Condus la trenul spre România de către tehnicianul de la ARO, acesta a fugit în Frankfurt şi a cerut azil politic
În toamna anului 1984, Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită de stat în Republica Federală Germană, în timpul căreia a avut convorbiri cu preşedintele Richard von Weitzecker şi cancelarul Helmut Kohl. Deplasarea lui Ceauşescu în RFG s-a produs la şapte luni distanţă de dezvăluirea de către cifratorul şef al Ambasadei României de la Washington, apoi cifrator şef la Ambasada României la Bonn, a identităţii a cinci diplomaţi români implicaţi în atentatele din 1981, cu colete-capcană, împotriva a trei disidenţi români din Occident. Cei trei – Paul Goma, Nicolae Penescu şi Şerban Orescu – au denunţat vehement încălcarea drepturilor omului în România, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, în luna noiembrie a anului 1980. În cazul unuia dintre cei cinci diplomaţi români au existat indicii că a participat, alături de adjunctul teroristului “Carlos Şacalul”, la plasarea bombei de la “Europa Liberă”. Mai mult, a fost ofiţerul CIE care i-a livrat dispozitivul exploziv lui „Carlos” (cooptat de Securitatea din România în asasinarea generalului Ion Mihai Pacepa). De ce consemnăm aceste lucruri care n-au legătură cu Câmpulungul şi Uzina ARO? Exact în timpul vizitei lui Ceauşescu în RFG, între 15-17 octombrie 1984, un ofiţer CIE, de la Secţia Cifru a Ambasadei Române din Bonn, a cerut azil politic. Un tehnician de la ARO, detaşat cu serviciul, în acea perioadă, în Germania, s-a nimerit să fie cel care l-a condus pe ofiţerul de la Cifru la trenul care trebuia să-l aducă în România, numai că angajatul Ambasadei avea alte planuri. Mai mult, îl cunoscuse pe când lucra într-o ţară din Asia. Pentru a-i răsplăti ajutorul musceleanului, ofiţerul CIE i-a făcut câteva cumpărături în „Cartierul Chinezesc” al statului respectiv, pe care i le-a adus în Germania.
Cinci diplomaţi români, expulzaţi din Germania, pe motiv de implicare în atentatul cu bombă de la postul de radio „Europa Liberă”
Ceea ce vom prezenta în continuare se bazează pe relatarea tehnicianului muscelean, aşa cum a perceput el, din poziţia şi calitatea pe care le avea, obligat fiind să păstreze o permanentă legătură cu Ambasada României din RFG. Nicolae Ceauşescu era aşteptat să ia parte la inaugurarea Ambasadei României de la Bonn, în momentul finalizării construcţiei. Era o clădire extraordinar de frumoasă, îşi aminteşte angajatul Uzinei ARO, care a avut ocazia să asiste la ceremonia de inaugurare. Lucru românesc, aproape în totalitate. De la nemţi fuseseră achiziţionate lifturile şi instalaţia de supraveghere video. În rest, muncitorii, piatra de Albeşti şi lemnul au fost aduse din România. Ceauşescu a venit în Germania în 1984 şi, conform presei centrale, la doar zece zile de la vizita sa la Bonn, cinci diplomaţi români au fost declaraţi „persona non grata” de Guvernul federal german. Împotriva celor cinci existau acuzaţii de implicare în expedierea unor colete-capcană unor disidenţi din Occident, Paul Goma, Şerban Orescu şi Nicolae Penescu (ultimul a şi decedat în urma rănilor).
Mai mult, aceştia erau acuzaţi că au avut legătură cu atentatul cu bombă de la postul de radio „Europa Liberă”, din februarie 1981, la ordinul şefului CIE, Nicolae Pleşită, după cum reiese dintr-o plângere a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. „Cei cinci foşti diplomaţi români au fost expulzaţi din Germania, pe baza informaţiilor oferite de un defector român, ofiţerul DIE Constantin Constantinescu, cifratorul şef al Ambasadei României la Bonn.”, consemnează Jurnalul Naţional, în ediţia din 9 noiembrie 2007. Acesta s-a predat autorităţilor vest-germane şi a dezvăluit, pe lângă identitatea celor cinci diplomaţi români, şi faptul că unul dintre aceştia a organizat, împreună cu teroristul Ilici Ramirez Sanchez, cunoscut drept „Carlos Şacalul”, atentatele cu colete explozive, trimise celor trei disidenţi.
