Cu atâta urâţenie în jurul nostru, de la atmosfera apăsătoare şi deprimantă a Câmpulungului, până la griul din vieţile fiecăruia dintre noi, nemulţumiţi de neputinţa celor pe care i-am aşezat la conducere să ne scoată din mediocritate, mizerie şi sărăcie, refugiul în trecut nu este o idee rea. Dimpotrivă, cititorului îi face bine să-şi amintească, iar, dacă n-a trăit vremurile bune ale Câmpulungului, să încerce să-şi imagineze un oraş viu, în mişcare, în care oamenii ieşiţi în cale aveau expresii optimiste, pentru că nu-i copleşeau grija zilei de astăzi şi teama de ziua de mâine, nu atât pentru ei, cât pentru copii şi nepoţi. Iar, când vorbim despre trecutul în care prioritară era asigurarea prezentului şi, mai ales, a viitorului câmpulungenilor, indubitabil, ajungem la Victor Naghi, de la a cărui sosire pe pământ câmpulungean, pe 7 februarie 1957, s-au împlinit 57 de ani. Vom evoca, graţie lucrării autorilor Ion Chingaru şi Corneliu Filip, „O maşină străbate lumea”, două momente esenţiale din viaţa şi cariera directorului de la ARO, cu un mandat de 25 de ani: pensionarea, într-o perioadă în care nu-şi spusese ultimul cuvânt, însă aşa s-au „aranjat” lucrurile pentru el, şi revenirea la uzină cu ocazia unui eveniment notabil, celebrarea a 100 de ani de activitate industrială pe platforma de la margine de Câmpulung.
“Deşi pe localnici îi „bumbăcise” mereu, totuşi, despărţirea de musceleni i se părea imposibilă”
„Există şi un cântec al vârstei, adică al momentului de bilanţ şi retragere la pensie, se spune. Rând pe rând, uzina şi-a cinstit oamenii care au slujit-o, le-a sărbătorit vârsta tâmplelor ninse, arătându-le că, şi pe mai departe, ei fac parte din viaţa ei, că nimeni nu-i uită. La orice eveniment sărbătoresc, sunt chemaţi. Fiecare dintre ei, participând la ieşirea la pensie a colegului, se gândeşte, şi-o imaginează, probabil, pe a sa. În toate cazurile, când nu era plecat din întreprindere, prin ţară ori peste hotare, nu lipsea la festivitate directorul general. El stabilise un adevărat ritual. Orice nou angajat era poftit în biroul său. Îi arăta în ce colectiv intră şi ce drepturi şi obligaţii implică primirea „bobocului”, a „pelicanului” în familia uzinei.
Şi, totuşi, anii s-au scurs, tot mai repede şi, prins în iureşul muncii, nu s-a mai uitat în buletin, în certificatul de naştere. Iată, stupoare, omul care pornise primele maşini ieşite pe poarta fostului I.M.S., a împlinit 62 de ani! Nimănui nu-i venea să creadă şi, în primul rând, celui în cauză, lui Victor Naghi. Dar să derulăm din nou desfăşurarea momentului…
Când au aflat pentru ce sunt chemaţi în aula facultăţii, oamenii aproape au amuţit. Părea imposibil. Chiar convocarea se făcuse fără să li se spună precis despre ce este vorba. Era o primăvară cu prea multe garoafe înflorite mai devreme ca oricând şi plutea parcă o boare stranie, clătinând echilibrul naturii. Nimeni nu putea crede vestea şoptită cu teamă, chiar dacă, în numai câteva ore, ea dăduse ocol până dincolo de marginile oraşului.
Nouă „meşteri” mari, metalurgişti musceleni, de toate profesiile, intraţi în criză de timp, căutau pe cineva mai priceput care să înjghebeze discursuri de mulţumire, aduceri aminte şi „rămas bun” de la tovarăşul Naghi. El încerca să pară mai senin şi mai preocupat ca oricând. Era imposibil să mai poţi pătrunde în cabinetul său, cu uşa proaspăt capitonată în negru şi păzită cu străşnicie de secretarul Găiduţ. Înscris în vâltoarea muncii, a creşterii întreprinderii şi a automobilului românesc de teren, n-a mai ţinut seama de scurgerea implacabilă a vremii. Timpul lucrase rece, perfid şi acum îşi arăta cu nemiloasă ostentaţie faţa, obligându-l să i se încline, probabil, ca pedeapsă că nu-l luase în seamă. Mereu, prin termenele fixate, prin realizările raportate, îl înfruntase. Prins în hora mersului grăbit al anilor, în ritmul prefacerilor, al creşterii şi afirmării lui ARO, îşi uitase propria vârstă! Şi, totuşi, împlinise 62! Când şi cum au trecut?, se întreba, iar răspunsul îl putea afla privind în jur. Însă, mai erau atâtea de făcut. Trebuia să cedeze, să lase frânele uzinei pe alte mâini. La fel de încercate. Succesorul său, inginerul Ioan Giuvelcă, venea cu experienţa anilor petrecuţi la Piteşti, punând „Dacia” pe roţi, şi fusese, până atunci, directorul tehnic al Centralei de Autoturisme.
