La solicitarea angajaţilor din întreprindere, li se punea la dispoziţie sala cantinei pentru nunţi
Tot ce s-a realizat în cadrul Uzinei ARO – crescătorie de porci, seră de legume şi verdeţuri, grădina de cartofi – pentru asigurarea mesei de prânz de salariaţilor, a fost desfiinţat după Revoluţie. În timpul directorului Victor Naghi, pentru care a primat grija faţă de omul simplu, creându-i, printre altele, facilitatea de a mânca sănătos două feluri consistente, cantina era alimentată din producţia proprie a întreprinderii. Iar preparatele erau gustoase şi conţineau carne, datorită fermei de porci, care număra 400 de capete. Ce a gândit Naghi – un lucru elementar, de bun simţ, ca omul să mănânce bine, pentru a avea forţă la serviciu – n-a mai fost bine, după decembrie ’89, când s-a zis şi cu crescătoria de animale, şi cu plantaţia de cartofi, şi cu solariile de legume. Au rămas, în schimb, amintirile legate de bietul Nelu Pitulan, administratorul de la uzină, căruia îi dădeau serios de furcă „porcii” şi pe care îi pomenea în împrejurări care stârneau amuzamentul asistenţei.
În afară de grădina cultivată cu cartofi, fiecare secţie avea solarul ei de legume
Vechea cantină – printre puţinele clădiri de pe fosta platformă industrială rămase în picioare – a fost, de fapt, o casă de oameni, care, fiind pe perimetrul fostei fabrici de hârtie, a primit această destinaţie. Era deosebit de utilă, mai ales pentru absolvenţii şcolilor profesionale. „Bani nu erau atunci. În ’59, nu erau atât de mulţi bani, încât să te duci şi să mănânci în oraş. Erau ospătăriile, care erau convenabile, ca preţuri, dar n-aveai bani în acele timpuri. De aceea, după ce terminai şcoala, te duceai la cantină, cu legitimaţia, te trecea într-un registru şi mâncai, până când primeai primul salariu. Muncitorul tânăr era protejat, ca să mănânce o mâncare caldă.”, îşi aminteşte fostul preşedinte al Sindicatului Întreprinderii ARO cât de mult conta situaţia precară a salariaţilor pentru conducerea fabricii, care se îngrijea să nu-i lase muritori de foame, până ajungeau să câştige primii bani.
Ulterior, s-a construit cantina de lângă facultate, fiindcă vechea anexă de lângă CESAR nu mai corespundea nevoilor uzinei, al cărei personal crescuse considerabil. Şi nu doar cantina mare servea nevoilor de hrană ale miilor de salariaţi, pentru că Toma Neaga, în calitate de preşedinte de sindicat, s-a ocupat de înfiinţarea în cadrul fiecărei secţii a unor microcantine. Mai precis şapte microcantine, care erau alimentate din producţia proprie de carne şi legume. „Aveam solarii, căci aşa era atunci. Dădusem dispoziţie ca fiecare secţie să aibă un solar, sus, unde erau bazinele. S-a comentat că, vezi Doamne, oamenii, în loc să muncească… „Nu, îl iei pe cel de la Întreţinere, care nu dă în brânci să muncească, şi se duce şi sapă acolo.”, am spus. Era o femeie care coordona lucrările şi fiecare secţie se aproviziona pentru microcantină, pe lângă uzina, care lua produsele masiv, roşii, ceapă, castraveţi, etc. Plus că aveam grădină. De la clădirea administrativă, în jos, era Secţia Cutii de Viteze. Peste drum era o tarla de câteva hectare, pe care plantam cartofi.”, a descris interlocutorul nostru, pentru cititorii care nu sunt la curent cu organizarea incintei fostei fabrici, cum se desfăşurau activităţile agricole.
Era o normă impusă de conducerea uzinei ca, o dată pe lună, personalul TESA să iasă la muncă în grădină. Toma Neaga ne-a relatat şi ce discuţii se iscau în astfel de momente. Odată, a mers şi i-a spus unei angajate de la Tehnic, cu care se cunoştea de mulţi ani, că ea şi colegele nu sapă bine, prin urmare, le-a cerut să acopere cum trebuie muşuroiul cartofilor. „Dacă eşti în stare, arată-ne!”, s-a manifestat iritată salariata. „Am luat frumos sapa şi i-am arătat cum să bage mâna ca să scoată buruiana dintre lujerul cartofului. „Cum să băgăm noi mâna? Cum să fac aşa ceva?” „Îţi iei mănuşi şi poţi să lucrezi frumos, să tragi pământul, iar cartoful să se dezvolte.” Era o concurenţă ca să-ţi dea peste nas dacă ştii sau nu cum să faci. Şi cartofii ajungeau la cantina uzinei.”, a continuat acesta.
