Dragii mei!
Ce câştigaţi am fi dacă în gândirea noastră am lăsa să-şi facă sălaş înţelepciunea; ce să mai vorbim de omul care, înainte de a rosti cuvântul, îşi cântăreşte vorbele cu înţelepciune, aşa încât să nu rănească chipul lui Dumnezeu, aflat în fiecare semen de-al nostru. Vorbind de faptele noastre, fericim pe cei care sunt înţelepţi în purtarea lor şi prin lucrarea săvârşită, sunt ca lumina care luminează în sfeşnic toată casa. Să nu înţeleagă cineva că vorbim de înţelepciunea cea săracă şi fără Dumnezeu a lumii acesteia, căci aceasta nu ne poartă în veşnicie, ci se nimiceşte aici, pe pământ. Vorbim de înţelepciunea dată de Dumnezeu celor ce se tem de El şi celor care-L iubesc; căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi, că înţelepciunea are două capete, unul are frica de Dumnezeu, iar celălalt are dragostea de Dumnezeu. Şi, când omul a dobândit înţelepciunea cea dumnezeiască, dobândeşte şi blândeţea, aşa după cum ne învaţă Mântuitorul, de a fi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca şi porumbeii, pentru că şarpele totdeauna îşi păzeşte capul şi, în felul acesta, îşi apără ce are mai scump, şi fără de răutate ca şi porumbeii, adică să nu pedepsim pe cei ce uneltesc împotriva noastră şi să nu ne răzbunăm pe cei ce ne nedreptăţesc, aşa cum frumos tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură Aur, la Evanghelia după Matei, şi spune că „Nu ne este de folos înţelepciunea dacă nu-i adaugi blândeţea…
– Dar poate fi o poruncă mai grea decât aceasta? Nu-i de ajuns, oare că suferim răul ce ni se face?
– Nu, răspunde Domnul. Mai mult; nu-ţi îngăduie nici să te revolţi! Aşa e porumbiţa! – Dar o astfel de poruncă este ca şi cum ai porunci unei trestii aruncate în cuptor să nu fie arsă de foc, ci să stingă focul. Să nu ne tulburăm! Ucenicii Domnului au împlinit porunca, au dus-o la bun sfârşit şi au arătat prin faptele lor că au fost înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. N-au avut altă fire, ci aceeaşi fire ca şi noi. Să nu socotească dar nimeni că sunt cu neputinţă de îndeplinit poruncile Domnului! Domnul cunoaşte mai bine decât toţi firea lucrurilor; ştie că sălbăticia se stinge, nu cu sălbăticie, ci cu blândeţea” (Omilii XXXIII, II la Evanghelia după Matei). Să ne gândim că, atunci când nu ne mai oprim din a vorbi de rău pe oricare frate al nostru, ne paşte pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că nu cel ce este vorbit şi discutat de rău se osândeşte, ci cel care vorbeşte de rău, acela se osândeşte; cel care rabdă în tăcere necazul şi supărarea pricinuită de semenii lui, fără ca să se răzbune în vreun fel, acela va avea parte de răsplată înaintea Domnului. Şi, dacă ni se pare foarte greu de îndeplinit porunca de a ierta şi iubi pe cei care ne-au greşit, să ne gândim cât de mult am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, în viaţa noastră şi cât de bun a fost Domnul cu noi şi nu ne-a pierdut, ci cu răbdare şi înţelepciune aşteaptă întoarcerea noastră… Aşadar, să ne trezim din amorţirea păcatului şi, venindu-ne în fire, să ne pocăim de faptele noastre cele rele, căci prin pocăinţă şi mărturisire ne curăţim sufletul şi ni se vindecă rănile păcatului. Timpul ne este prielnic, pentru a împleti rugăciunea cu postul şi cu milostenia; prin rugăciune se restabileşte sănătatea sufletului nostru; prin postul cel adevărat, dobândim leac tămăduitor împotriva păcatului şi, totodată, se restabileşte sănătatea trupească, iar, prin milostenie, se şterg păcatele şi răutăţile noastre; noi bucurăm cu puţin pe semenul nostru aflat în nevoi, iar Dumnezeu ne dă Veşnicia. Indiferenţa ucide! Aşadar, să nu fim nepăsători faţă de cel aflat în necaz şi suferinţă; să fim solidari unii cu alţii, aşa cum au fost dintotdeauna moşii şi strămoşii neamului nostru, căci aşa a supraveţuit neamul nostru, făcând milostenie. Acestea fiind zise, rugăm pe Dumnezeu să ne poarte de grijă şi să ne ajute să dobândim cât mai multă înţelepciune şi blândeţe. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi, voioşi, blânzi şi înţelepţi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel
Şcoala înţelepciunii!
