-2.7 C
Campulung Muscel
07/02/2025

Un inginer de la ARO a făcut la NASA teste de vibraţii pentru parbrizul navetei Discovery

Şansa carierei lui Gheorghe Enache a fost de a avea un şef de laborator extraordinar, un specialist desăvârşit, pe care şi l-au dorit companii auto cu renume pe plan internaţional. În cei peste trei ani, de când realizăm serialul dedicat uzinei, n-am auzit pe vreunul dintre interlocutorii noştri să vorbească despre cineva cu mai multă admiraţie decât despre inginerul Ştefan Şendroiu. Aproape toţi tehnicienii trimişi în afară ne-au povestit că, atunci când se ivea o problemă gravă, care risca să compromită relaţia comercială cu un importator de ARO, uzina îl trimitea pe Ştefan Şendroiu ca s-o rezolve. Un fizician excepţional, ale cărui calităţi le-au atras atenţia chiar şi americanilor, a fost omul de la care protagonistul acestui episod a avut ce învăţa. Vom continua prezentarea altor repere ale activităţii lui Gheorghe Enache, fost maistru de Prototip, după ce a preluat atelierul condus de Ilie Pietrăreanu, la ieşirea la pensie a acestuia.

În Italia, a vizitat toate obiectivele istorice care au făcut-o renumită în lume

După ce Gheorghe Enache a depistat eroarea dată de robotul italienilor, cu care indicau geometria roţilor – eroare din cauza căreia, la frânare lentă, maşina se ducea ori în dreapta, ori în stânga – s-a reluat activitatea de asamblare a autoturismelor la banda de montaj. La distanţă de câteva luni de remedierea deficienţei care îl nemulţumise profund pe patronul italian, a sosit în Peninsulă şefa de la Export, Mihaela Bădescu, responsabilă de relaţia Întreprinderii ARO cu acest stat. Bucuroasă că s-a rezolvat problema reclamată de importator, Mihaela Bădescu i-a cerut lui Gheorghe Enache să mai rămână o vreme, în caz că se ivea altceva de pus la punct. Însă, tehnicianul n-a dorit să mai stea, şederea sa limitându-se la o perioadă de zece luni, timp în care a colindat Italia în lung şi-n lat. Ultima lună dinaintea reîntoarcerii în ţară a petrecut-o împreună cu soţia.
Traiul în colectivitatea de români detaşaţi cu serviciul în Italia avea şi părţi bune, dar şi părţi rele. Partea rea, care i-a produs amărăciune naratorului nostru, a reprezentat-o atitudinea românului ajuns în străinătate, pus pe căpătuială, în loc să se bucure de bogăţia culturală a ţării pe al cărei teritoriu se afla. Gheorghe Enache n-a fost, însă, crescut în acest spirit al economiilor făcute la sânge, în condiţiile în care un tărâm “mustind” de cultură avea atâtea de oferit vizitatorilor. Iar lereşteanul n-a ratat nimic din muzeele, monumentele şi edificiile istorice care au făcut Italia vestită în lume. „Eu aş fi vrut să plec în fiecare duminică. Banii se duc, dar rămâi cu ceea ce vezi. Nu se poate să ajungi la Milano şi să nu vezi Muzeul Naţional de Ştiinţă şi Tehnică „Leonardo Da Vinci”. Nu se poate să nu vezi Capela Sixtină, la Vatican. Nu se poate să te duci la Verona şi să spui că n-ai fost la Tomba di Giulietta.”, povestea încântat tehnicianul uzinei.
Soţii Enache au vizitat la Florenţa un magazin de pielărie, renumit pe plan internaţional. Şi cât aur au văzut în Italia! „Cum să ajungi la Verona şi să fie „Aida” de Verdi, la Arenele Romane, şi să nu intri?”, se întreba retoric, la 27 de ani distanţă de acele momente. Gheorghe Enache ne-a povestit, şi cu haz, dar şi cu înstristare, cum a luat muzeele la rând, în timp ce colegul de serviciu, cu care făcea aceste plimbări (căci plecau câte doi), aştepta afară, ca să nu plătească biletul de intrare. „Când am fost la „Santa Maria delle Grazie”, în Milano, biserica în care este pictată „Cina cea de taină”, a trebuit să-i plătesc o cafea, ca să mă aştepte afară. Când tu ai acasă pe perete „Cina cea de taină”, să nu vezi originalul?!”, a fost partea neplăcută a timpului petrecut în Italia, de care îşi aminteşte cu mâhnire.
În schimb, lui atât de mult i-a plăcut să vadă frumuseţile şi istoria Italiei, încât a străbătut-o din cea mai nordică parte a sa, din Ventimiglia, de la trecerea din Franţa, până jos, la Napoli, ajungând până în insulele Sicilia şi Capri.