Nelu Pitulan: „Mă duc la şedinţă cu porcii”
Iată în continuare un episod cu porcii crescuţi în ferma fabricii, legat de Nelu Pitulan, care era vestit pentru „boacănele” verbale, pe care le comitea cu o asemenea naturaleţe, încât stârnea bună dispoziţie a celor din jur. Venise la Câmpulung o delegaţie de la judeţ, ca să viziteze ARO, şi cineva a întrebat: „Unde este CESAR-ul?” „Sus, la porci!”, a venit răspunsul sincer al administratorului Pitulan, care a localizat Centrul după crescătoria de guiţătoare. Toma Neaga îşi aminteşte că, odată, a fost chemat, împreună cu administratorul fabricii, la primul-secretar Ghizdavăţ, ca să raporteze gospodăriile anexe. Când au intrat în Primărie, cineva l-a întrebat: „Măi, nea Nelu, unde te duci?” „Mă duc la şedinţă cu porcii.”, i-a răspuns Ion Pitulan. Fostul administrator de la ARO fusese ofiţer în armată şi, când i s-au dat „trei cizme”, cum se zice, a plecat în producţie. Ei bine, aici a devenit o legendă pentru colegii care povestesc cu umor situaţiile de „criză” în care intra singur Pitulan, din cauză că era un tip exigent cu el însuşi şi, pe deasupra, se temea de superiori.
Iar de astfel de situaţii, din care nu ştia cum să mai iasă, n-a fost lipsit. Victor Naghi cerea ca, la o anumită perioadă, să fie informat despre ce se întâmplă cu spaţiile verzi din uzină. „Noi aveam o seră numai de flori, unde găseai o floare pentru o zi specială oricând. În martie, de exemplu, înflorea liliacul.”, ne povestea acelaşi Toma Neaga. Secretara, doamna Băcioiu, trebuia să scrie în raportul cu pricina, aşteptat de director, „repicatul florilor”. Numai că, în loc de flori, a bătut la maşină, din greşeală, alt cuvânt care se deosebea de „flori” printr-o singură literă. Atunci, Naghi l-a chemat la el pe Pitulan. „Pitulane, vino încoace! Ce-ai făcut cu florile?”, a urlat Naghi din străfundul plămânilor. „Ce, ce, ce, ce-am făcut?”, a dat Ion Pitulan într-o bâlbâială teribilă. „Citeşte aici!”, a continuat să urle Naghi. Pitulan, fireşte, ştiind despre ce operaţiune este vorba în materie de horticultură, citea „repicatul florilor”. „Citeşte cum scrie acolo!”, părea de nedomolit Naghi. Când s-a uitat cu atenţie ce scrie, bietului Pitulan i-a pierit graiul. „O mănânc!”, a apucat să spună, înainte de a se topi din câmpul vizual al directorului.
„Păcat că s-a ruinat. Îţi vine să plângi când treci pe lângă ea!”
După Revoluţie, ferma de porci a fost desfiinţată. Cel puţin, Stela Burnei ne-a spus că n-a mai prins-o când s-a angajat, în ’91-’92. Şi nici grădina de zarzavaturi, transformată în seră de flori, care erau plantate în interiorul uzinei. În schimb, la o anumită perioadă după Revoluţie, a fost reluată activitatea microcantinelor de la secţii, care, se pare, n-au mai servit destinaţiei pentru care au fost înfiinţate. La repunerea lor în funcţiune, după babilonia de la Revoluţie, când totul a fost dat peste cap, angajatelor de la microcantine li s-au pus la dispoziţie de către cantina mare veselă, marmite şi tot ce le-a trebuit. În prealabil, spaţiile pentru masa muncitorilor din secţii au fost amenajate corespunzător: au fost zugrăvite şi dotate cu rafturi şi mese.
Dar n-au avut viaţă lungă, ca, de altfel, însăşi cantina mare, unde, în afară de masa pentru angajaţi, se mai ţineau şi alt fel de evenimente. Spectacole, de exemplu, ca la restaurant. Organizatorii aduceau cântăreţi renumiţi, pentru a întreţine atmosfera pentru meseni. La cantina uzinei au cântat cele mai îndrăgite interprete de muzică populară, Irina Loghin şi Maria Dragomiroiu. Pur şi simplu, te duceai acolo ca la restaurant, să mănânci o mâncare bună şi să asculţi o muzică de calitate. La solicitarea angajaţilor din întreprindere, li se punea la dispoziţie sala cantinei pentru nunţi, însă preparatele erau aduse de aceştia.
