În acest episod ne vom îndepărta puţin de atmosfera de lucru de la Întreprinderea ARO, pentru a reconstitui împreună cu Gheorghe Poştoacă, angajat pe postul de „gospodar de secţie” la Mecanicul Şef, imaginea Câmpulungului din anii copilăriei şi tinereţii sale, consumate în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Pe 10 noiembrie 2014, Gheorghe Poştoacă împlineşte 86 de ani, dar îşi aminteşte cu o acurateţe remarcabilă verile în care Regele Carol al II-lea vizita Şcoala Normală şi Şcoala de Aplicaţie, al cărei elev era. Octogenarul ne-a descris în amănunt toate piesele şi accesoriile uniformei de străjer pe care o purtau atât Regele, cât şi copiii, de parcă ar fi avut-o în faţa ochilor în momentul interviului. Până şi versurile cântecului dedicat de Străjerie Majestăţii Sale, pe care îl intonau în timpul inspecţiilor acestuia, s-au încăpăţânat să nu permită aşezarea peste ele a altor întâmplări dintr-o viaţă atât de lungă. Momente deosebite din vremea şcolii primare, a uceniciei, a înscrierii în P.C.R. pe când avea doar 16 ani, cu derogare şi semnătură de la tânărul Nicolae Ceauşescu, îi sunt atât de vii în memorie, încât n-ai zice că i s-au întâmplat în urmă cu peste 70 de ani. Pentru prezentarea unor secvenţe inedite din viaţa lui Gheorghe Poştoacă, vom trece ARO în planul secundar în favoarea unor amănunte din timpul războiului şi din primii ani de comunism.
Regele, Întâiul Străjer al ţării, purta uniforma introdusă de el, care a fost copiată de “pionieri”
Câmpulungean get-beget, Gheorghe Poştoacă s-a născut şi a trăit o viaţă pe strada Grigore Alexandrescu, care, în vechime, se chema Drumul Poienari. „Pe locul în care s-a construit Fabrica de Mobilă existau pregătirile de război. Erau furaje, clăi de fân… Părinţii mei mi-au spus că acolo a fost gara prima dată, după care a fost mutată, iar locul a fost luat de regiment, care făcea pregătiri de război. Era criză mare atunci. Venea armata, se rechiziţionau case, se aduceau militari… era foarte rău, fiindcă toată economia naţională era în slujba armatei la război.”, descria interlocutorul nostru zona de baştină şi atmosfera din preajma războiului.
În ’35, Gheorghe Poştoacă a intrat la Şcoala Primară, la „Aplicaţie”, cum se numea localul de la intrare în incinta Şcolii Normale. Din ordinul şi din banii Regelui Carol al II-lea, toţi copiii din clasele I-IV mâncau gratis. „La ora 12.00, pe noi de la „Aplicaţie” ne duceau la masă, la Şcoala Normală. Cine voia, pentru că cei bogaţi nu veneau. Toate şcolile ofereau masa gratis, cum ziceam noi, „de la Rege”. După ce mâncam, până la ora patru, plecam prin oraş şi umblam de colo până colo. Erau librăriile Nicu Rădulescu, Staicu, Mârfu… Erau nişte pistoale cu doape mici, pe care noi le puneam sub picior şi pocneau. Când se speria câte o cucoană, ce veselie era pe noi! Săream de bucurie! Viaţă copilărească! La ora patru ne duceam iar la şcoală şi învăţam încă două ore.”, relata Gheorghe Poştoacă năzdrăvăniile copilăriei consumate cu mai bine de şapte decenii în urmă.
