Cum sunau reclamaţiile administratorului Pitulan către secretarul de partid:
ARO a şcolit foarte mulţi oameni, atât în ţară, cât şi trimiţându-i în afară, unde acumulau o experienţă cu totul nouă şi diferită de ceea ce trăiau acasă. Multora li s-a permis să urmeze Facultatea de Subingineri şi să se perfecţioneze, susţinând diferenţa, pentru a fi consideraţi ingineri. Nu se punea problema să se blocheze cuiva accesul la o pregătire superioară. Dimpotrivă, omul era încurajat să-şi completeze calificarea într-o meserie cu studii liceale, cu postliceala, cu o Şcoală de Maiştri şi chiar cu facultatea, pentru cei care aveau asemenea aspiraţii şi doreau să ocupe o funcţie în întreprindere. Angajaţii erau stimulaţi prin prime, prin biletele de vacanţă şi, începând cu 1986, li s-a permis achiziţionarea de ARO-uri celor care erau foarte buni în producţie, stabiliţi în cadrul unor întâlniri cu sindicatul, cu partidul, cu U.T.C.-ul şi cu şeful de secţie. Pe lângă condiţia de a avea rezultate bune la serviciu, se ţinea cont şi dacă era posesor de autoturism. Mai degrabă primea maşină de la uzină unul care n-avea, fiindcă o folosea ca să vină cu ea la muncă. Unii dintre beneficiarii de autovehicule repartizate de la fabrică s-au ales, în 1988-1989, cu Dacii break. Pe bază de comandă, se executau Dacii, care ajungeau la salariaţii de la ARO, încercându-se, pe această cale, ca omul care depune efort să fie recompensat. ARO, până aproape de capitolul “Apocalipsei”, a oferit posibilitatea tuturor să se afirme şi să poată să se dezvolte. Muncitorul, fără să se “rupă” de serviciu, putea să ajungă în conducerea uzinei. Exact ce a gândit Naghi, ARO a fost o înaltă facultate. Nu se ştie cum i-a venit această idee: “Cea mai înaltă facultate este uzina”, dar a fost o idee bună, pe care a şi pus-o în practică, creând o facultate de subingineri, ca să nu mai plece studenţii la Braşov sau la Bucureşti.
Pitulan se temea foarte tare de secretarul de partid
Până la Revoluţie şi, în special, în perioada în care uzina a fost condusă de Victor Naghi, a primat grija pentru salariatul de la ARO. Asta pentru că el a aplicat acest concept, însă afirmaţia rămâne valabilă şi pentru succesorii săi, cu toate că Naghi este recunoscut pentru faptul că era aplecat spre necazurile celor mulţi. De pildă, sindicatul, organizaţia de partid şi U.T.C.-ul întâmpinau destul de multe probleme în a asigura un trai confortabil angajaţilor. De pildă, stăteau rău la căminele de nefamilişti din complexul muncitoresc de lângă întreprindere, care n-aveau cele mai bune condiţii, dar, oricum, erau “parfum” faţă de ce-au ajuns. Şefii de sindicat şi U.T.C. le-au dus chiriaşilor butelii pe fiecare palier, le-au cumpărat combine muzicale, le-au amenajat chiar şi un mic club. Nu se comparau, însă, cu căminul CFS-ului, dar Melana avea grijă de un singur cămin, nu de cinci, câte avea ARO. Cel de la Rotunda, în schimb, se prezenta în condiţii acceptabile.
La fel, secţiile create în afara uzinei, prin înfiinţarea unor ateliere, la Rucăr, la Hârtieşti şi Domneşti, unde se realizau anumite subansamble, nu erau cele mai frumoase, cele mai călduroase, dar muscelenii aveau de lucru şi asta era cel mai important. Pe de altă parte, în măsura în care s-a putut, s-au creat facilităţi salariaţilor, în afară de cele enumerate mai înainte, constând în posibilitatea de avansare pentru oricine avea această ambiţie. O astfel de facilitate a reprezentat-o asigurarea mesei calde pentru personal, fabrica fiind dotată cu cantină şi microcantine în toate secţiile. Bucătăriile erau alimentate cu carne şi legume din producţia proprie, pentru că uzina a avut seră şi, până în 1989, două crescătorii de porci, una la FPSA şi alta lângă CESAR.
Fermele de animale erau belea curată pentru bietul Pitulan, de la Lereşti, care a ocupat, ani buni, funcţia de administrator la uzină. Fratele său era administrator la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Pitulan, administratorul de la ARO, provenea din cadrul armatei, fiind la viaţa lui maior de intendenţă. Omului îi era foarte frică de secretarul de partid şi, când făcea câte o adresă, fiindcă mai mirosea la porci, îşi începea astfel sesizarea: “Tovarăşul secretar, porcii de la CFS, porcii de la FPSA sau porcii de la Prototip (pe partea stângă, vizavi de Transport)”… El, săracul, astfel indica amplasamentul crescătoriei care cauza neplăceri simţului olfactiv. Ca o paranteză, la Melană, în afară de crescătoria de porci, exista şi o ciupercărie.
