15.5 C
Campulung Muscel
17/06/2024

Peste 200 de elevi pe serie mâncau mai bine ca acasă la cantina de lângă Primărie

Sute de elevi ai Şcolii Profesionale serveau masa la cantina care funcţiona la subsolul clădirii de lângă Sfatul Popular, pe locul actualei Pieţe a Primăriei. Unitatea de învăţământ a Întreprinderii Metalurgice de Stat s-a ales cu sediul fostului Gimnaziu Comercial din strada Negru Vodă, nr.131, după comasarea, în 1959, a Şcolii Profesionale de Ucenici a I.M.S. cu Grupul Şcolar al Întreprinderii Miniere Câmpulung. În acel moment, şcoala uzinei a preluat toate imobilele şi atelierele celeilalte instituţii, având misiunea de a califica viitori muncitori pentru cele două întreprinderi. Construcţia din centru, ridicată în 1908, avea la parter 13 încăperi, iar cantina de la subsol, spaţioasă, asigura, în cele trei săli, micul dejun, pânzul şi masa de seară pentru 200 de elevi pe serie. La o aşa „clientelă”, personalul era pe măsură: doi bucătari, dintre care unul cu pregătire şi în cofetărie-patiserie, două ajutoare de bucătari, plus zece fete care serveau mâncarea, spălau cazanele în care se preparau ciorbele şi cratiţele uriaşe folosite la prăjeli. Acestea din urmă se ocupau şi de pregătitul mămăligii, când elevilor, din cauza unei crize de făină, nu li se mai dădea pâine la masă. Chiar şi aşa, mâncarea era bună, consistentă şi conţinea mai mereu carne, fiind peste meniurile cu care erau obişnuiţi copiii, majoritatea proveniţi din familii sărace.

Zilierii Cooperaţiei erau trimişi să colecteze fructe, legume, carne, ouă, miere, brânză, zmeură şi afine

Subiectul acestui articol şi legătura cu serialul despre ARO îl reprezintă unul dintre serviciile oferite de Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini sutelor de elevi pregătiţi la Câmpulung şi anume hrana asigurată cursanţilor, mai întâi, la localul din centrul oraşului, de lângă Primărie, apoi în vechiul imobil din Calea Braşovului, aflat în vecinătatea liceului. Dar, înainte de a prezenta câteva secvenţe din activitatea de la cantină, aşa cum au fost păstrate în amintire de o fostă salariată, vreme de peste două decenii, vom coborî relatarea mult în timp, la etapa anterioară angajării ei la Grupul Şcolar I.M.S. Amănuntele oferite de Vochiţa Movileanu, o câmpulungeancă în vârstă de 86 de ani, care le redă cu o acurateţe extraordinară, sunt esenţiale pentru a reconstitui un trecut al orăşelului necunoscut generaţiilor mai tinere. În cel mai bun caz, auzite de la părinţii şi bunicii care au trăit acele timpuri grele.                 
Născută pe 17 martie 1928, Vochiţa Movileanu cunoaşte nu doar istoria locurilor, ci şi istoria foarte multor familii, evenimente şi detalii importante pentru cei îndrăgostiţi iremediabil de Câmpulungul de altădată, interesaţi să ştie cât mai multe. Totul, dacă se poate. Ce a fost în fiecare ruină rămasă în picioare, ce intrigă se acunde la temelia fiecărei construcţii, ce clădire a fost pusă la pământ pentru ridicarea alteia, din ce trăiau oamenii pe timpuri, unde munceau când industria se rezuma la câteva ateliere şi prăvălii. Din povestea de viaţă a Vochiţei Movileanu aflăm câteva răspunsuri la aceste întrebări, cu ajutorul cărora încercăm o modestă descriere a îndeletnicirilor câmpulungenilor, în urmă cu mai bine de şase decenii.                         
Înainte de a se angaja la cantina Grupului Şcolar Industrial, tânăra Vochiţa a lucrat, timp de şase ani, la magaziile Cooperaţiei, aflate „La Gară”, unde vagoanele erau încărcate cu produsele colectate din gospodăriile muscelenilor şi expediate ruşilor, în special, în contul datoriilor de război. Activitatea respectivă se subordona părţii de „Aprozar” din cadrul Cooperaţiei. Muncitorii de pe „platou”, cum numeau locul de muncă amplasat în partea sudică a oraşului, erau angrenaţi atât în activitatea de sortare a fructelor, legumelor şi zarzavaturilor, cât şi în transportul lor de la comune la Câmpulung, de unde erau trimise către destinaţiile finale. „Ne urcam în maşini şi plecam după produse. Aduceam şi găini, şi burduşele de brânză predate de ciobanii de la munte, fiindcă ciobanii ţineau tot de ei. Dacă au trebuit plătite datoriile de război, le trimiteam ruşilor ouă, carne, brânză, miere de albine.”, spunea Vochiţa Movileanu.
Produsele adunate erau stocate şi sortate în nişte magazii şi beciuri largi, mai jos de Moară, ale căror ziduri părăginite mai pot fi văzute şi astăzi de la şoseaua principală.