De neuitat sunt verile în care la Câmpulung venea însuşi Regele. „Carol al II-lea ţinea la copii, iar copiii îl iubeau. Dormea în casa lui Carol I, care a construit Şcoala Normală. Obişnuia să meargă prin şcoli, cu toţi copiii după el strigând: „A venit Majestatea Sa! A venit Majestatea Sa!” Regele era îmbrăcat, la fel ca noi, în uniforma de străjer. Aflat în mijlocul elevilor, era împins din toate părţile de copii, care voiau să fie cât mai aproape de el. Iar el râdea pe sub mustaţă. Străjeria avea un cântec despre Rege.”, depăna Gheorghe Poştoacă amintiri din copilăria sa, făcând dovada unei memorii extraordinare, de vreme ce ştia, de parcă le-ar fi memorat ieri, versurile cântecului dedicat Majestăţii Sale: „Trăiască Regele în pace şi onor, / De ţară iubitor, / Fie în veci norocos în război, / O Doamne sfinte, ceresc părinte / Susţine cu a ta mână / Coroana română.”
Elevii acelor vremuri purtau la şcoală uniforme de străjeri. Aceeaşi uniformă o îmbrăca şi Regele Carol al II-lea, Primul Străjer al ţării, din a cărui dispoziţie fusese înfiinţată Straja Ţării. „Aveam o bască albă, cu stema reprezentând vulturul de munte, bluză albă, la gât o cravată, centura pe care era imprimat vulturul şi pantaloni scurţi albaştri. În picioare aveam pantofi şi şosete albe. În curtea şcolii era un par înalt şi cei mai buni elevi ridicau drapelul şi cântau.”, descria Gheorghe Poştoacă cum era primit Carol al II-lea la Şcoala Normală.
Cerul Câmpulungului se înnegrea de avioane. Oraşul a scăpat, totuşi, de bombardamente
Cât era elev la şcoală, îşi aminteşte acesta, în prima parte a zilei, nu era nimeni pe bulevard. „După amiaza, după ora patru, începea să apară lume din toate părţile şi, după o jumătate de oră – o oră, trecea prefectul judeţului, generalul Nicolau, împreună cu soţia. Toţi îl salutau, toţi erau veseli, toţi se adunau în jurul său. Până la război, se cânta muzică militară în chioşcul din Grădina Publică.” Din câte ştia Gheorghe Poştoacă, generalul Nicolau avea o moşie pe Valea Româneştilor.
„Când a început războiul, alarma suna pentru a avertiza lumea să se refugieze la adăpostul de la liceu, ca să fie în siguranţă la bombardamente. Noi, copii fiind, când vedeam toate prăvăliile goale – fiindcă negustorii luau geanta cu bani şi le lăsau descuiate, când suna alarma – dădeam fuga şi umpleam buzunarele cu zahăr şi bomboane. Ne întâlneam pe Grui, unde veneau şi fete, ca să vedem cum trec avioanele. Cei cu avioane de vânătoare zburau destul de jos şi-i vedeam pe piloţi… oameni tineri… puteau să ne mitralieze. La noi, atunci, era unul, Iulian Vasilescu, ilegalist, cum era şi tata şi mai erau câţiva. El vorbea cu cei de la avioane: „Să nu care cumva să daţi bombe în Câmpulung!” Iar răspunsul era: „Câmpulung, oraş frumos, sâmbătă vă-ntorc pe dos.” Dar n-au dat nicio bombă. Dădeau la Bucureşti, Ploieşti, dar la noi nu. Se refugiase o parte a Fabricii de Avioane de la Braşov – secţia elice şi lansatoare de bombe – la Câmpulung, în fosta Fabrică de Hârtie. Dar la noi o bombă n-au dat. Treceau atât de multe avioane! Nu vedeai cerul! Era vestit pilotul Agarici, care doborâse multe avioane şi căruia i se făcuse şi un cântec.”, sunt amănunte reale, pe care majoritatea dintre noi le-au văzut în filmele cu acţiune de război.