Angajaţilor de la Montaj li se făcuseră papuci de prelată, ca să nu murdărească linoleumul
Momentul angajării tinerilor, după absolvirea şcolii profesionale sau a liceului, era o bună ocazie pentru Victor Naghi de a se amuza pe seama candidaţilor. Un tip din Mărcuş, pe nume Constantin Brănescu, s-a prezentat la angajare cu nişte răni serioase pe faţă, cu care s-a ales după ce a căzut cu bicicleta. Nu este exclus ca omul să fi servit ceva înainte de a porni la drum – cel puţin, aşa glumesc pe seama lui unii dintre colegii de generaţie – cert este că în ziua interviului a apărut cu julituri de toată frumuseţea pe faţă. Brănescu a fost angajat la Secţia 57, la mască, din câte îşi mai aminteşte cel de la care am aflat această întâmplare, în subordinea maistrului Vasile, care era fruntaş pe uzină. Înainte de a-i repartiza locul de muncă, directorul, care era în fruntea comisiei de angajare, n-a ratat ocazia de a-l lua puţin peste picior. “A purtat numărul 42. 42 era numărul pantofului care te-a lovit în faţă.”, i-a pus acesta “diagnosticul”. “Nu, tovarăşul director, am căzut cu bicicleta.”, s-a apărat candidatul. “Adevărul este că a fost gheaţă multă!”, l-a “aprobat” ironic Victor Naghi, la interviul care se desfăşura în luna iulie. După ce şi-a făcut numărul, l-a lăsat în pace, nu înainte de a-i cere să-şi protejeze faţa şi să meargă la Secţia 57, pretendentul fiind de meserie tinichigiu.
Alţii au primit, la interviu, cerinţe neobişnuite. De exemplu, unui candidat i s-a dat să rezolve următoarea “speţă” de serviciu: eşti în deşert şi trebuie să reglezi culbutorii fără leră. Cum? “Din ochi, că am văzut cam cât este, cu o hârtie poştală, pentru că are cam aceeaşi dimensiune.”, a venit răspunsul celui chestionat.
Victor Naghi ţinea foarte mult la aspectul îngrijit al omului. “Erai boier în faţa lui Naghi dacă aveai două batiste, fiind convins că una serveşte ca să te ştergi la nas, iar a doua, ca să-ţi ştergi transpiraţia. Erai bun, puteai să iei şi salariul pe o lună, dacă te prindea în producţie cu două batiste la tine. Nu avea toată lumea. În producţie aveam, pentru ştersul mâinilor, lavete. Pe vremea lui Naghi, era foarte mare curăţenie. Montajul General, cel de sus, unde a fost vopsitoria, avea, când m-am angajat – povestea unul dintre interlocutorii noştri, Marinică Fologea – linoleum pe jos, pe care îl ştergeam cu T-uri. Ni se făcuseră papuci de prelată verde, ca să nu murdărim linoleumul. Aveam mănuşi albe, bluză albă sau bleu şi pantaloni bleu.”
Antonel s-a dus cu cârnatul în C.O.M. şi i l-a pus lui Naghi pe masă
Când veneau la uzină parteneri străini, ca să semneze contracte şi să viziteze ARO, erau chemaţi, ca să-i întâmpine, tineri de la Montajul General, băieţi şi fete, pentru că aveau o ţinută frumuşică, nu purtau acele salopete brute. Le ofereau musafirilor câte o floare şi un plic, pe care era aplicată o insignă, iar pe spate, un fel de vedere cu toate tipurile de ARO. Naghi ţinea enorm la protocol, pregătind minuţios demonstraţii cu maşinile la Mateiaş, ieşiri la iarbă verde, cu corturile, gustări cu brânzeturi şi ţuică, doar-doar îi va convinge să semneze contractele. Iar, deasupra tuturor calităţilor, a ţinut foarte mult la oraş şi la oameni. Îi ajuta pe cei care ajungeau la el. Chiar şi muncitorii îşi speriau şefii: “Mă duc la Naghi!” Este vestită întâmplarea cu Antonel Girescu, un personaj arhicunoscut nu numai la ARO, ci şi în oraş, care, după ce a găsit un fir de păr într-un cârnat cu varză, s-a dus glonţ în C.O.M. şi i l-a pus lui Naghi pe birou. Cu exprimarea lui stricată, care pe unii îi amuza, iar pe alţii îi şoca, i-a spus directorului ce a păţit în timp ce lua masa. Numaidecât, Naghi a dispus un control, ca să se verifice cele reclamate de Antonel.