Să revenim la relatarea tehnicianului român, căruia nu-i vom dezvălui identitatea. Acesta a avut prilejul să se afle în miezul unor evenimente deloc străine de introducerea de mai înainte. Musceleanul, după cum am precizat, a participat la inaugurarea Ambasadei României de la Bonn, la care Nicolae Ceauşescu n-a mai ajuns. „N-a durat mult şi cinci consilieri de la Ambasada României în Germania au fost trimişi acasă. Li s-a cerut ca, în 24 de ore, să părăsească Ambasada. Ce-a fost de ei, atunci, pe la Ambasadă, pentru că nu ştiau ce să ia, ce să lase… În 24 de ore a trebuit să părăsească ţara!”, şi-a amintit acesta acele zile „fierbinţi”.
Singurul oficial din conducerea ţării, care a venit la inaugurarea Ambasadei, a fost Ion Păţan, printre multele funcţii deţinute, ministru al Comerţului Exterior, ministru de Finanţe al României, şi înainte, şi după Revoluţie. Acesta i-ar anunţat pe români: „Măi, băieţi, nu mai vine şeful!” „Ne-a explicat el ce a discutat cu ambasadorul, după care a plecat. Noi stăteam în poziţia de drepţi. Erau şi mulţi manifestanţi care protestau în afara Ambasadei.”, a continuat acesta. Musceleanul cunoştea, ca urmare a experienţei trăite într-o ţară asiatică, tot datorită sarcinilor de serviciu, faptul că: „La fiecare Ambasadă din lume există un cifru secret, care nu poate să comunice decât cu statul şi pe care îl ştiu doar ambasadorul şi unul singur din Ambasadă, care comunică cu România. Pe cel care a venit şi a făcut acest cifru în Germania… l-am recunoscut imediat. „De unde ne cunoaştem?”, l-a întrebat acesta, oarecum contrariat, neştiind de unde să-l ia, fiindcă tehnicianul nu stătea în incinta Ambasadei.
Musceleanul l-a cunoscut pe ofiţerul de la Cifru în Asia
Angajatul de la ARO i-a amintit în ce împrejurări s-au cunoscut în respectiva ţară din Asia, unde el fusese detaşat în interes de serviciu. „Da, aşa este, tu m-ai dus pe mine în „China Town.”, şi-a amintit specialistul în cifrare. Când mai veneau delegaţii, cei de la Ambasadă, de multe ori, îl trimiteau pe musceleanul nostru, care vorbea engleză şi care avea şi autoturism, ca să-i însoţească în „Cartierul Chinezesc”. „Toată lumea se ducea în “China Town” la cumpărături. Eu, având maşină de service, mă duceam cu ei. Chinezii făceau o speculă extraordinară. Acolo găseai ce nu-ţi imaginai, la preţuri minime. Era 50 de dolari un ceas Seiko automatic. Toată lumea se ducea în „Cartierul Chinezesc”, pentru ceasuri, în special. L-am dus şi pe el şi şi-a adus aminte omul. „Cu ce să te ajut? Ce să-ţi iau de acolo?”, l-a întrebat angajatul Ambasadei, care, având paşaport diplomatic, nu întâmpina probleme în privinţa cumpărăturilor şi a transportului lor peste graniţă. Musceleanul i-a cerut să-i cumpere nişte whisky, cosmetice de damă şi alte nimicuri, pe care tipul chiar i le-a achiziţionat şi le-a adus în Germania.