Produsele erau sortate pe “platoul” Gării, apoi erau expediate ruşilor

La Cooperaţie l-a avut şef pe Cuţă Roaită, un tip cumsecade, din Valea Mare. „Câteodată, mergea şi el pe teren cu noi. Le mai spunea oamenilor: „Aduceţi, mă, nişte ouă, nişte brânză, ca să mănânce şi fetele!” Când mergeam fără el, făceam foamea, fiindcă nu ne dădea nimeni nimic.”, povestea aceasta. Drumurile prin satele muscelene, uneori, pe coclauri inaccesibile, pentru ridicarea recipientelor cu fructe sălbatice, adunate sub poala pădurii, de unde le prelua camionul Cooperaţiei, erau o adevărată aventură, care s-a întâmplat să se încheie şi tragic. „Odată, ne-am dus la Godeni ca să luăm butoaiele cu afine, cu zmeură, etc., ca să le trimită tot ruşilor. Pe malul Godenilor s-a rupt oblonul maşinii şi au căzut butoaiele. Era ceasul 11.00 noaptea. Am coborât şi le-am strâns, dar a trebuit să meargă cineva după un meseriaş din Godeni, ca să repare oblonul. Altădată, şoferul şi ajutorul lui s-au dus la munte, la Păpuşa, de unde trebuia să ia zmeura adunată de oameni. Dacă tot venea la oraş, şoferul i-a luat în maşină şi pe oamenii care au lucrat acolo. S-au urcat şi două studente care fuseseră în zonă în excursie. Sub atâta greutate, s-a surpat malul, iar maşina s-a răsturnat în Dâmboviţa. Atunci, a murit un biet om, tatăl a patru copii, peste care a căzut un butoi. Ceilalţi n-au fost loviţi. O femeie care fusese la adunat de zmeură alerga prin apă, de colo-colo, ca să-şi caute ochelarii. Dimineaţa, ne-au adus pe noi ca să adunăm butoaiele cu zmeură din apă.”, sunt câteva păţanii trăite de Vochiţa Movileanu.         
În afară de ruşi, principalul destinatar al „birurilor” strânse de la musceleni, au venit să ia fructe de la Câmpulung câţiva evrei stabiliţi în America. „Am trimis mere până şi în America. Au venit nişte evrei… erau foarte glumeţi cu noi, ne spuneau bancuri. Le dădeam numai fructe calitatea I. Dacă se întâmpla să nu fie pe lângă noi, ca să supravegheze, pe la jumătatea lăzilor, puneam mere calitatea a II-a. Ne gândeam: „Ce ne-or înjura ăştia când or ajunge acasă şi or vedea!”, povestea amuzată octogenera.
Ce-au mai tras evreii cât au stat la Câmpulung! Pe durata operaţiunii de încărcare a fructelor în vagoane, străinii au fost nevoiţi să înnopteze în barăcile muncitorilor locali. „Duceam marfa în gară şi, dacă nu era vagonul tras, întindeam nişte rogojini şi ne odihneam lungiţi pe ele.”, îşi aminteşte interlocutoarea noastră. A făcut o muncă grea, fizică, dar şi migăloasă. De exemplu, când erau puse să sorteze prunele afumate, femeilor angrenate în această operaţiune nu trebuia să le scape niciun fruct pătat sau o frunzuliţă, fiindcă marfa nu era pentru români, ci destinaţia zecilor de lăzi a câte 30 de kilograme fiecare era către marea putere de la Est. „Ce-au mai mâncat de la noi! Toate bunătăţile! Oăule le trimiteam în Rusia îmbarcate în nişte lăzi cu talaş. Trimiteam bidoane cu miere! Păsări!”

Curgea apa încontinuu pe pereţi, din cauza oalelor fierbând, iar instalaţia se spărgea frecvent, umplând de mizerie bucătăria

