Timp de 18 ani, a desfăşurat o muncă ce implica răspundere şi grijă pentru tinerii instruiţi
Patruzeci de ani din cei 69, pe care lereşteanul Mircea Cojocaru i-a împlinit în urmă cu două zile, pe 30 martie, s-au scurs pe platforma industrială de la margine de Câmpulung, unde a schimbat de mai multe ori decorul locului de muncă, sarcinile şi colectivul. A început la Motor, a continuat la Sculărie, apoi la Mecanicul Şef, Serviciul Administrativ şi a încheiat la Serviciul Ofiţer de Serviciu de permanenţă. Cea mai însemnată perioadă a îndelungatei sale cariere, care a numărat 18 ani, a fost dedicată pregătirii în cadrul uzinei a elevilor Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, în calitate de maistru instructor. A fost o muncă ce implica riscuri şi o mare răspundere, dar erau şi satisfacţii, după cum mărturisea Mircea Cojocaru. De pildă, când elevul obţinea 9 şi 10 la examinare, muncitorului în subordinea căruia se afla tânărul instruit i se acorda o primă în valoare de 300 de lei. Şi nu doar la satisfacţiile de ordin material se referea interlocutorul nostru. Era o bucurie când auzea că elevul său a învăţat intens şi a absolvit o facultate. “Au fost elevi care au ajuns ingineri, nu din mâna noastră, ci datorită ambiţiei lor, dar făcând practică sub supravegherea noastră.”, spunea, modest, Mircea Cojocaru. Este cazul directorului Aurel Tocilă, care a fost elevul său. Naratorul nostru îşi aminteşte că, peste ani, s-a întâlnit absolut întâmplător, în afara fabricii, cu Aurel Tocilă. “Să trăiţi, domnul director!”, l-a salutat Mircea Cojocaru pe fostul său elev. “Maistrul meu!”, l-a prezentat directorul Tocilă persoanelor care erau de faţă.
S-a ocupat de instruirea practică a elevilor Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini în toate meseriile
Mircea Cojocaru, de loc din Lereşti, s-a născut pe 30 martie 1945. După primele şapte clase de Şcoală Elementară absolvite în comuna natală, în anul 1959 a intrat, prin concurs, la Şcoala Profesională. Ca urmare a susţinerii examenului de admitere, unde a trebuit să facă faţă unei concurenţe de trei-patru candidaţi pe loc, a fost admis la clasa de frezori, rabotori, mortezori, Prelucrări pentru aşchiere. În iulie 1962, a absolvit Şcoala Profesională, momentul fiind urmat imediat de încadrarea sa în muncă. Primii trei ani, a lucrat la Secţia Motor, condusă pe atunci de inginerul Dobrov, avându-i ca maiştri pe Pavel Bulacu şi Ion Bratu. În 1965, a fost recrutat pentru satisfacerea stagiului militar, timp de un an şi patru luni, până în noiembrie 1966, când a fost lăsat la vatră.
Înainte de a pleca în armată, Mircea Cojocaru a urmat, la seral, primele două clase, a VIII-a şi a IX-a, la Liceul Teoretic „Dinicu Golescu”. După revenirea din armată, a reluat cursurile liceale, pe care le-a absolvit în 1968. La încheierea stagiului militar, n-a mai lucrat la Motor, ci a fost angajat, tot ca frezor, la Secţia Sculărie, unde era şef inginerul Ivănescu, iar, ca maistru, l-a avut pe Mitu Isaia. Activitatea la noul loc de muncă a durat până prin 1969-1970.
În acea perioadă, Mircea Cojocaru a jucat fotbal la echipa Muscelul Câmpulung. Înainte de a ajunge la echipa Uzinei ARO, a activat la Voinţa Câmpulung, apoi la Recolta Lereşti, până prin 1967, apoi a trecut la Muscelul, unde a jucat până în 1971-1972.
De la Sculărie a trecut la Mecanicul Şef, secţie cu profil regie – acord, diferit de ceea ce se întâmpla la Sculărie. „Aici am lucrat tot ca frezor, pe diferite tipuri de maşini, freză, morteză, raboteză, maşină de alezat.”, a continuat Mircea Cojocaru. Alt reper din biografia sa profesională: în anul 1971, a renunţat la activitatea fotbalistică şi a intrat în arbitrajul de fotbal. „Am absolvit un curs de arbitri de fotbal, promovând în lotul Diviziei C la arbitraj, unde am activat vreo opt-nouă ani, timp în care am arbitrat şi Divizia B (Liga a II-a) la linie.”, a continuat Mircea Cojocaru.
În 1973, a susţinut examenul de admitere la Şcoala Tehnică de Maiştri, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu. Pentru Mircea Cojocaru a intervenit o avansare profesională, în luna decembrie a anului 1975, când a fost promovat în funcţia de maistru instructor, în cadrul aceleiaşi secţii, Mecanicul Şef. În această calitate s-a ocupat de instruirea practică a elevilor Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini în toate meseriile necesare uzinei: prelucrători prin aşchiere, electricieni, forjori, lăcătuşi mecanici ş.a.m.d. Tinerii care urmau cursurile Şcolii Profesionale făceau practică în întreprindere, cu aceşti maiştri instructori, printre care, timp de 18 ani, s-a aflat şi Mircea Cojocaru.
