-4.5 C
Campulung Muscel
08/02/2025

Mulţi dintre controlorii militari, nişte şmecheri, care îşi dădeau semnătura în schimbul pieselor

În tinereţea sa, Avram Mitu, astăzi, în vârstă de 73 de ani, pe care îi va împlini la vară, de Ziua Naţională a Franţei, se temea foarte tare de Victor Naghi. De altfel, acest sentiment de intimidare îl insufla majorităţii salariaţilor, care păstrează în amintire diferite episoade, plăcute sau mai puţin plăcute, legate de acesta. Toţi cu care am stat de vorbă îşi amintesc ce cuvinte le-a spus Naghi la angajare, dacă au avut ocazia să fie chemaţi în biroul acestuia, ştiu ce au fost întrebaţi la vreun control al şefului fabricii prin secţii sau cum i-a sancţionat pentru greşeala proprie sau a unui subaltern. N-am întâlnit pe nimeni, dintre foştii angajaţi, care să nu fi avut, personal, o experienţă cu Victor Naghi, indiferent cât de îndepărtat a fost locul său de muncă, ierarhic vorbind, de poziţia de director al întreprinderii. Afirmaţia este valabilă şi pentru fraţii Mitu, unul rodat la Caroserie şi Finisări, celălalt, la bancul de rodaj. Şi Avram, şi Pavel au trecut pe la Control, primul pentru o perioadă de o lună, fiindcă nu s-a putut adapta deloc în acest domeniu, iar cel de-al doilea, pentru aproape zece ani. De la Pavel Mitu am aflat cum a obţinut postul la Control, “interviul” fiind susţinut în faţa lui Victor Naghi.

“Dacă stăteai la el la uşă şi-l auzeai zbierând, fugeai!”

După un sfert de veac consumat într-un mediu toxic, la bancul de rodaj, Pavel Mitu s-a orientat către un domeniu cu mai puţină dificultate din punct de vedere al sarcinilor de serviciu, dar cu mai multă responsabilitate. Ca să ocupe un post la Control, a fost nevoit să treacă pe la directorul Naghi, ca să-l vadă, să-i pună câteva întrebări şi să hotărască dacă este sau nu bun de controlor. “Făcea şedinţe cu inginerimea şi orăcăia, nu ţinea cont. Dacă stăteai la el la uşă şi-l auzeai zbierând, fugeai, nu mai stăteai.”, spunea acesta. Şi, totuşi, Pavel Mitu, care s-a nimerit la uşa directorului într-un astfel de moment de nervozitate a lui Naghi, în care îşi descărca nervii pe participanţii la şedinţă, a stat, fiindcă îşi dorea să-şi schimbe locul de muncă.      
Împreună cu el au fost încă doi colegi, care aspirau, la fel ca acesta, la posturi de controlori. “Am fost trei inşi la el. Nu se terminase şedinţa şi striga înăuntru. Am stat la uşă şi tremuram, fiindcă nu mai avusesem până atunci treabă cu el. Cum am intrat în biroul lui, ne-a pus în linie. Pe mine m-a luat primul la întrebări. Aveam salopeta spălată, m-am pregătit înainte să mă prezint în faţa lui. “Tu unde lucrezi?”, m-a întrebat Naghi. “În bancul de rodaj.”, i-am răspuns. “Câte standuri sunt acolo?…” I-am descris în câteva cuvinte locul de muncă. “Mă, ce faci la motoare acolo?” “Le rodăm.” “Şi dacă au defecţiune ce faci? Unde te duci?” Am nimerit răspunsul, deşi tremuram. “Mă duc pe linie, unde e piesa, ca să văd ce se întâmplă.” “Aşa, mă, aşa trebuie. La controlorul acela să te duci, că el i-a dat drumul!”, mi-a zis Naghi. După aceea m-a lăsat în pace. L-a luat pe următorul. Era, pare-mi-se, Fologea, tatăl lui Marinică Fologea. “Tu ce-i faci fierului acesta?” Nu mai ştiu exact ce l-a întrebat… Fologea era la Forjă. A mai fost unul din Sculărie. “Ce le faci tu la două suprafeţe, cum controlezi dacă etanşează?” Dar el n-a prea ştiut ce să răspundă. “Mă, firul de păr trebuie să-l bagi pe acolo şi să vezi cum e, dacă intră sau nu!” Nu l-a luat pe acela. Am fugit de nu m-am uitat în urmă după ce am terminat. Îl ştiam de frică, nu suflam în faţa lui. Un om straşnic.”, ne-a povestit Pavel Mitu în ce împrejurări l-a cunoscut pe Naghi.
“Se dădeau probe de lucru, a confirmat Avram. Când m-am angajat eu, candidatul era supus unei probe căreia i se spunea “coadă de rândunică”: două piese trebuia să intre una în cealaltă şi să nu se vadă nimic la fanta de lumină.”