Tot la uzină luau masa şi fotbaliştii de la ARO Câmpulung. „Ei aveau ore speciale după antrenament sau până în antrenament. Băieţilor care erau veniţi din alte părţi, cazaţi la Blocul Tineretului de la Rotunda, le dădeam pachete pentru cină.”, ne spunea Stela Burnei. Din ’92, până prin ’97-’98, cantina a funcţionat cu 23 de angajaţi: patru bucătari, femei la spălatul vaselor, femeile de serviciu, magazionerul ş.a.m.d., însă, pe măsura apropierii de perioada de sfârşit a lui ARO, numărul lucrătorilor a scăzut considerabil. Odată accentuat declinul fabricii, au început să se strice şi chioşcurile, să se rărească mesele, pentru că angajaţii plecau cu ordonanţa, nu se mai dădeau salariile. Odată declanşate disponibilizările, nu-şi mai avea sens plata personalului de la cantină atâta timp cât colectivul uzinei se subţia considerabil. Iar când lefurile întârziau, lumea nu mai mânca la cantină.
„Păcat că s-a ruinat. Îţi vine să plângi când treci pe lângă ea. Şi aici, la Poarta 2, la intrare, când vezi atâta întindere de moloz… Atunci, am strâns totul de la microcantine, vesela, care era de inox, şi le-am predat. Ce s-o fi făcut cu atâta inox?! Erau castronele de inox, farfurii, căni de ciorbă. Pe noi ne-a pus să le predăm, pentru că erau luate în gestiune.”, a adăugat aceasta.
După ce s-a renunţat la mese, cantina a continuat să asigure laptele praf, salamul şi pâinea la secţiile cu grad de toxicitate
Cantina s-a închis în perioada 2003-2004 şi, în anul dinaintea sfârşitului, când n-a mai oferit mese, s-a ocupat de acordarea de pachete salariaţilor din domenii precum Forja, Vopsitoria, Motorul, Matriţele. „La aceste secţii, care erau cu grad ridicat de toxicitate, dădeam lapte praf şi, mai târziu, le dădeam şi salam şi pâine, pentru că făcuse şi brutărie. Marfa se aducea la noi, la magazie, după care o distribuiam secţiilor. Le duceam noi, cu maşina, la Matriţe, iar cei din secţii veneau ei la noi, ca să-şi ridice pachetele. Duceam cantităţi consistente. Fiindcă erau patru secţii mari, trebuia să aduc câte 200-300 de kilograme de salam. Planificarea fiecărei secţii erau făcută pe zile, întrucât nu puteam să distribuim totul odată.”, a continuat relatarea acesteia.
Într-o perioadă, uzina i-a pus la dispoziţie o maşină, un ARO 10 camionetă, de culoare albastră, pe care îl conducea fără ezitare. „Îl foloseam pentru aprovizionare, pentru că altă posibilitate de deplasare nu aveam. Aveam dube mari. Mie îmi dăduseră mână liberă să merg şi să iau marfă de la abator. Am prins şi perioada în care a funcţionat la Schitu Goleşti, după care s-a mutat în oraş.”, ne mai spunea aceasta. Când s-au stricat treburile la uzină, a predat maşina şi a folosit-o pe a ei. Stela Burnei are aproape 30 de ani de şofat, dar n-a comis niciodată greşeli atât de mari încât să i se ia carnetul sau să fie pusă la plata unor amenzi. Vorbind despre abilităţile sale de şoferiţă disciplinată, şi-a amintit vremurile în care a dat examenul în vechiul poligon de la Apa Sărată. „Era mai sigur atunci. Am ştiut să merg calculat. Şi am mers zi de zi, când făceam drumul de aici (n.r. de lângă CESAR), până la Apa Sărată, în perioada în care am lucrat la curăţătorie.”, a încheiat aceasta.
După ce s-a terminat cu ARO, Stela Burnei s-a mutat la Armată, unde a lucrat în acelaşi domeniu, avându-l ca şef tot pe Constantin Popescu, la fel ca la cantină, unde acesta era administrator principal. S-a întâmplat după desfiinţarea popotei la Armată, când serviciul de masă a fost, practic, externalizat. Astfel, de la ARO, Stela Burnei a fost transferată la Garnizoană, unde a lucrat cu aproximaţie opt ani. Nici aici relaţia contractuală n-a durat prea mult, fiindcă Armata n-a putut susţine plata serviciilor care îi erau prestate. Şi nu mai renta, de vreme ce a luat sfârşit obligativitatea efectuării stagiului militar, iar încorporări nu se mai făceau. Fiind Şcoală de Aplicaţie, veneau câte 30-40 de cursanţi, care stăteau între trei şi şase luni, în funcţie de durata stagiului de pregătire, apoi plecau.
Ulterior, asigurarea meselor pentru angajaţii din Armată a fost câştigată de o renumită firmă din Vâlcea, Diana, care a preluat personalul existent la bucătărie cu totul. După trei ani, a renunţat şi această firmă, care a găsit ca nerentabilă afacerea de la Câmpulung. Nu se justifica transportul mărfii, căci totul era adus din producţia proprie a furnizorului, care avea de la ferme de oi şi vaci, până la carmangerie şi brutărie.