Victor Naghi venise la Câmpulung Muscel în urmă cu un sfert de veac. Avea o şapcă aproape şcolărească, purtată tinereşte, pe o parte. Dar timpul trecuse. Acum, părul îi era de zăpadă, iar şapca fusese abandonată. În pofida anilor, se purta ca un flăcău şi era greu de bănuit cam în ce an se născuse. Îşi ducea senin demnitatea vârstei pe umeri. Deşi pe localnici îi „bumbăcise” mereu, totuşi, despărţirea de musceleni i se părea imposibilă. Ştia să-şi iubească uzina şi oamenii ei.
“Fusese ridicat de Poliţie direct din atelierul cu strunguri şi ameninţat cu ocna pe viaţă, acuzat că împărţise manifeste”
… Nenea Manole Manole, de aceeaşi vârstă cu „uriaşul”, şcolit şi el la Facultatea Muncitorească, în prima promoţie de muncitori-ingineri, cunoscându-i bine sensibilitatea şi slăbiciunile ascunse, a pătruns prin uşa capitonată, cu zâmbetu-i veşnic de toamnă târzie, care te face mai bun şi mai drept.
-Să trăiţi dumneavoastră!
-Ce e, Manole?
-Ştiţi…
-Nu mai ştiu nimic. Am îmbătrânit, măi Manole! Asta-i, dragă!
Şi, pentru prima dată, inginerul Manole se simţea stingherit în cabinetul în care, alături de director, îşi pierduse multe nopţi albe, calculând, făcând situaţii, redactând materiale, într-o apropiere frăţească, prilej de destăinuire atât de necesară în acele momente atât de grele pentru prietenul său de-o viaţă.
Omul, care le ştiuse întotdeauna pe toate, acum încerca să le înţeleagă şi pe ale lui. Dar pe cine era să supere? După aproape 20 de ani, îşi aprinsese din nou o ţigară. Prin fumul ei, privea, pe masa-vitrină, coşul cel mai mare, cu 63 de garoafe purpurii, ce domina autoritar, printre valurile altor buchete de flori, inscripţii, felicitări şi cadouri aduse din partea tuturor secţiilor, atelierelor ş.a.m.d. …Peste tot se făceau pregătiri, dar Serviciul Personal intrase în alertă. Pentru perioada uceniciei la fostul patron bucureştean care avusese numele înscris pe firma Fabricii de Pompe, devenită actuala Întreprindere „Aversa”, nu sosise încă o adresă precisă privind angajarea sa, cu toate că vechea arhivă fusese scotocită până în pânzele albe. Dar directorul ştia cu precizie că ucenicia o făcuse cu angajare la locul de muncă. Era o perioadă de doi ani de activitate pentru care lipsea orice document din dosarul pensionării. Era o perioadă la care ţinea. Ea reprezenta o pagină însemnată pentru cel care o trăise. Atunci, învăţase “chestia” cu cele două batiste, pe care o decretase şi în fabrica musceleană, îşi imprimase în sânge că omul, care nu are în buzunarul din dreptul inimii o piatră indiană, pentru ascuţitul cuţitelor, nu ajunge strungar niciodată.
Avea în acea vreme numai 16 ani. Totuşi, fusese ridicat de Poliţie direct din atelierul cu strunguri şi ameninţat cu ocna pe viaţă, deoarece era acuzat că împărţise manifeste. Iată de ce ţinea morţiş ca şi anii uceniciei să fie luaţi în calculul pensiei. Dar, după mai multe adrese şi telefoane, după răsfoirea miilor de dosare şi a multor registre zdrenţuite şi reci în beciurile de arhivă ale „Aversei”, a apărut şi dovada care îi certifica o prezenţă la vechea fabrică. Deşi hârtia sosise şi dosarul pensionării fusese întocmit, zvonurile continuau să circule, adesea, fanteziste. Pentru colectiv, însă, evenimentul se înscria în sfera normalului. În acele momente, aula facultăţii era ticsită de lume, iar frunţile tuturor erau pline de gânduri. Oamenii de toate profesiile, de toate halatele, păreau stingheriţi de ceva. Se vorbea în şoaptă, doi câte doi, cu urechea aplecată la spusele celuilalt. La apariţia celor aşteptaţi, urcând direct la prezidiu, sala a devenit un clocot. Roua ochilor se îngroşa ca în dimineţile toamnei strălucind în răcoare. Razele privirilor cădeau alternativ pe noul şi pe vechiul director.
Naghi intrase al treilea. Sala era arhiplină, privirile erau aţintite pe el. I-a fost greu să asculte pe toţi înscrişii la cuvânt. Era îmbrăcat cu un costum de culoarea cafelei cu lapte şi purta o cravată mare, colorată în roşu aprins şi gri. Invitat să vorbească, Naghi părea un licean scos la tablă cu lecţia neînvăţată. Sentimentele i se prelingeau printre vorbele rostogolite direct pentru inimă. Urând succes noului director, pierdut apoi într-o îmbrăţişare de îndrăgostiţi fără vârstă, i se auzea învălmăşit, vibrând, glasul: „Dragă Giuvelcă, e greu, dar, dragă Giuvelcă, succes şi curaj!”