Naghi la ingineri: “Voi nu trebuie să fumaţi Kent, că nu producem mult la birouri”

Fratele său mai mare, Avram, l-a cunoscut pe Naghi, ca tânăr angajat la I.M.M. şi, la fel ca Pavel, simţea o stare de disconfort când directorul intra în câmpul său vizual. “Veneau maşini întârziate ale lui I.G.O. Dacă suna de şapte, ieşea el (n.r. Victor Naghi) la poartă şi le dirija. În plus, a ţinut mult la curăţenie. Dimineaţa, când ne duceam la vestiar şi ne schimbam, dacă se întâmpla să sune sirena şi nu eram gata, îl apuca strigatul la noi: “Hai, mă, nu v-aţi schimbat?!” Mai erau unii care stăteau de vorbă. A fost bun ca director şi-l ştiam de frică. Făcea câte o şedinţă cu noi, afară, şi ne povestea ce le spunea inginerilor: “Voi nu trebuie să fumaţi Kent, că nu producem mult la birouri.” Adică avea pretenţie şi de la ei, să proiecteze ceva nou.”, relata Avram Mitu.  
Un coleg de-al său a avut un incident cu un portar. S-a certat cu el, i-a luat cascheta de pe cap şi a fost înhăţat imediat. Chiar a făcut puşcărie pentru conflictul cu omul de ordine. Acesta le-a povestit tovarăşilor de serviciu că directorul ţinea în birou o sabie. În momentul în care “agresorul” portarului a intrat în biroul lui Naghi, acesta a pus mâna pe sabie şi a gesticulat în aşa fel cu ea, încât acesta a crezut că acolo îşi va găsi sfârşitul. 
Avram Mitu, care a fost un apropiat al lui Ion Giuvelcă, datorită căruia a ajuns să lucreze, timp de un an şi patru luni, în Italia, ne spunea că şi acesta era un tip riguros şi sever. Disciplina întreţinută prin capacitatea de buni lideri a lui Naghi şi Giuvelcă (deşi numele celui din urmă se leagă de accentuarea pantei descendente pe care a pornit fabrica după ’89) a devenit o noţiune desuetă după Revoluţie. Tot atunci, s-a încheiat şi controlul militar, care, deseori, se făcea de pomană, pentru că mulţi dintre controlorii desemnaţi de Armată nu se pricepeau. “Unii erau aduşi de pe la aviaţie… plus că erau şi şmecheri. “Semnăm maşinile, dar daţi-ne bujii, daţi-ne nu ştiu ce.”, aşa cereau. Doar asta urmăreau: să le dai piese. Semna o dată controlul nostru din uzină, apoi avizau şi cei de la Armată. Se certau directorii cu ei, fiindcă erau maşinile în Gară şi ei nu semnaseră pentru ele.”
Una dintre probele prin care trecea automobilul în faza de control consta în derularea unor teste de presiune la apă. Fiind tinichigiu, Avram Mitu lua parte la astfel de verificări. “Venea apa cu o asemenea presiune, încât intra prin orice crăpătură. Te urcai în maşină, care era trasă cu cablul, nu cu motorul. Sau era pusă pe bandă. Iar apa ţâşnea din toate părţile. Nu mai puteai să ieşi, nu vedeai nimic din maşină. Din interior vedeai pe unde intră apa, pe la uşi, pe colo, pe dincolo… Etanşarea era cel mai greu de rezolvat.”, spunea acesta.

“Se ştia că piere uzina asta”

Avram şi Pavel au plecat în acelaşi timp de la uzină, cu ordonanţa, în 1999. Avram a ieşit la pensie de la Finisări, iar Pavel, din bancul de rodaj (timp de un deceniu, a lucrat la Control). “Am stat la Control, dar nici mie nu mi-a convenit, fiindcă luam mai mulţi bani în partea cealaltă. Dar a fost şi o perioadă în care n-a prea mai fost de lucru. …Ne-au dat salariul pe un an şi, când am terminat şomajul, s-a schimbat legea.”, spunea Pavel Mitu în ce condiţii s-a produs ruptura de uzină. Avram a putut să iasă imediat la pensie, numai că Pavel, mai mic cu trei ani, a fost nevoit să stea un an pe tuşă, fără pensie ori alt venit. La 63 de ani şi o lună, s-a putut pensiona. “Se ştia că piere uzina asta. Mie îmi spuseseră mulţi oameni grei.”, a încheiat Avram Mitu.