Cu ajutorul lui Nicolae Vlăduţă, de loc din Groşani, de unde erau părinţii Vochiţei, aceasta a putut să-şi găsească un loc de muncă stabil. Ea şi colegele sale – în jur de douăzeci de femei – erau ziliere, nu angajate. Munceau de dimineaţa până noaptea şi se întâmpla să rămână la lucru şi peste noapte. Iar banii câştigaţi erau foarte puţini, câţiva lei pe zi, pentru o trudă de ocnă. „Poate, mâncam pâine goală, căci n-aveam cu ce.”, au fost condiţiile vitrege de trai şi de lucru care au făcut-o pe tânără, văduvă, cu doi copii, să-şi dorească ceva mai bun. Vochiţa Movileanu i-a spus cunoştinţei sale, Nicolae Vlăduţă, care era la partid, că-şi caută de muncă, iar acesta s-a interesat pe unde era nevoie de personal, după care i-a comunicat consătencei: „Te duci la moara de piatră de la Gară”, unde se făcea mozaic. „I-am spus că nu pot să mă duc acolo.”, a declinat ea oferta acestuia, efortul fiind la fel de mare. 
În ziua în care un vecin, Gicu Poştoacă, i-a dat vestea că este un post vacant la cantină, Vochiţa Movileanu era la săpat de gropi, pe Dealul Flămânda, Cooperaţia având în sarcină să planteze câteva pogoane bune cu pomi fructiferi. „Ne dădeau trei lei de groapă. Când am aflat de locul liber la cantină, mi-am zis: „Scap de gropi.” M-am dus la domnul Vlăduţă şi i-am spus de acest loc, iar el a dat telefon. Sunase înainte şi la Pedagogic, şi la „Dinicu Golescu”, şi, când i-am zis ce am aflat, a sunat şi la şcoală (n.r. Şcoala Profesională). Directorul nu era acolo, aşa că m-au chemat a doua zi. În ziua următoare, am plecat de la pomi. I-am spus fetei că mă duc să iau pâine pentru prânz. M-am dus în oraş, dar directorul Moarcăs era la uzină. M-am întors la gropi, unde rămăsese Chiva, colega mea, să sape cât am fost eu plecată. L-am găsit pe directorul şcolii a treia zi. „Rămâi de azi!”, mi-a cerut el. Era ceasul nouă. Bucătarul mi-a spus să stau numai până la ora trei, dar, a doua zi, intram la program normal, de la cinci dimineaţa, până la zece seara.”, ne-a povestit aceasta momentul angajării, în ’60-’61, la cantina Şcolii Profesionale.
Localul funcţiona pe actualul amplasament al Pieţei Primăriei, fiind demolat, două decenii mai târziu, pentru construcţia „blocului rechinilor”. După o zi de lucru de 17 ore, ziua următoare era liberă. „La două-trei zile ne venea rândul – căci eram două schimburi – să aşteptăm elevii care veneau, la 12.00 noaptea, de la uzină. Le puneam masa la miezul nopţii şi plecam abia după ce spălam vasele şi făceam curăţenie, ca să fie totul pregătit pentru a doua zi. Plecam acasă cu maşina venită de la uzină.” În clădirea centrală cu subsol, parter şi etaj, cu rol principal de internat şi cantină, bucătăria şi sala de mese erau amenajate la subsol. „Elevii dormeau şi în alte locuri din oraş, la „Casa Veche” (peste drum de Liceul de Fete), la pompieri, dar şi aici, unde pregăteam noi mâncarea.” Condiţiile în care muncea personalul cantinei sunt, probabil, inacceptabile pentru bucătarii zilelor noastre, dar, atunci, omul dornic să pună o pâine pe masă copiilor n-avea încotro. Subsolul în care se prepara hrana pentru elevi şi profesori se aburea de la oalele şi cratiţele clocotind, încât ploua pe pereţi. „Se înfunda instalaţia şi izbucnea mizeria prin bucătărie! Ce păţeam! Acolo m-am îmbolnăvit de sinuzită, bronşită şi meningită.”, spunea Vochiţa Movileanu, care, dintre toate angajatele, tocmai ea, care muncise atâţia ani afară, în frig şi în ploaie, n-a rezistat condiţiilor din interior, cu temperaturi ridicate, abur şi condens în permanenţă.

Meseriaşul uzinei, Nae Rolea, a dotat bucătăria cu un injector pe benzină

Mâncarea se pregătea numai pentru o zi, dar, fiind atâţia elevi, se gătea încontinuu, pentru cele trei mese. „Fierbeam două cazane cu mâncare, plus cratiţele cu prăjelile, pe plită. La început, foloseam lemne, după care a venit, de la uzină, Nae Rolea şi el ne-a pus un injector cu motorină. Aşa am scăpat de lemne.”, a adăugat fosta angajată a cantinei. Dimineaţa, elevilor li se serveau unt, marmeladă, brânză, ceai sau cacao cu lapte. Prânzul consistent conţinea, ca să dăm un exemplu, ciorbă (se preparau ciorbe de toate felurile), mâncare de prune cu costiţă de porc, mămăligă cu brânză. Întrucât şcoala avea o crescătorie de porci separată de cea a uzinei, carnea nu lipsea din meniul cursanţilor. Mâncarea era bună şi bine pregătită. Când se întorceau acasă, cei mai mulţi elevi provenind din familii modeste, le spuneau părinţilor că vor să le facă o mâncare ca la şcoală. Nu mai vorbim despre dulciurile cu care erau desfătaţi copiii, care, poate, nu gustau acasă bunătăţi cum erau cele preparate de o cofetăreasă pricepută nici de sărbători. Dulcele era parte a meniului zilei: plăcintă cu brânză, chec, gogoşi şi foietaje să te lingi pe degete, cu tot soiul de umpluturi. Una dintre bucătărese era expertă în prăjituri şi gătea fel de fel de delicatese. De la această femeie au învăţat meserie colegele rămase după ieşirea ei la pensie.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!