O bănuială de atunci, încă prezentă, a unora dintre profesorii care s-au ocupat de cei 76 de musulmani
Între regimul Ceauşescu şi regimul Gaddafi a fost încheiat un contract, în baza căruia, în România, au fost şcolarizaţi tineri libieni în cadrul unor licee înfiinţate pe lângă unităţi industriale, cărora le furnizau forţa de muncă. Pentru acest serviciu, România primea, potrivit presei centrale, în anul 1982, colosala sumă de 1,5 milioane de dolari. Un contract avantajos, inclusiv pentru Liceul Industrial ARO de la Câmpulung, astfel a fost etichetat parteneriatul, prin care 76 de libieni au fost pregătiţi în oraşul nostru. Plini de păduchi şi viermi intestinali, răi, sălbatici, semi-analfabeţi, rudimentari în gândire şi comportament, băieţii au fost, într-un final, daţi pe brazdă, atât cât s-a putut, nu fără eforturi, şi financiare, şi intelectuale. Pe lângă pregătirea internatului şi adaptarea meniului de la cantină conform rigorilor musulmane, a fost nevoie să fie selectaţi profesori, ingineri şi maiştri suficient de rezistenţi psihic, încât să facă faţă unor cursanţi înapoiaţi din toate punctele de vedere. Şi s-au găsit, deoarece ARO n-a dus lipsă de oameni capabili. De exemplu, inginerul Adrian Nicolaescu a fost cerut de Ministerul Educaţiei şi Institutul român de consulting Romconsult să predea în Maroc discipline de specialitate. Atât de apreciată a fost munca sa, încât, şi după 1989, a fost solicitat să-şi continue misiunea la catedră, câţiva ani, la un institut de învăţământ superior din ţara africană amintită.
76 de libieni şcolarizaţi între 1983-1987
Un episod memorabil pentru personalul Liceului Industrial l-a reprezentat, în urmă cu 31 de ani, pregătirea unităţii de învăţământ şi a facilităţilor sale de cazare, pentru primirea elevilor libieni. În monografia Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini – 1948-1998, autorul, Mihai Cristudor, descrie munca titanică a colectivului şcolii pentru amenajarea cantinei, a căminului, a sălii de sport şi a atelierelor-şcoală, în cadrul cărora urmau să fie instruiţi libienii. Şi asta n-a fost tot, pentru că a fost nevoie să fie încadrat personal administrativ propriu, pentru această categorie de cursanţi, plus personal didactic, suplimentar celui existent, la acea vreme, la Industrial. Aşadar, începând cu anul 1983, la Câmpulung au venit libienii şi, până în 1987, au fost şcolarizaţi 76 de elevi, conform unui contract avantajos şi pentru statul român, cât şi pentru unitatea de învăţământ câmpulungeană, ca să cităm lucrarea amintită, contract negociat de Romconsult Bucureşti şi Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini.
Romconsult Bucureşti, Institutul român de consulting, înfiinţat în anul 1971, era o organizaţie profesională, care, printre altele, îşi propunea să studieze, să aleagă şi să recomande soluţiile tehnice şi economice în domeniile de activitate industrială, agricolă, de construcţii şi economică; să formeze specialişti în domeniul tehnic şi al consultingului; să preia comenzi pentru efectuarea de lucrări din domeniul său de activitate prin specialişti proprii, prin consorţii sau prin colaboratori, aşa cum menţionează Statutul din 14 august 1971 al Institutului român de consulting. Activitatea contractuală a Romconsult era garantată de Banca Română de Comerţ Exterior.
În istoria Industrialului, deceniul 1978-1988, în care la conducerea şcolii s-a aflat inginerul Mihai Bivol, sprijinit de Gheorghe Buzatu, Grigore Horhoianu, Marta Teodorescu, Elena Păştin, Elena Popescu, a fost marcat de realizări, nu doar în procesul de învăţământ, ci şi al dotării şi amenajării laboratoarelor. Mai cu seamă că, timp de o jumătate din deceniul respectiv, şcoala i-a găzduit pe libieni. „Iar condiţiile de cazare şi alimentare au fost foarte pretenţioase, conform cerinţelor formulate în contractul semnat de Romconsult şi M.E.I.”, precizează lucrarea citată la început.
Cantina şi-a adaptat meniul religiei musulmane
Următoarele fragmente extrase din monografia Liceului Industrial descriu, în linii mari, cum au fost primiţi libienii la Câmpulung şi cum s-a produs adaptarea lor la specificul românesc, dar şi a românilor, care lucrau cu aceştia, la obiceiurile nord-africanilor. „Pentru conducerea şcolii, pentru colectivul didactic şi administrativ, acest fapt a reprezentat o piatră de încercare, care a probat capacitatea de mobilizare a colectivului de profesori, ingineri, maiştri, contabilitate, secretariat, T.E.S.A., pentru a le asigura condiţiile optime cerute de M.E.I. şi M.I.C.M. Pentru şcolarizarea acestor tineri musulmani, şcoala s-a confruntat cu o serie întreagă de probleme şi neajunsuri, pentru a face faţă prevederilor contractuale, ţinând cont că au fost necesare amenajări deosebite în privinţa cazării (mobilier, covoare, grupuri sanitare, temperatură, apă caldă permanentă, cameră de rugăciune, etc.), a alimentaţiei (conform religiei musulmane), a sacrificării animalelor şi păsărilor, sală de mese, veselă, vase de inox, tacâmuri de inox pentru gătit şi servit.