Administrarea blocurilor uzinei, chinul de pe lume

“Să nu spun jumătate, dar cred că din fiecare familie din Lereşti era cel puţin o persoană care lucra la ARO. Şi eu, când vedeam că vine cineva de la uzină, îmi spuneam cu admiraţie: Lucrează la uzină! Era strungar. Voi ajunge şi eu vreodată să lucrez la I.M.M.?”, mărturisea, în cadrul unui interviu acordat ziarului nostru, Mircea Cojocaru. A avut o activitate diversificată în cele peste patru decenii, trecând prin domenii variate: Motor, Sculărie, Mecanicul Şef, Serviciul Administrativ, Ofiţer de Serviciu de permanenţă. Şi-ar fi dorit o funcţie de tehnician, deoarece asta era pregătirea lui, chiar dacă nu se putea principal, măcar proiectant, însă… n-a fost să fie. Cea mai mare răspundere a avut-o în cei 18 ani, în care s-a ocupat, în calitate de maistru instructor, de pregătirea în cadrul uzinei a elevilor Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Iar cea mai grea perioadă a fost din 1993, până în 1996, în care a îndeplinit funcţia de maistru la Serviciul Administrativ – Întreţinere blocuri şi blocuri administrative din cadrul întreprinderii. Atunci, a avut în grijă administrarea celor cinci blocuri din complexul muncitoresc, a blocului administrativ şi a diferite laboratoare. Aici s-a confruntat cu cele mai mari greutăţi. “Tablouri electrice deteriorate, instalaţii avariate, insalubre, nu aveai materialele corespunzătoare pentru întreţinere, tâmplării rupte, geamuri sparte, pereţii sparţi pentru scoaterea coşurilor de la sobe improvizate, fiindcă nu aveau căldură… Curgea apa pe pereţi, prin spate, pe la grupurile sanitare.”, erau dificultăţile de care s-a lovit în această perioadă a îndelungatei sale cariere. Nefiind locuinţa lui, omul nu ţinea la ea. În imagine, blocurile nu erau atât de distruse cum sunt în prezent, întrucât încă se lucra la uzină, care se îngrijea să fie administrate bine. Fiind proprietară, fabrica încasa banii. “Fiecare bloc avea administrator, care ne aducea la cunoştinţă, iar eu îl informam pe şeful Serviciului, îi spuneam ce materiale îmi trebuie.”, ne povestea acesta câte ceva din perioada în care s-a ocupat de blocurile muncitoreşti. 
Un bun prieten al lui Mircea Cojocaru, cu care a fost în aceeaşi clasă, din primul an de şcoală, a fost Gheorghe Răucea. După Şcoala Elementară, au fost colegi şi la Şcoala Profesională, la liceu, în armata efectuată la Timişoara, apoi la Şcoala de Maiştri. “Gheorghe Răucea a fost promovat în funcţia de vicepreşedinte al comunei Lereşti. În 1983, a murit într-un accident stupid, la Rădeşti, la vârsta de 38 de ani. Mi-ar fi părut rău să nu spun nimic despre el.”, mărturisea cu nostalgie despre bunul său amic. “Prieteni eu spun că am mulţi sau, cel puţin, eu îi consider prieteni, nu ştiu dacă şi ei mă consideră prietenul lor. Aş putea să-i amintesc pe Elena Duţă, de la Serviciul Personal, Cornel Şotcan, Valeria Măruntu.”, spunea în continuare Mircea Cojocaru, cu scuze faţă de foştii colegi de serviciu pe care nu i-a amintit, din cauza trecerii anilor, care supune memoria unui om la nedorite încercări.
Completăm acest fragment al relatării lui Mircea Cojocaru cu câteva referinţe de natură personală. De la fiul său, Costel Cojocaru, care lucrează la Hidroelectrica, la barajul din Lereşti, are un nepot, Mihnea, elev în clasa a IV-a la Şcoala Generală nr.3. De la fiica Emilia Mihaela are o nepoată, Ana Maria Stănescu, angajată la un salon de înfrumuseţare din oraş, iar de la cealaltă fiică, Elena Loredana, geamăna Mihaelei, încă un nepot, Mihai Daniel Dumitraşcu. Băiatul a urmat primele două clase de liceu la Colegiul Naţional “Dinicu Golescu”, unde a jucat volei, fiind monitorizat în această perioadă de Clubul “Steaua”. Ca urmare a includerii în lotul lărgit al clubului, Mihai a fost transferat la Liceul “Mircea Eliade” din Bucureşti, cu profil sportiv, în prezent, fiind în clasa a XI-a. Daniel Vasile Dumitraşcu, ginerele lui Mircea Cojocaru, subofiţer în cadrul Unităţii de Jandarmi (unde a lucrat şi soţia, Loredana), a fost transferat la Jandarmeria Dâmboviţa, la Tărtăşeşti, când s-a desfiinţat unitatea locală. Acolo, a funcţionat până când s-a restrâns activitatea. În prezent, este şef la un magazin de piese şi accesorii auto în cartierul Tabaci.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!