Avram Mitu şi colegii săi de la Şcoala Profesională, promoţia 1955-1958, câţi mai sunt în viaţă, îşi alină dorul de uzină o dată pe an, cu ocazia revederii organizate în prima zi a lunii septembrie, la un restaurant din Câmpulung. „Care mai suntem şi care vrea să vină ne întâlnim şi povestim.”, mărturisea acesta, de curând. Una dintre povestirile preferate datează din vremea în care erau elevi, obligaţi să treacă printr-un duş rece, indiferent de anotimp. De îndeplinirea torturii era responsabil Dulică, un fel de fochist al băii comunale a uzinei, pe care interlocutorul nostru ni l-a descris drept un om rău şi cam zăpăcit. „Uzina avea jos o baie. Educatorul Nicu Hagi ne ducea la baie şi Dulică ăsta nu ne lăsa până nu treceam printr-un jet de apă rece. Nu puteam să-i păcălim deloc. Cât ţipam până reuşeam să ieşim de acolo! Ziceau că răcim dacă nu trecem prin apă rece. Iar ceilalţi îl mai şi întărâtau.”, povestea Avram Mitu. Într-un an, la o revedere, a venit şi Liviu Ţâroiu, de care îl leagă amintiri din perioada în care a lucrat în Italia. Generaţia fratelui său mai mic, Pavel Mitu, a făcut o singură revedere, la 25 de ani, de a cărei organizare s-a ocupat fostul şef al service-ului din Voineşti, Năftănăilă.
„Ştiam de Revoluţie, fiindcă ne spuneau italienii: „Ieşiţi la atac! Muriţi!”
Angajat ca lăcătuş, în 1958, Avram Mitu n-a zăbovit mult în această meserie, întrucât, din momentul în care a început să se execute caroseria pentru IMS la Câmpulung, s-a reorientat profesional, trecând la „tăblăraie”. Asta a făcut până în 1983, când, de gura unor şefi, s-a văzut nevoit să-şi schimbe îndeletnicirea, după 25 de ani de lucru ca tinichigiu. La presiunile superiorilor, a ajuns la Control, domeniu care nu îi plăcea deloc, mai ales că i se luau din bani, când dădea drumul vreunei maşini la care mai era de remediat câte ceva. „Era un inginer, Dorobanţu, şeful Controlului, care venea în inspecţie. N-am stat decât o lună şi m-au luat la Finisări. Ştiau că sunt meseriaş şi lor asta le trebuia, să aibă oameni buni, ca să se descurce.”, ne-a povestit despre ultima schimbare a postului intervenită în cei 41 de ani de muncă. Astfel, a lucrat la Finisări din 1983, până în 1999, şi de acolo a plecat definitiv din fabrică.
Chiar şi după ce a fost luat la Finisări, fostul şef de la Caroserie îi spunea lui Giuvelcă, atunci când i se dădea planul şi vedea că este cam mare: „Dacă nu mi-l daţi pe Mitu, să ne ajute…” Ştiu că, o perioadă, m-au luat înapoi. Mă plăteau cei de la Finisări şi lucram pe bandă (n.r. la Caroserie).”
În luna decembrie a anului 1987, Avram Mitu şi-a făcut bagajele şi a luat drumul Italiei, trimis fiind de directorul Ion Giuvelcă. Dintre toţi liderii întreprinderii câmpulungene, Avram Mitu îi poartă cea mai mare admiraţie succesorului lui Victor Naghi, deoarece pe Giuvelcă a avut ocazia de a-l cunoaşte îndeaproape. „Pe mine, Giuvelcă m-a trimis în Italia. Vedea cum lucrează omul, mă urmărea, mă prindea pe la Finisări, când schimbam laterale, dar nu-mi zicea nimic. Îi plăcea ce vedea. Şi Giuvelcă era dur. Odată, pregăteam lotul de Columbia. S-a făcut un atelier special şi lucram noaptea: 12 ore unii, 12 ore alţii. Atunci, venea Giuvelcă personal şi controla maşinile. Să-i bată pe controlori şi nu alta, când găsea defecte! „Cum, mă, n-ai controlat aici?!” Se urca pe scaune, se trântea odată pe spătarul acela, care nu ţinea la multe maşini, se ducea. Nu culisau scaunele, care erau făcute de Metalurgia, dar trebuia controlate la noi. În privinţa asta, Giuvelcă a fost foarte ager. Eu am fost prieten cu el, dar, când m-am întors din Italia, n-a mai fost el director, a fost cel de la Piteşti, Ivan. N-am zis nimic când m-a propus să merg în Italia. Îmi era parcă jenă că plec şi chiar mă gândeam cum o fi pe acolo. Până la urmă, mi-a venit decizia să-mi fac actele şi am plecat.”, povestea Avram Mitu despre această şansă pe care a avut-o înainte de Revoluţie, de a vedea o lume total diferită de realitatea cruntă din România anilor ’80.