Căminele au fost transformate în adevărate hoteluri, sub aspectul dotărilor interioare, localul de cantină a fost împărţit în două, iar dotările îi confereau calitatea de restaurant. S-a amenajat sala de sport, unde parchetul a fost înlocuit prin coritan, s-au încadrat profesori de prestigiu din şcoală sau alte licee, pentru a preda elevilor libieni materiile prevăzute în programele lor de învăţământ. Directorul elevilor libieni, profesorul Gheorghe Filip, şi colectivul de profesori, ingineri şi maiştri s-au angajat la o muncă uriaşă, dar finalizată cu succes pentru a-i învăţa pe aceşti tineri Limba română, pentru a-i determina să se adapteze unui sistem de norme civice total diferite de ţara lor.
De altfel, în scrisoarea trimisă de Romconsult conducerii şcolii, pe 7 octombrie 1986, se arăta: „Dorim să vă mulţumim dumneavoastră şi întregului personal didactic şi administrativ din subordine pentru înalta probitate profesională de care aţi dat dovadă în derularea acestui contract.”
Nu ştiau să se îmbrace, să mănânce, să vorbească şi să se comporte civilizat
“Era nevoie apoi de respectarea obiceiurilor lor de Ramadan sau alte sărbători religioase. Probleme deosebite ridica învăţarea acestor tineri să vorbească româneşte, să se comporte în societatea noastră, unde regulile sunt diferite de cele ale statelor musulmane. Era nevoie să li se predea nişte obiecte de cultură generală, apoi să se specializeze în cele două meserii – frezor şi sculer matriţer – precum şi pentru obţinerea diplomei de Bacalaureat. Din cauza faptului că acei tineri au venit cu un bagaj redus de cunoştinţe, lipsiţi de educaţie în ţinută şi comportament, nu ştiau să se îmbrace, să mănânce, să vorbească şi să se comporte civilizat cu profesorii, maiştrii şi elevii români. Au fost necesare luni şi ani de eforturi deosebite, de tact pedagogic şi de nervi încordaţi.
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a sarcinilor ce reveneau şcolii, a trebuit selectaţi profesori şi maiştri instructori, cu calităţi deosebite de predare a Limbii române, Matematicii, Fizicii, meseriei, etc., care, în final, s-au achitat cu brio de toate aceste obligaţii ce le reveneau, în condiţii deosebit de vitrege, materialul uman slab dotat, confruntare cu restricţii de circulaţie existente în România, opinii diferite despre religie, alimentaţie, comportament şi pretenţii. Trecând peste toate necazurile şi greutăţile ivite, s-a reuşit ca şcoala să finalizeze cu bine şcolarizarea, astfel că toţi au obţinut diploma de Bacalaureat. 37 au devenit specialişti în meseria de sculer matriţer şi 38 în meseria de frezor.
Pe timpul şcolarizării, începând cu învăţarea Limbii române, ca, de altfel, a tuturor disciplinelor predate, unii dintre ei s-au acomodat mai uşor, au învăţat româneşte mai repede, precum şi elemente de cultură generală şi de specialitate, alţii au fost mai greoi şi mai dificili. În cei cinci ani, cât au învăţat la Câmpulung, s-au organizat activităţi culturale, sportive, turistice, Revelioane, excursii la Poiana Braşov, pe litoral şi în alte locuri. Rămân de neuitat meciurile de fotbal ale elevilor libieni cu cei români, dar, mai ales, cu profesorii şcolii. Sărbătorile lor religioase sau naţionale erau respectate strict de tinerii libieni, care, într-o perioadă de câţiva ani, nu mai reprezentau o curiozitate şi o apariţie insolită în şcoală şi în oraş, ei integrându-se în sistemul nostru social şi comportamental.
La terminarea cursurilor, conducerea şcolii, cadrele didactice, întregul personal T.E.S.A. a primit felicitări din partea M.E.I., a M.I.C.M. şi Romconsult, pentru felul ireproşabil în care s-au achitat de această importantă misiune.”
