună impetuos, ARO devenind o emblemă de recunoscut prestigiu, o maşină care străbate lumea, purtătoare a capacităţii creatoare a poporului nostru. Dar, tot împreună cu făuritorii „Mesagerului din Carpaţi”, ce colindă lumea, să refacem drumurile sale.
Vom începe derularea amintirilor împreună cu Costică Tănăsescu, „soldatul” de la Serviciul Control, cel care pune ultima ştampilă a calităţii pe maşinile gata de drum. Este unul dintre „tartorii” probelor. Împreună cu el nu te poţi plictisi. Şi nu trebuie să-l zgândări prea mult ca să-l porneşti pe drumurile rememorărilor, iar acestea încep cu primele autoturisme româneşti livrate în străinătate pentru demonstraţii şi probe. Dar să-l lăsăm să ne povestească.
„Aveam impresia că cineva vrea să facă ceva la maşini. Pe unde opream, în jurul lor roiau oamenii, ca albinele lângă stup. Multora nu le venea să creadă că sunt româneşti. Cei de la Toyota şi Land mă sâcâiau mereu să le ridic capota să mai vadă o dată motorul. Până nu se sigila garajul, nu plecam de lângă ale noastre. Le păzeam ca un soldat credincios.
Sau în Cehoslovacia. Acolo era să-mi rup gâtul prima dată. Rezultatul probelor la Institutul de Omologări de la Praga fusese excelent. Făceam teste în teren accidentat cu reprezentanţii firmei importatoare. Erau trei. Mi-am dat seama că erau ingineri. Băieţi cumsecade, dar şmecheri foc. M-au dirijat spre buza unei văi şi mi-au spus în franceză că maşina ar fi bună, dar pe acolo numai Toyota coborâse. Bănuiam că voiau să mă ia în răspăr.
Bravo, nene, mi-am spus în sinea mea. Ce, Costică n-are voie să încerce? Nu cunoşteam gradul de pericol al văii. Dar, dacă Toyota trecuse pe acolo, n-aveam de ce să mă tem! Un pilot bun face cât o jumătate de maşină în plus, spun cunoscătorii.
Am cuplat reductorul şi am înaintat uşor. Cei trei, văzând în faţă prăpastia, fără să mai nimerească franceza, au ţipat în limba cehă la mine şi m-au obligat să opresc. Au deschis uşile zicând că asta nu se poate. De unde eram, văzusem înclinaţia şi le-am făcut semn să coboare. Ei încercau să mă lămurească gesticulând, dar cineva parcă îmi luase auzul. Poate, mândria şi credinţa în posibilităţile maşinii. Am început coborârea târâş din cauza stratului de frunze uscate. Aproape de pârâul din vale, mi-am dat seama că înclinaţia mă va da peste cap. N-am mai meditat nicio clipă şi am accelerat nebuneşte. Din instinct, am trecut în forma literei „S” pârâul, menţinându-mă pe câte două roţi, prin balansul creat din zvâcnirea volanului şi atacând astfel urcuşul celuilalt mal. De-abia sus mi-am dat seama că pe acolo nu mai trecuse nicio maşină! Am coborât. Până la cei trei erau vreo 50 de metri. Mi-am pus mâinile pâlnie la gură şi nu ştiu cum mi-a venit, dar n-am slobozit decât două perechi de sunete. Privindu-mă şi auzindu-mă, au prins toţi să râdă, să gesticuleze din mâini şi să-mi răspundă: „Cu-cu! Cu-cu!”
În Belgia, unul dintre cele mai prestigioase raliuri este considerat cel „al Pădurilor”. Prezenţa şi situarea pe primele locuri în dificila întrecere constituie un veritabil certificat de calitate pentru marca maşinii şi o garanţie pentru cel care se ocupă cu desfacerea lor pe cele mai diverse pieţe. Era în 1970, când autoturismul de teren M 461 să găsea încă la primele lui apariţii în asemenea competiţii, un nume nou în lumea automobilistică şi, firesc, stârnea curiozitate. Dar de la curiozitate şi până la elogii s-a dovedit a fi un drum destul de scurt, adică atât cât a măsurat traseul, foarte accidentat, la „Raliului Pădurilor”.