„La noi era problemă şi cu mâncarea şi când am văzut acolo…”, îşi aduce şi acum aminte în ce paradis a nimerit în urmă cu 27 de ani. Belşug, civilizaţie, toate bunătăţile pământului la discreţie, în timp ce românii răbdau de foame şi suportau frigul şi bezna în apartamente. „La noi, aceea a fost cea mai grea perioadă, ’88, era prăpăd! Cei de acasă ne spuneau nouă, celor din Italia: „Mă, nici lame de ras nu mai găsim.”, a continuat relatarea câmpulungeanului, care a ajuns în Peninsulă în decembrie ’87 şi a lucrat acolo tot anul 1988 şi patru luni din următorul. S-a întors acasă pe 1 mai 1989. „Ştiam de Revoluţie, fiindcă ne spuneau italienii: „Ieşiţi la atac! Muriţi!” Italienii veneau la noi, la Câmpulung, şi recepţionau maşini. Şi eu lucram cu ei.”, ne mai spunea acesta.
În Italia, a fost detaşat şi la Bologna, unde se vindeau autoturismele complete şi unde şef de service era Gigi Tolbaş, însă, cea mai lungă perioadă a şederii sale în străinătate, a lucrat la Atessa, la linia de montaj.
Patronul italian le reproşa: „Mă, voi nu faceţi nimic acolo, nu schimbaţi nimic!”
Italienii luau din România maşinile demontate, caroseria, şasiul, ş.a.m.d., mai puţin motoarele. Nu foloseau pe ARO-uri motoare româneşti, ci motoare străine, performante, ca să poată să vândă autoturismele. „Patronul Biagini mai avea necazuri, dar îi convenea, fiindcă le lua bine. Lua şi ARO 10, lua şi ARO 24 şi, cum era în contract, îi mai băgau şi nişte dubiţe de la Bucureşti. Pe acestea le ţinea în spate, fiindcă poluau rău. În schimb, a făcut treabă cu ARO 10.”, îşi aminteşte Avram Mitu. La Atessa fusese o fabrică de motociclete, care a fost falimentată, probabil, din cauza vecinătăţii cu o fabrică a producătorului japonez Honda. De la fosta firmă rămăseseră magazii pline de piese de motocicletă.
„În Italia era lux, lucram opt ore, plus că era foarte bine amenajată hala aceea de la Atessa, unde erau asamblate maşinile. Avea 150 de salariaţi, vopsitorie automată… nu ca la noi. Aveam pe unul, Enzo, care se uita pe un geam mic, supraveghea de afară. Patronul făcea o grămadă de bani, fiindcă, în afară de italieni, dădea maşini şi pe la austrieci, şi pe la nemţi. Era foarte bună pentru teren accidentat, având tracţiune şi pe faţă, şi pe spate. Vedeam maşinile cum ies ca şi când se pregăteau de o expoziţie. În curtea firmei avea amenajat un mal de pământ, pentru demonstraţii. Când veneau străini, urcau pe o parte, coborau pe alta.”, a rememorat Avram Mitu vremurile în care afaceristul italian se străduia să vândă un produs îmbunătăţit.
O anexă a liniei de montaj, în care ai noştri nu aveau acces, era atelierul de prototip, unde îşi desfăşurau activitatea câţiva angajaţi mai în vârstă. Aceştia se inspirau de la diferite tipuri de maşini. „Era foarte secret. Copiau de la ARO ceva, de la alţii altceva. Nu ne dădeau voie să intrăm. N-am intrat niciodată, n-aveam voie, noi, românii. Aveau un singur controlor în toată secţia. Iar ce era de remediat remediam după ora cinci, după ce plecau ei. La şasiuri aveam cel mai mult de lucru, fiindcă veneau deplasaţi suporţii aceia. Eu cu Trandafir îi făceam, cu cricuri, găseam noi metode. Dacă ne-ar fi văzut italienii, sigur nu ne-ar fi lăsat.”, povestea musceleanul, membru al echipei de tehnicieni detaşate în Italia cu doi ani înainte de Revoluţie.