După un mandat de deputat în Marea Adunare Generală, Naghi a pierdut în faţa lui Dobre
De asemenea, este antologic felul în care a încasat Naghi eşecul la alegerile pentru funcţia de reprezentant al Muscelului la nivel central. După un mandat de deputat în Marea Adunare Generală, Victor Naghi nu l-a mai prins pe al doilea, fiind învins de Gheorghe Dobre, directorul Combinatului de Lianţi. Se ţineau alegeri, iar reprezentantul era desemnat prin vot. Pe buletinul de vot erau trecuţi doi candidaţi sau maximum trei. Regula era cu trei participanţi la alegeri, aleşi din rezerva de cadre a Comitetului Central. Din cele două-trei persoane, de preferat trei, se vota una. La acea vreme, s-au întrecut Victor Naghi şi Gheorghe Dobre, dintre care a ieşit la vot ultimul. Când i s-a spus directorului: “A ieşit Dobre, v-a bătut Dobre!”, învinsul a avut o explicaţie fenomenală pentru ce i s-a întâmplat. Iată cum a povestit Naghi înfrângerea, pe care, cel puţin, în aparenţă, n-a pus-o la inimă. Naghi a fost trecut pe buletinul de vot cu numărul 1, iar Dobre, cu numărul 2. De obicei, lumea îl alege pe cel de la numărul 1, un lucru care se practică şi în politica de astăzi, pe motiv că este în graţiile şefului. “Când s-a făcut campanie – a povestit Naghi – oamenilor li s-a spus: aveţi doi, tăiaţi pe unul. Eu eram 1, de aceea m-au tăiat.” Aceasta a fost motivaţia directorului Naghi pentru faptul că n-a mai ieşit deputat: electoratul a fost indus în eroare, cerându-i-se să-l taie pe “1” (unul). Este o legendă din numeroasele care circulă şi în prezent despre directorul Victor Naghi.
În ’88, la şase ani de când fusese pensionat de la ARO, a venit la fabrică, împreună cu un prieten de la I.D.M.S. Bucureşti, care reuşise să obţină aprobare pentru un ARO, după ce a făcut potecă la Ana Mureşan. Naghi l-a chemat pe Marinică Fologea la Poarta 1, ca să vorbească cu el, fiindcă avea nevoie să schimbe volanul ARO-ului amicului. Apăruse volanul “labă de urs”, cu care voia să-l înlocuiască pe cel de la maşina prietenului, care era tot nou. Marinică Fologea i-a rugat pe cei de la Comercial să-i schimbe volanul, iar, ca mulţumire pentru favorul făcut, Naghi i-a zis câteva vorbe deocheate când a aflat că tânărul este “regele U.T.C.-ului”, la câte U.T.C.-iste avea în subordine.
În vacanţa de vară, inclusiv Giuvelcă şi-a adus copiii studenţi ca să lucreze la fabrică
Din cei 12.800 de salariaţi ai uzinei, 6.500 erau U.T.C.-işti, 4.900 plătitori, restul erau şi membri de partid. La secţii, precum CKD-urile, unde era şef de atelier Ciocan, sau la Montajul General, 80% erau tineri sub 28 de ani. Erau şi Secţii ca 47 sau 57, unde media de vârstă era un pic mai ridicată.
Alt atu al întreprinderii, în afară de tinereţea colectivului, era disciplina impecabilă, pentru că şi directorii erau exigenţi, nu numai directorii generali. Pe vremea lui Naghi erau foarte puţini directori. În schimb, avea o mare capacitate maistrul. În acele timpuri, maiştrii erau şefi de ateliere. Când suna goarna maistrul Anghelina, în Montajul General, oamenii înţepeneau. Era clar că intrau la program de 12 ore. El, poate, mai ieşea pe afară, mergea ca să mănânce o friptură, era treaba lui. Dar când se întorcea, suna goarna: “Băieţi, stăm rău cu producţia.” “Aveam tablă de producţie. Noi, tot timpul, ştiam câte maşini am realizat, câte mai avem de realizat şi care ar fi planul pe zi. Era o tablă pe schimburi, cu 20 sau 22 de maşini. “N-aţi făcut atâtea, le completaţi, vedeţi cum le împărţiţi ca, până la sfârşitul lunii, să fie gata. Mai scria şi cu creta câteodată: “Au mai rămas zece zile. Mai avem de fabricat atâtea maşini.”, îşi amintea Marinică Fologea.
Ca să încheiem aşa cum am început, cu facilităţile acordate de uzină oamenilor ei şi nu numai, adăugăm celor enumerate în deschiderea articolului posibilitatea de angajare a studenţilor, pe perioada verii, la ARO, ca să câştige un ban pe durata celor două luni. Inclusiv directorul Ion Giuvelcă, despre care nu se poate spune că n-avea bani ca să-şi ţină copiii la facultate, i-a adus la uzină pe perioada verii. Unul dintre ei a lucrat la completări şi la maşini cu bordul nou, pe la hangar. Directorul venea în inspecţie şi le spunea angajaţilor: “Să nu cumva să-l scăpaţi din mână! Să lucreze ce-i daţi!” Fiului directorului nu i se cerea să monteze repere, dar schimba şi el o roată, dacă avea pană, punea roata de rezervă, punea trusa de scule, punea lada, căci se lucra şi pentru export. Alt exemplu: fratele lui Marinică Fologea a lucrat în fiecare vacanţă la Galvanizare. Aici, studenţii prestau operaţii de muncitori necalificaţi – legau piese pe plase, pentru a fi cufundate în băile galvanice – pentru care încasau minimul de 1.690 de lei.