Ştefan Şendroiu, un om cu sufletul curat, pe care l-a dăruit lui ARO

O altă problemă tehnică, pe care a constatat-o şi rezolvat-o în Italia, era o scurgere a punţii (ansamblul de spate, care transmite mişcarea permanent la ARO). Italienii nu se complicau cu reparaţiile, luau puntea cu totul şi o aruncau în magazie. „Curge, nu e bună.”, concluzionau aceştia şi scăpau repede de piesa defectă. „Aici s-a văzut ce înseamnă munca de Prototip. La Prototip, iei o piesă, o ştergi, o speli, o studiezi, ca să înţelegi de ce a apărut o disfuncţionalitate la ea… De aceea, am o stimă deosebită pentru meseriaşii mei. Întâmplarea a făcut să-mi curgă şi mie o punte la maşină. Desfac o flanşă şi, când dau cu cârpa pe ea, văd o picătură de vopsea. Picătura de vopsea, când trecea prin dreptul semeringului, lăsa să treacă lichidul pe lângă ea. Şi curgea. Era o picătură care se prelingea undeva. O curăţ repede, o pun la loc şi n-a mai avut nimic.”, ne-a povestit Gheorghe Enache.
Reîntors la fabrică şi la sarcinile curente de serviciu, lereşteanul relata că, în perioada 1987-1988, uzina a avut de realizat o serie întreagă de prototipuri. Specialitatea sa au fost transmisiile. În timp, dacă motoarele care au început să vină erau de fabricaţie străină, cutiile de viteze au rămas tot româneşti. „Împreună cu Gigi Ştefănescu, un inginer excepţional, a trebuit să facem probe. Şi am mai avut norocul să am un şef de laborator grozav, Fane Şendroiu. Îmi aduc aminte că era Aurelian Nicolae director şi adusese de afară o maşină străină, cu o cutie de viteze automată, despre care numai din cărţi aflasem. Dar noi, cei de la Prototip, ne-am descurcat cu ea fără probleme. Contrar celor spuse de mass-media şi de cei din afară, că la uzină doar se fura şi se bea, uzina pentru Câmpulung a fost mană cerească. Şi nu numai din punct de vedere economic, ci din toate punctele de vedere.”, a adăugat Gheorghe Enache, care a ţinut să ne prezinte următorul exemplu în susţinerea afirmaţiilor sale.
„Un singur om, de la noi, de la ARO, a fost la NASA şi a făcut vibraţii pentru parbrizul navetei Discovery.”, este amănuntul extrem de interesant aflat despre inginerul Ştefan Şendroiu, a cărui capacitate intelectuală a ajuns până la urechile americanilor. Ştefan Şendroiu, un om cu sufletul curat, care punea o pasiune extraordinară în tot ceea ce făcea pentru ARO. A fost şef de promoţie la Facultatea de Fizică Nucleară şi el a derulat printre primele probe şi a semnat primele buletine de probe de vibraţie. Iar fiul său a fost proiectant şef pentru hublou, uşă şi tot ce înseamnă vedere spre exterior la Airbus 324, iar, în prezent, este şef de proiect la Bombardier – Canada. „Şcoala românească de automobilism de la Câmpulung ajunsese la un nivel care nu avea egal mondial.”, a susţinut Gheorghe Enache, afirmaţie pe care, după cum a subliniat, o face în deplină cunoştinţă de cauză.