„Pe noi ne ajutau italienii la ARO 10. Barele de plastic ei ni le-au proiectat. Ne spunea Biagini: „Mă, voi nu faceţi nimic acolo, nu schimbaţi nimic!” Plus că barele acelea le luau şi mai ieftin, colaborând cu italienii. Nu mai ai voie acum, cum făceam noi ARO 24, cu bulbarul acela, fier masiv. Acum, să ai bare de plastic, căci, în caz de accident, mai scapă omul. Celălalt te făcea zob. Mergeau şi acelea, dar pentru război.”, a precizat Avram Mitu.
Când venea în Italia, Ţâroiu, un bun bucătar, le făcea mâncare
Patronul liniei de montaj, Biagini, nu venea decât vinerea, din câte îşi mai aminteşte Avram Mitu. Asta şi pentru că italienii erau foarte conştiincioşi. „Orice defect vedeau la caroserie, când mergea pe bandă, încercuiau frumos cu cretă şi fiecare îşi făcea treaba. Dar lucrau tot cu tineri, pe care îi subvenţiona statul – cum se încearcă acum şi la noi – şi, poate, şi din acest motiv, erau conştiincioşi. Se încheia contract pe şase luni şi, dacă tânărul se ţinea de treabă, îi prelungea, dacă nu, nu. Şi pe acolo mai era câte un beţiv. Era unul, săracul, tăiat pe mâini în tablă de la un capăt la altul! Eram prieteni cu el. Venea pe la noi, pe la hotel.”, povestea amuzat, amintindu-şi de camaradul italian.
„Biagini ne lua pe noi de gât, fiindcă nu i se dăduse documentaţie… nimic. Şi mai erau nepotriviri. Era şi şmecher. Noi mai remediam acolo, nişte găuri, care i se păreau nu ştiu cum, le astupam, dădeam altele, unde ziceau ei. „Sunteţi băieţi buni, dar mie îmi ardeţi curentul cu convertizorul, materiale…”, avea câştig mare de pe urma noastră.”, ne mai spunea acesta despre şeful italian, care şi-a închis fabrica după Revoluţie. I-a avut colegi la Atessa, printre alţii, pe Mihai Trandafir, tinichigiu ca şi el, pe Miron Enache, pe Vasile Ion, din Piatra. Cu ei a mai fost şi inginerul Arsene. Şef de service, în perioada şederii lui Mitu în Italia, a fost Ion Toma. „Venea la noi şi Liviu Ţâroiu. Era băiat bun, ne făcea mâncare. Se pricepea bine la bucătărie.”, a completat Avram Mitu.
Afaceristul italian începuse construcţia unei statui a lui Ceauşescu la Atessa
Memorabile sunt serile în care petreceau împreună cu securiştii trimişi să le urmărească fiecare pas pe pământ străin. Iar aceştia beau până se făceau criţă, nemaiputându-se ţine pe picioare. Se clătinau până se prăbuşeau, dar, a doua zi, îşi aminteau cine a râs de ei şi cine nu. „A doua zi, spuneau: „Tu ai râs de mine aseară”, îşi aduceau aminte tot ce vorbeam. Eu eram cu unul Tănase. Tănase, cel care a râs de el, zicea: hopa, şi-l prindea cu scaunul. Dar a doua zi, şi-a adus aminte. „Tu n-ai vorbit nimic.”, spunea de mine. Eu eram mai tăcut… îi băgam în bucătărie… Ştiam că ne urmăresc, dar n-aveam treabă cu ei. Ni se făcuse instructaj de când am plecat acolo. N-aveam voie să lucrăm în zilele libere, dar eu tot mă duceam sâmbăta, când nu erau ei la serviciu. Erau nişte băieţi în fabrică, italieni, care ne spuneau: “Hai, culegem măsline o jumătate de zi, apoi mâncăm, bem”, aveam maşina noastră la dispoziţie.”, a continuat relatarea lui Avram Mitu.
Musceleanul, care a lucrat cu italienii pe bandă, s-a descurcat. „N-aveai voie să vii cu nimic atunci. Eram urmăriţi. Atâta avantaj am avut din uzina asta, că am plecat în Italia. Cred că muream aici, pentru că la Finisări se lucra de dimineaţa, până la cinci-şase. Venea spaniolul la recepţie, venea ungurul, italianul, îi ducea mai întâi la Voina şi pe la cinci îi aducea la uzină!” După Revoluţie, afacerea cu Italia a picat, ca multe altele. Pe Biagini îl lega de România şi ARO prietenia cu Elena şi Nicolae Ceauşescu. Lui Nicolae Ceauşescu începuse să-i ridice o statuie la Atessa.