Nicolae Ceauşescu se refugia la un ilegalist de la “Păsărica”
La acest Iulian Vasilescu, povestea Gheorghe Poştoacă, obişnuia să se refugieze tânărul Nicolae Ceauşescu. „Venea de la Bucureşti seara, cu personalul de ora nouă, şi dormea la Iulian. Acesta avea casă, tăbăcărie şi ucenici. Dimineaţa, la cinci, pleca înapoi la Bucureşti, tot cu personalul. Nea Iulian avea o cameră la stradă (n.r. şoseaua veche de la poligon)… era omul lui.”, a adăugat Gheorghe Poştoacă.
Peste Râul Târgului stătea un tip, Leca, şeful Siguranţei. Iulian nu se avea bine cu vecinii, care puteau să-l reclame la acest Leca, dar niciodată nimeni nu i-a făcut rău. „Prin ’44-’45, Iulian ne-a luat pe mai mulţi din zonă, Nae Leca, Guţă, Titel, eu şi încă patru-cinci şi ne-a făcut membri de partid. N-aveam 18 ani, deşi se prevedea clar că trebuie să ai 18 ani împliniţi. Eu aveam 16 ani, de aceea era nevoie de o derogare pe care trebuia s-o dea Comitetul Central. Nicolae Ceauşescu era instructor al Comitetului Central. Eu am văzut că el avea limba crestată de cei de la Siguranţă. Era un om foarte dur, căpos… „dă-le încoace” şi semna. El ne-a aprobat să devenim membri de partid şi aşa am primit carnetele semnate de el. Prima noastră şedinţă, „celulă”, cum i se spunea, am avut-o în casele lui Staicu, unde, pe timpuri, era o librărie. Sus aveam două camere, unde ne ţineam şedinţele de partid. De la „Păsărica” eram vreo şapte-opt. Nu ştiu dacă mai trăiesc unul-doi. Toţi erau de-o seamă cu mine.”, ne mai spunea octogenarul.
O altă povestire pe care o ştie de la apropiaţi, cei mai mulţi înregimentaţi politic, legată de Nicolae Ceauşescu, este următoarea. „Taică-său, de la Scorniceşti, l-a adus la Câmpulung ca să înveţe cizmărie. Unde era brutăria lui Ilioiu, în imediata vecinătate, se afla cizmăria lui Florescu.”, a afirmat Gheorghe Poştoacă. În atelierul cu pricina învăţau meserie doi-trei ucenici, între care s-a aflat, nu pentru mult timp, şi Nicolae Ceauşescu. „Lui nu-i plăcea să muncească, iar patronul l-a zgornit. A venit taică-său şi l-a luat. S-ar fi oprit prin Piteşti, nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea.”, a precizat el.
Când s-a întors din armată, a găsit atelierul de croitorie, unde îşi făcuse ucenicia, desfiinţat
Revenind la parcursul profesional al interlocutorului nostru, la absolvirea Şcolii Primare, a urmat o Şcoală Profesională de Ucenici, curs seral, la Şcoala Nr.2, al cărei sediu era situat faţă în faţă cu „Dinicu Golescu”. Ca o paranteză, în centru, era Gimnaziul Comercial, iar Şcoala 2 era Gimnaziul Industrial, unde se învăţau meserii. „Erau mai multe şcoli: Gimnaziul Industrial, Şcoala de Ucenici şi curs seral. Pe timpul acela, îl aveam director pe Bumbulici, iar ca profesori pe Bera, Mitu, Alexandrescu, pe care îi aduceau de la liceu, seara, fiindcă aveam cursurile de la cinci, până la opt. Dimineaţa, învăţau elevii de la Şcoala Primară de şapte clase.”, spunea Gheorghe Poştoacă. El şi colegii de la seral s-au simţit favorizaţi faţă de restul elevilor. „Era un doctor, Cojanu, care dădea medicamente gratis copiilor bolnavi. Ţinea foarte mult la noi. Aveam haine gratis de la Camera de Muncă, al cărei birou funcţiona în zona Bărăţiei. Acolo ne duceam şi luam îmbrăcăminte gratis. La atelier lucram cu ce aveam, dar pe stradă trebuia să mergem îmbrăcaţi în uniforma şcolii. Toate şcolile aveau uniforma lor, iar copiii erau uşor de identificat după matricola de pe braţ, cu numărul din catalog. Dacă un copil făcea o prostie, era depistat după număr, se duceau la şcoală şi-l băteau de ieşea untul din el! Cei de la Liceul „Dinicu Golescu” erau îmbrăcaţi în verde, Şcoala Normală, în albastru.”, a continuat relatarea acestuia.