“Plecau oamenii noaptea, pe la trei, ca să fie la şase şi jumătate în uzină. Iarna, de teama lupilor, umblau cu făclii aprinse…”
Trei ani mai târziu, Victor Naghi a fost invitat să ia parte la sărbătoarea organizată la ARO, pe 9 noiembrie, cu ocazia marcării a o sută de ani de activitate industrială. Fragmente din discursul lui Naghi au fost consemnate de cei doi autori citaţi la începutul articolului. Frumuseţea cuvintelor fostului director se cuvinte a fi împărţită cu cei în sufletele cărora nu s-a stins focul lui ARO.
„Cu câteva minute înainte de ora începerii festivităţilor, au sosit şi cele şase maşini care au adus oaspeţi din Capitală, din Minister, Centrală, de la întreprinderi colaboratoare. Între ei se găsea şi fostul director general, Victor Naghi, retras după pensionare la Bucureşti.
-Uite-l pe Naghi!
-Care, dragă?
-Cel care coboară dintr-a patra maşină!
-Zău, dacă n-arată mai tânăr decât înainte!
Coborând din maşină priveşte în jur, surprins de transformările survenite în timpul în care lipsise.
-Ce, dracu, făcurăţi aici?!
Îşi scutură inima şi zâmbeşte, încercând să-şi strunească emoţiile.
-Vă ţineţi de surprize, îi spune directorului Ioan Giuvelcă, îmbrăţişându-l.
Festivitatea se desfăşoară în aula facultăţii. Toţi cei care au luat cuvântul au apelat la evocări. Cele mai mişcătoare au fost rememorările lui Naghi.
„… Materiale de specialitate, vă mai amintiţi, nu aveam… Asta era bucuria cea mare! Să nu ai, dar să faci… Şi zburau hârtiile pe planşetă. Toţi spuneau: facem maşini, facem automobile… Creionul alerga foarte repede pe foile albe… Şi am început să le facem. Vă amintiţi?! Atelierul de Vopsitorie era sub nuc… Şi prima comandă de o sută de bucăţi?!… Era sfârşit de lună şi toţi se gândeau numai la vreme. Au văzut că timpul e frumos şi-au început cu vopsirea. Una, două… Dă-i înainte, că merge. Dar, deh, bucuria fusese prea mare! Şi-a venit o ploicică de câteva ceasuri şi ne-a spălat toată vopseaua. Mai fă, Naghi, planul! Ce să raportez la Minister? C-a plouat? Dracu’ ne-a pus să ne-apucăm de maşini?!
…Mai apoi am început cu exportul. Alt zbucium, alergătură. Dar eram mândri foc. Nici cu scara pompierilor nu ne mai ajungea la nas! Dar ce înseamnă asta? Parcă aud: vin partenerii străini. Nu le-ai pregătit protocolul. E din ţara cutare sau ţara cutare… Cum? Te interesează! Trebuie să iasă perfect… la sfârşitul lunii, vă amintiţi dispoziţiile pe care le primeam? „Naghi, mă suni la orele douăzeci şi unu, la douăzeci şi trei… şi la şase.” Adică la şase dimineaţa. „Câte maşini ai dus la gară, câte au fost încărcate în vagoane?” Şi dădeam. Ministrul avea două grafice cu producţia noastră pentru export. Unul era la cabinet, iar celălalt mi l-a arătat, îl ţinea acasă…
Moldoveanule, mai ţii minte cum făceam atunci tratamentul? Nu, că n-aveam, dar abia auzisem şi noi că temperaturile înalte se măsoară cu pirometrul. La noi, pirometrul acela era ochiul versat al oamenilor de la gura cuptoarelor… Atelierul, îl ştiţi, era afară, la intrarea în Forjă. Cum era? Hm! O tablă groasă, lamelată, un fier cu două cârlige pentru apucatul oalelor cu piese, apoi… unghii de cal, copite, cărbuni, mangal, praf de cărbune pisat şi coajă de copac. Din ele se făcea „aluatul”, se amesteca în oala cu piesele, apoi se acoperea cu pământ galben şi se băgau în cuptor, unde stăteau douăzeci şi patru de ore…
…Apoi puţini muncitori locuiau în oraş. Mai târziu am făcut şi blocurile. Pentru transport nu aveam nici măcar o maşină. Veneau la lucru pe jos. De la Dragoslavele, de la Măţău ori Albeşti, plecau oamenii noaptea pe la trei, ca să fie la şase şi jumătate în uzină. Iarna, de teama lupilor, umblau cu făclii aprinse… Aşa s-a clădit atunci disciplina muncitorească! Dar câte n-ar mai fi de spus?!…”