Păduchioşi, sărăcuţi la minte, ne atacau pe seama lipsei alimentelor din magazine
Nu la fel de elegantă ca în monografia lui Mihai Cristudor este descrierea perioadei „libiene” a Industrialului, realizată de două foste cadre didactice. Primul este directorul Ion Ologu, potrivit căruia cel mai mult a suferit în perioada şcolarizării la Câmpulung a arabilor. „Erau elevi care nu ştiau de disciplină, nu cunoşteau diferenţa între un bărbat şi o femeie, credeau că femeile le aparţin şi, din cauza aceasta, am avut multe necazuri cu ei. Dar i-am putut stăpâni. M-am ataşat mult de un coleg de-al lor, care putea să-i stăpânească. Venea la mine acasă şi discutam despre orice problemă avea. Nu erau aduşi şi lăsaţi de capul lor, era un responsabil de la Bucureşti, care stătea cu ei aici.”, relata acesta. Libienii erau cazaţi, separat de elevii români, în casa medicului Corneliu Combiescu, donată şcolii de soţia doctorului. După ce erau şcoliţi la Câmpulung, se întorceau în ţara lor de origine.
Un fost profesor al Liceului Industrial, a cărui activitate la catedră a coincis cu perioada în care libienii au fost pregătiţi la Câmpulung, a avut ore şi la aceştia. „A fost o înţelegere între Gaddafi şi Ceauşescu, în privinţa şcolarizării tinerilor din Libia în mai multe localităţi cu tradiţie industrială din ţară, printre care şi Câmpulung. Exact când i-au adus, eu eram aici. Le-am pregătit un cămin pentru ei. A fost aranjat frumos, cu mobilă nouă.”, şi-a amintit acesta. În privinţa învăţăturii, după cum ne-a mărturisit, nu prea aveai ce să faci cu ei, atât erau de slabi. Iar, la capitolul igienă corporală, întreceau orice închipuire. Băieţii au fost despăducheaţi, fiindcă erau, vai mama lor, plini de paraziţi, inclusiv viermi intestinali. Din nişte tineri slabi, de le numărai coastele, prăpădiţi, au prins rotunjimi, în anii în care au trăit la Câmpulung, fiind bine îngrijiţi şi hrăniţi. Libienii nu erau tunşi ca elevii din Câmpulung, permiţându-li-se să poarte părul lung.
„Noi, profesorii, aveam o echipă şi jucam fotbal cu ei. Încercam, prin astfel de activităţi sportive, să ne apropiem de ei, fiindcă erau foarte sălbatici, erau răi. De exemplu, la o lecţie, îi zice unul unui profesor (fiindcă erau foarte gomoşi): „Ce, profesore, te-ai enervat?! Ai frigiderul gol?!” Cu mine, tot aşa, au încercat să se comporte în stilul lor, dar nu le-a mers. „Astăzi, vă dau lucrare de control.” „Noi nu dăm!”, m-au anunţat. „Nu daţi?!”, i-am întrebat. Aveau un şef aici, un negru, un tip care făcuse karate. Şi-i bătea când făcea unul câte o prostie! Îi bătea rău de tot. „Dacă nu vreţi, eu îmi iau catalogul, plec şi-l chem pe şeful vostru, ca să vedem ce facem în continuare.” „Nu, nu, nu!”, au sărit aceştia, din vitejii care refuzaseră lucrarea de control devenind nişte mieluşei, care s-au supus testului.
În plus, pe lângă faptul că îi atacau pe români cu sărăcia lucie din magazine, unde mâncarea era pe sponci şi pe cartelă, tinerii obişnuiau să facă şi politică, pişcându-i pe ai noştri cu apropierea de Rusia. „Printre altele, susţineau că noi suntem o ţară slabă, că de ce ne-am lăsat conduşi de ruşi, aşa obişnuia să spună unul dintre ei. „Ruşii sunt mulţi, URSS e o ţară mare, puternică, au bombă atomică. Cum să ne punem noi cu ei?”, încercam să le explic. „Noi îi batem şi pe americani!”, se lăudau libienii, dar cine era să-i creadă?! „Fugiţi, mă, de aici, că, dacă vin ăia peste voi, vă fac zob!” Erau sărăcuţi la minte, dar cred că au mai prins ceva de pe la noi. Am auzit că unii dintre ei au rămas la noi.”, a continuat relatarea acestuia.
S-ar putea ca printre libienii şcoliţi la Câmpulung şi nu numai să fi fost şi dintre cei care urmau să devină spioni, dar este greu de spus cu certitudine acest lucru. Este o bănuială pe care profesorii şcolii au avut-o încă de atunci şi o au şi astăzi. „Între Gaddafi şi Ceauşescu au fost nişte relaţii de genul acesta. Am citit cartea lui Mihai Pacepa „Orizonturi roşii”. La un moment dat, securiştii noştri au reuşit să aducă de la Gaddafi un tanc american, ca să-l studieze şi să se inspire. Sunt multe lucruri de spus, şi cu libienii aceştia, şi cu tovarăşii noştri comunişti.”, a încheiat fostul profesor de la Industrial.