La competiţie s-au prezentat 50 de echipaje. Maşina era pilotată de unul dintre aşii volanului de la ARO, format cu numai zece ani înainte pe „sateliţii” care alergau doar pe drumul dintre cele două uzine. Startul n-a fost grozav şi emoţiile au fost mari. Dar, treptat, a reuşit să le depăşească pe toate cele 49. Când a trecut linia de sosire, nici nu-i venea să creadă. Ultimii metri fuseseră cei mai grei. Au urmat urale, felicitări, zumzetul aparatelor de filmat şi fotografiat. Apoi, un telex de o jumătate de metru transmis de organizatori aducea la Câmpulung vestea izbânzii. Şi, ca o confirmare a acestui succes, tot în luna mai a aceluiaşi an şi tot în Belgia, la „Raliul Smârcurilor”, unde, pe lângă cele 50, au mai concurat încă 14, maşina românească a cucerit din nou cununa de lauri.
Vestea înconjoară tot continentul şi autoturismul „tot-teren” românesc este aşteptat în Franţa cu cel mai viu interes. Acolo, testele şi omologarea au fost comprimate în doar câteva săptămâni, urmând ca maşina să fie confruntată direct în teren, dar nu în orice teren şi oricum, ci în „Raliul Piscurilor”, devenit tradiţional prin amploare şi pentru duritatea traseului.
Fiecare firmă era reprezentată de o echipă formată din trei echipaje. Domnul Rigout, dovedindu-şi interesul deosebit pentru maşina românească, reuşeşte să se înscrie în competiţie numai cu două maşini tip M. Pe una alerga el însuşi, iar, pe a doua, Costică Tănăsescu, acelaşi „soldat credincios”, care, cu un an înainte, cântase „Cu-cu” la Praga. Dar să-l ascultăm ce ne povesteşte cu patosul bucuriei, chiar dacă: „Am greşit într-o curbă. Eram prea concentrat să mai văd fanioanele, când depăşeam, după o săritură, Staier Pouch-ul. De-abia în linie dreaptă mi-am dat seama că ieşisem din traseul marcat şi a trebuit să mă întorc aproape 30 de metri. Acolo am pierdut…”.
Şi, astfel, „soldatul credincios” trece „la mustaţă” pe lângă cununa de lauri, după ce „înşirase” pe drumul noroaielor răsfăţaţii volanului de pretutindeni, reprezentând cele mai renumite firme din lume, ocupând, într-un final, locul II. Imediat după el, aproape bară la bară, a trecut linia de sosire cealaltă maşină pilotată de viitorul importator al maşinilor româneşti.
Prestigioasa competiţie uimeşte lumea „tot-terenului” cu o nouă prezenţă de marcă, iar, la numai câteva zile de la primul succes pe pământ franţuzesc, aceeaşi maşină, cu acelaşi pilot la volan, reuşea în Pirinei cea mai spectaculoasă căţărare printre stânci, unde nu mai urcase „picior” de maşină.
Apoi, în Italia, în preajma Lacului Maggiore, într-un alt raliu, M 461, proaspăt botezat în Columbia „Taurul Carpaţilor”, a luat startul. A fost o cursă infernală. Ici-colo, pe traseu, din cauza vitezei şi rigorilor traseului, au sărit aripi, roţi, uşi, iar trei echipaje au riscat prea mult şi s-au dat peste cap, nefiind în stare să smulgă victoria automobilului românesc, pilotat cu măiestrie de inginerul Fane Pescaru. (“O maşină străbate lumea”, autori Ion Chingaru, Corneliu Filip)