Pentru că păcatul deznădejdii nu este deloc uşor şi neînsemnat, pentru că el, printr-o lucare a vrăjmaşului şi a slabei noastre credinţe, poate să ne despartă de Dumnezeu şi de nădejdea dobândirii Împărăţiei Cerurilor, m-am gândit că ar fi bine să aduc aminte în scris câte ceva despre ceea ce înseamnă să avem nădejde şi cât de mare e păcatul deznădejdii. După Învăţătura de Credinţă, păcatul, în general, este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea, păcatul se mai numeşte şi fărădelege. Ce este nădejdea aflăm tot din Învăţătura de Credinţă şi anume: „Nădejdea este încredinţarea adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru orice cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice”. Cel mai mult se bucură vicleanul diavol atunci când deznădăjduim şi nu atunci când cădem în păcat, pentru că el ştie că atâta timp, cât avem nădejde în Dumnezeu, ne pocăim de păcatele săvârşite şi putem dobândi iertarea şi împăcarea cu Tatăl Ceresc. Atunci când săvârşim, mai ales, păcate foarte mari, una din cursele vrăjmaşului este aceea de a deznădăjdui şi de a-ţi aduce în minte gândul că nu vei fi iertat de cele ce ai greşit. Odată instalată deznădejdea, dacă nu alergi la duhovnic să-ţi mărturiseşti păcatul şi dacă nu te rogi, vei fi prins ca într-o mreajă şi cu greu vei reuşi să te eliberezi. Când ne întristăm pentru păcatele săvârşite este lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu şi El, văzând întristarea cea bună, va avea milă de noi, însă dacă întristarea noastră este lipsită de nădejde, atunci acest lucru este ca o boală otrăvitoare peste sufletul nostru. Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă următoarele cuvinte despre boala întristării celei fără de nădejde, care se mai cheamă şi deznădăjduire: „Deznădăjduirea este răutatea cea mai mare şi cea mai vătămătoare dintre toate răutăţile. Deşi toate păcatele sunt potrivnice lui Dumnezeu, sunt numai pe de-o parte potrivnice, pe când deznădejdea este pe de-a-ntregul împotriva lui Dumnezeu, în toate direcţiile şi în toate privinţele, căci ea combate pe Dumnezeu şi-L scoate afară din suflet, socotind răutatea drept Dumnezeu şi pe diavol pricinuitor al răutăţii”. Nicio armă nu este mai eficientă în mâna diavolului ca deznădejdea. Tocmai de aceea diavolul nu este atât de mulţumit când păcătuim ca atunci când deznădăjduim. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre deznădejde şi despre nepăsare ca despre două mari păcate care-l despart pe om de Dumnezeu: „Pavel era hulitor şi prigonitor al lui Hristos. Dar, pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său şi a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tâlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atâtea răutăţi, nu a deznădăjduit şi, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mândrit, a căzut din înălţimile virtuţii, pe când vameşul, pentru că nu a deznădăjduit, s-a ridicat deasupra virtuţii fariseului”. Prin aceasta, a vrut să spună că vrednici de plâns nu sunt numai cei ce păcătuiesc, cât, mai ales, cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice. Ce e mai grav este că păcatul deznădejdii poate duce la sinucidere, care este cel mai mare păcat. De ce? Pentru că nu mai poţi să te pocăieşti din moment ce ţi-ai luat viaţa, crezând că în felul acesta scapi de greutăţile şi necazurile vieţii. Un om, oricât de mult ar fi păcătuit, dacă îşi recunoaşte păcatele, le mărturiseşte, plânge pentru ele, are iertare de la Bunul Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură, în Vieţile Sfinţilor, despre oameni cu păcate grele, dar care venindu-şi în fire şi pocăindu-se sau mântuit. Dragii mei, nu lăsaţi să se cuibărească întristarea cea rea în suflet. Pune-ţi genunchii la rugăciune şi cu lacrimi cereţi ajutorul lui Dumnezeu şi veţi vedea cum începe să se ridice negura cea întunecată a deznădejdii din suflet. Nădăjduind spre Domnul şi cunoscând Iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea Înfricoşătorului Scaun de Judecată al lui Hristos şi să intrăm în Împărăţia Cerurilor. Să fim curajoşi şi oricât de greu ne vă va fi, să nu uităm că Dumnezeu nu lasă orfan pe nimeni. Este cu noi mereu şi datoria noastră este doar să cerem ajutorul şi vom vedea şi simţi duhul care aduce înviorare sufletului nostru. Să fiţi sănătoşi, voioşi şi să aveţi nădejde!
Protosinghel Serafim Caiea, stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel
Să nu deznădăjduim!