După ce şi-a încheiat misiunea la Ambasada României din Bonn, trebuia să se întoarcă în ţară. „Ce s-a întâmplat cu el? Era mult mai bine să vii în Berlinul din DDR (acelaşi lucru cu RDG), în Germania Democrată, pentru că plăteai în bani româneşti. Dacă aveai viză de RFG, puteai să treci în DDR oricând. Mi-a dat ambasadorul maşină şi mi-a spus: „Du-l în DDR, la tren.” Urcându-se în maşină… atunci, venise şofer nou la Ambasadă. El a văzut şi a spus, la un moment dat: „Eu nu merg către Hanovra, în partea cealaltă, eu merg către Frankfurt, ce caut eu pe aici?” Şi-i spune acesta: „Vezi ce e în faţă, vezi ce e în spate.” Era înconjurat de armată. L-am dus la Frankfurt… şi zice: „Nu te dai jos din maşină, decât atunci când pleacă maşinile din faţă şi din spate.” Am stat eu de vorbă cu el şi povestea: „Am vrut să-l răstorn, să mă dau cu el peste cap, dar muream şi eu.” A fugit, a rămas în Frankfurt. Era dintre oamenii lui Pacepa. Deci, după ce a făcut toată instalaţia, tot, tot, tot, în loc să se ducă spre România, s-a dus în America. Altă pierdere grozavă.”, a continuat povestirea incredibilă a musceleanului.
“Găseai vreun bilet în maşină: „Caută-mă la telefon.” Dar nu trebuia să-l cauţi, pentru că era prea puternică Securitatea”
Îngrijorat, acesta s-a confesat la Ambasadă că i-a dat bani „fugarului” ca să-i cumpere nişte lucruri din ţara asiatică în care îl cunoscuse. Un funcţionar al Ambasadei i-a transmis atunci: „Uite, ţi le-a luat şi le-a lăsat la mine, dar să nu mai spui nimănui că i-ai dat bani şi că ţi-a luat.” „De ce?”, a întrebat musceleanul. „Pentru că a fugit.”, a venit răspunsul angajatului Ambasadei.
Cum se recunoşteau românii între ei, în Germania? În acele timpuri, autoturismele erau inscripţionate cu două feluri de numere, galbene şi albe. Numerele galbene erau pentru instituţii şi numerele albe, pentru persoanele fizice. Cel care ne-a povestit cum proceda, atunci când dorea să se întâlnească cu alţi români, punea ARO-ului numere de persoană fizică, gândindu-se că este văzut, totuşi. „Toţi care mă vedeau întrebau: „Cum ai plecat, cum ţi-au dat drumul?” Trebuia să-ţi dai seama că este român. Trăgeam maşina la Köln, jos, la Dom, puneam muzică românească şi dădeam drumul la aparat. Aveam muzică, ultima creaţie în România. Era imposibil să nu te întâlneşti cu vreun român. Sau la telefon. Te duceai la telefon şi auzeai: „România, la cabina cutare”. Sau când găseai vreun bilet în maşină: „Caută-mă la telefon.” Dar nu trebuia să-l cauţi, pentru că era prea puternică Securitatea ca să faci ceva. Mai cu seamă că şi între noi era un securist. Asta era. Dar niciodată nu făcea rău.”, ne mai spunea acesta.
Cel despre care tehnicienii ştiau că este securist, de regulă, coleg cu aceştia, se întâlnea cu consulul din ţara respectivă şi-i spunea despre ceilalţi: vine la muncă, nu vine la muncă, ce face. „Normal, dacă te duceai acolo, trebuia să munceşti. Ce făceai?”, a precizat interlocutorul nostru. Însă, toţi erau obligaţi să dea informaţii. De pildă, dacă unul dintre ei se încurca cu vreo asiatică, să spunem, şi voia să rămână cu ea, colegii lui trebuia să anunţe că insul intenţionează să nu se mai întoarcă în ţară. „Era obligatoriu să ţii o legătură cu cineva. Nu era ceva anormal. Altceva n-aveai ce să pârăşti. Că te puneau să găseşti preţuri. “Spune-mi concurenţa de pe piaţă.” Obligatoriu făceai, la plecare, un raport pentru fiecare lună. Au fost multe lucruri grele.”, a încheiat acesta.