Colecţie impresionantă de trofee obţinute la raliuri şi autocrosuri

Alte momente deosebite ale carierei sale profesionale sunt legate de competiţiile de automobilism, la care a participat timp de peste 25 de ani. A făcut o pasiune nebună pentru concursuri pe la începutul anilor ’80 şi l-a ţinut până prin 2007. Trei ani mai târziu, a încetat orice legătură cu fosta platformă industrială, de fapt, cu Amrom Automotive 2006, unde şi-a continuat activitatea ca maistru, după închiderea CESAR-ului. Colecţia de trofee, diplome şi medalii stă mărturie a dragostei lui Gheorghe Enache pentru maşina ARO, ale cărei calităţi erau puse în valoare la întrecerile de raliu, unde avea asigurat, aproape întotdeauna, un loc pe podium. Ajuns în faţa mini-expoziţiei familiei Enache, nu ştii la ce să te uiţi mai întâi, atât de frumoase sunt cupele obţinute de-a lungul celor două decenii de concursuri. Ca să exemplificăm, amintim doar de trofeele câştigate la diferite ediţii ale Carpat Trophy, unde ARO s-a clasat pe primele locuri, locul I la Autocros ARO, ediţia a IV-a, 1984, locul III la Raliul ARO Muscelul, 1986, locul II la Trialul 1 Decembrie 2003, ediţia a IV-a, Câmpulung, standard (off-road).
Colecţia personală a lui Gheorghe Enache cuprinde foarte multe filme făcute de străini cu lereşteanul participant la diferite competiţii. De pildă, italienii i-au trimis un vraf de fotografii realizate la Carpat Trophy, undeva la Năsăpişte, pe lângă Cugir, în anul 2001. În acele vremuri, a făcut echipă cu Adi Herişanu. Interlocutorul nostru, care a avut ca număr de concurs „21”, ne spunea că l-a păstrat cam peste tot pe unde a participat, fiind ziua sa de naştere: 21 ianuarie. Şi ce amintiri frumoase are din acele vremuri: cum se odihnea, în timpul concursurilor, înfăşurat în sacul de dormit, cum elibera drumul de vreun copac căzut pe traseu, cum susţinea proba de trecut peste buşteni şi multe altele! „Când intram în câte o zonă, noaptea, şi mă dădeam jos, ca să mă orientez cu harta şi cu busola, ţineam după mine tot concursul! Se opreau toţi şi, de multe ori, o luam pe jos, până găseam o cotă undeva şi acolo mă orientam. Apoi, gata, plecam toţi! Sau când porneam de la Oradea şi ajungeam la Mamaia, fără să atingem şosea naţională. Până la Vâlcea, veneai cum veneai, căci mai găseai câte un cătun… dar, de la ieşire din Bucureşti, până la Cernavodă, numai pe câmp am mers. Ce praf era! Şi era porumbul cât noi şi nu vedeam decât nori de praf. Atunci, eram în echipă cu Romică Savu.”, a continuat acesta. Lereşteanul a alergat şi la viteză, până prin 1996, făcând parte din echipa lui ARO. Însă cel mai dificil concurs rămâne Carpat Trophy, unde a fost şeful echipei de Trophy. Gheorghe Enache a făcut echipă la raliu şi cu soţia, pe post de copilot, cu care a împărţit sarcinile.

Veronica şi Gheorghe Enache, componenţi ai echipei de radiogoniometrie a uzinei

Ceea ce, probabil, nu mulţi dintre musceleni ştiu este că pe lângă secţiile sportive consacrate, în susţinerea cărora uzina s-a implicat şi financiar, şi moral, este că ARO a avut o echipă de radiogoniometrie sau, în limbajul cunoscătorilor, „vânătoare de vulpi”. Era o secţie de radio, pe lângă Asociaţia Sportivă, care funcţiona în cadrul uzinei, ca activitate conexă. Soţii Veronica şi Gheorghe Enache au făcut parte din echipa de radiogoniometrie şi, după cum ne-au spus, au fost foarte mult sprijiniţi. Întreprinderea a sponsorizat-o o perioadă destul de lungă şi, mai mult, s-a dovedit a fi chiar un sponsor generos. „Eram sub conducerea inginerului Dan Enescu şi am avut rezultate.”, relata Veronica Enache, care, împreună cu soţul, a făcut parte ani la rând din echipa României de radiogoniometrie. La un moment dat, aceasta număra opt membri. Într-o fotografie apare echipa României la un Campionat Mondial ţinut în Cehia, la Nove Mesto. Fabrica punea la dispoziţia echipei, în componenţa căreia se aflau şi doi salariaţi de la ARO, o maşină şi combustibilul necesar, pentru deplasările întreprinse în ţară şi în afara ţării: Cehoslovacia, apoi, după separare, Cehia şi Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, Rusia, etc. 
Veronica Enache a venit în zona noastră în anul 1984 şi, împreună cu Dan Enescu, a pus bazele acestei echipe de radiogoniometrie, care a mers în paralel cu radioclubul oraşului şi radioclubul de la uzină. În 1998, ea s-a retras din echipă, din motive de natură personală. Anual, echipa din care făceau parte şi muscelenii noştri participa la concursuri. „Din doi în doi ani, se organizau Campionatele Europene, iar, la patru ani, prindeam şi Mondiale, şi Europene. Atunci, ele se ţineau în acelaşi timp.”, povestea Veronica Enache, care ne-a împărtăşit aceste aspecte inedite pentru a evidenţia grija pentru salariat, grija faţă de om. Altfel spus, uzina n-a însemnat numai „fiare”. Numeroaselor premii obţinute în ţară, dintre care şase titluri de campion naţional, li s-au alăturat plachete, diplome şi medalii pentru locurile II şi III, cu echipa de radiogoniometrie (şi un loc VI în Europa, cu echipa de fete a României), câştigate la nivel internaţional. La individual, rezultatele au fost excepţionale: medalie de aur în Iugoslavia şi titlul de campion internaţional. Dacă reuşitelor părinţilor adăugăm performanţa extraordinară a fiului, Mihai Enache, care, în vara anului 2009, la doar 22 de ani, a escaladat Mont Blanc (4.810 metri), cel mai înalt vârf din Alpi şi Europa de Vest, putem spune că am nimerit la Lereşti într-o casă de sportivi, care iubesc ARO în aceeaşi măsură.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!