A avut în grijă blocurile muncitoreşti şi blocurile administrative ale fabricii
Întrucât Grupul Şcolar avea foarte multe clase, şi la liceu, şi la profesională, practica se desfăşura pe baza unui program, care presupunea rotaţia claselor. Mircea Cojocaru a îndeplinit această funcţie până în anul 1993. „Eu şi mai mulţi dintre colegii mei, căci am fost 11 la număr, nu eram titularizaţi. Eram ai uzinei şi lucram pentru instruirea practică a elevilor Grupului Şcolar. În 1993, reducându-se numărul de clase la liceu – şcoală profesională, am fost determinaţi să ne găsim altceva, nemaifiind locuri de muncă pentru noi.” Asta în ciuda faptului că Mircea Cojocaru şi alţi colegi şi-au luat gradul, plus că aveau atâţia ani de experienţă. Însă erau destui maiştrii din cadrul şcolii, plătiţi pentru această muncă, având aceste atribuţii, conform fişei postului. Mircea Cojocaru, Aurel Trufăşilă, Gheorghe Ţurlea, Avram Oancea, Gheorghe Duţă, Neagoe şi Jinga, în schimb, nu erau titularizaţi pe post şi, astfel, s-au văzut nevoiţi să renunţe la această activitate.
Prin urmare, în 1993, a fost trecut ca maistru la Serviciul Administrativ – Întreţinere blocuri şi blocuri administrative din cadrul întreprinderii. Din această poziţie, răspundea de maniera în care erau administrate cele cinci blocuri din complexul muncitoresc al lui ARO – blocul 1 de la Rotunda, blocurile 2, 3, 4 şi 5, de lângă uzină – precum şi de blocul administrativ, în care se găseau birourile conducerii, şi diferite laboratoare, unde apăreau defecţiuni. „Aveam instalatori, electricieni, zugravi, tâmplari. La Serviciul Administrativ era şef, în acea perioadă, inginerul Ion Vasiloiu, iar director administrativ, Gheorghe Albu.”, spunea Mircea Cojocaru, căruia i-a fost cel mai greu în perioada în care a îndeplinit funcţia de maistru la Administrativ, pentru că nu avea materialele necesare, toţi îl chemau ca să rezolve sau să-i sesizeze una-alta.
În 1996, la societatea ARO era înfiinţat Serviciul Ofiţer de Serviciu de permanenţă, în cadrul căruia Mircea Cojocaru a activat până în anul 2001. “La Ofiţerul de Serviciu eram patru: 12 cu 24, 12 cu 48, serviciul. După ora 15.00, răspundeam de întreaga activitate din fabrică, după plecarea conducerii administrative şi a directorilor. Poate, plecau pe la şapte, nu plecau la trei. Dar tot ce se ivea, probleme, maşină de serviciu, salvare, asistenţă medicală în secţii… pentru materiale lipsă la unele secţii, trebuia să chemi de acasă magazionerul. Veneau maşini cu piese, cu colaborare, ş.a.m.d., trebuia să aduci de acasă oamenii. Sau să trimiţi maşina, că a rămas cineva în pană pe undeva.”, relata Mircea Cojocaru despre atribuţiile sale. În 2001, desfiinţându-se serviciul amintit, a fost transferat ca şef de grupă P.S.I., până în 2003, când, aşa cum se exprima cu un umor negru Mircea Cojocaru, “a avansat” la funcţia de şomer. În 2004, s-a pensionat anticipat, până în 2008, când a ieşit la pensie la limită de vârstă. Dintre colegii şi şefii cu care a colaborat bine de-a lungul celor patru decenii, i-a amintit pe: inginerul Gheorghe Albu, şeful Serviciului Personal, Marilena Bolboacă, tot de la Personal, Gheorghe Ghizdavăţ, tehnician la Personal, Aurel Trufăşilă, Mariana Bumbulici, Ion Dobrescu (cu el a fost coleg şi la maiştri şi, la fel ca Mircea Cojocaru, a ajuns maistru la Mecanicul Şef), Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Ţurlea, Gheorghe Rădici, Miron Mailat, Avram Oancea, Gheorghe Duţă, care au terminat Şcoala de Maiştri în diferite perioade, Paul Mugurel Schiaucu, de la Ofiţerul de Serviciu.
Dificultăţile de care s-a lovit, în anumite perioade ale vieţii profesionale, nu l-au ocolit, din nefericire, nici în viaţa personală, pentru că, în urmă cu trei ani şi jumătate, şi-a pierdut soţia. Mircea Cojocaru are trei copii, un fiu în vârstă de 44 de ani, şi două fete gemene, de 41 de ani. De la fiecare copil are câte un nepot, o fată şi doi băieţi. Cel mai mare dintre copiii săi, absolvent al Facultăţii de Electromecanică, lucrează la Hidroelectrica, la barajul din Lereşti, iar soţia acestuia ocupă un post de igienist în cadrul Primăriei Lereşti.