Primul loc de muncă a fost la un atelier de croitorie, pe bulevard, „La Vlaicu”, unde a lucrat, ca ucenic, împreună cu un unchi de-al său, Vasile Poştoacă, după care s-a mutat la Pantazi, la o croitorie militară. Asta a făcut până a plecat militar la Lugoj. La revenirea din armată, după trei ani, a găsit desfiinţat atelierul de croitorie, cum s-a întâmplat, de altfel, cu toţi particularii, fiind puse bazele Cooperativei „Munca Colectivă”. „Preşedinte la „Munca Colectivă” era un prieten de-al meu, Serafim Leca. „Vino înapoi.”, mi-a spus el după ce m-am liberat din armată. Dar nu m-am întors la croitorie, ci m-am dus la uzină.”, ne-a povestit octogenarul despre pregătirea sa profesională.
După ce a încheiat stagiul militar, în 1952, s-a angajat la uzină, mai întâi la “1215”, la Sculărie. Gheorghe Poştoacă a avut două perioade lucrate la uzină, prima între 1952-1954 şi a doua între 1961-1988, când a ieşit la pensie. Iniţial, a muncit la strung, fiind calificat în meseria de strungar. Şeful secţiei era inginerul Ivănescu. „Eu am lucrat în tura lui Isaia Mitu, mai mic decât mine cu patru ani. El a fost şeful meu. După plecarea lui a venit Nae Poteraşu, care, la fel, a plecat şi el.”, a afirmat acesta despre începuturile sale la Întreprinderea Mecanică Muscel.
Uzina l-a detaşat la Comitetul Raional de Partid, apoi la Grupul Şcolar, pe postul de croitor
La un moment dat, uzina l-a transferat, pentru aproximativ doi ani, la Comitetul Raional de Partid, care funcţiona în clădirea fostei bănci. Îi asigura salariul, iar Gheorghe Poştoacă îndeplinea munca de portar. „Prim secretar era Gârtejoiu, la Cultură era Ciobanu, iar la Economic, nea Vlăduţă. Făceam treburi şi înăuntru şi, în plus, eram trimis pe teren. Fiind perioada colectivizării, mergeam prin diferite comune.”, relata acesta. Cum serviciul la partid era asigurat prin rotaţie de câte un angajat al fabricii, s-a întors la uzină şi s-a ivit altă oportunitate. Fiind membru de partid, s-a găsit pentru el un post de croitor la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini şi asta a făcut până în 1961. „Vara, când copiii erau în vacanţă, ne foloseau la alte munci. Dar mie îmi convenea, fiindcă aveam salariul de la uzină. Puteam să fac şi muncă de paznic, de portar. Aveam asigurată şi mâncarea, pentru că şcoala avea cantină. Eram mulţi, 15-16 inşi, de la şofer, cizmar, tâmplar, mecanici de instalaţii.”, a declarat Gheorghe Poştoacă.
Cât a fost croitor la Industrial, s-a îndeletnicit cu peticirea salopetelor elevilor şi maiştrilor şcolii. În plus, apelau la serviciile sale şi profesorii Grupului Şcolar. „Veneau vinerea şi sâmbăta, ca să le calc hainele, în general, făceam munci mai uşoare. Copiii schimbau la magazie salopetele rupte cu cele reparate de noi. A fost bine cât am lucrat la şcoală.” În ’61, s-a reîntors la I.M.M. şi a fost nevoit să intre în programul uzinei.
