Tinerii Uzinei ARO erau încurajaţi de Victor Naghi, care le repeta aproape obsedant: „O să ajungem în vârf! Vom trăi bine şi ne vom bucura de realizările noastre!”, crezând furibund în fiecare cuvânt rostit în faţa celor mobilizaţi exemplar de acest director fără egal în istoria întreprinderii câmpulungene. „Nu neglija niciodată să scoată în evidenţă calităţile unui om. Era foarte sensibil. Îi dădeau lacrimile pentru problemele altuia. Nu era aşa cum părea, deşi inspira duritate. Pe acest om l-a inventat Dumnezeu şi ni l-a dăruit nouă! În 25 de ani, de unde ne-a scos!”, mărturisea Constantin Gheorghe, preşedintele CAR Pensionari, despre acest mare lider, care lui, personal, i-a schimbat viaţa. Pe carnetul de muncă al interlocutorului ales pentru acest episod al serialului nostru figurează o vechime de 44 de ani şi 15 zile, dobândită la ARO, cu excepţia primilor patru ani lucraţi la Colibaşi.
Tatăl şi fratele, arestaţi politic în 1957, fiindcă s-au opus colectivizării
Constantin Gheorghe s-a născut în urmă cu 76 de ani, în comuna Godeni, într-o familie cu nouă copii. Cinci dintre ei au murit de timpuriu, la vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, pe fondul lipsei de medicamente necesare tratării afecţiunilor care le-au şubrezit sănătatea. Dintre cei patru care au supravieţuit acelor vremuri foarte grele, lui Constantin Gheorghe, cel mai mic dintre cei nouă fraţi, îi mai trăieşte o soră, mama actualului director adjunct al Colegiului Naţional „Dinicu Golescu”, Marcel Vintilă. Părinţii au fost oameni de frunte în localitate, apreciaţi şi recunoscuţi ca fiind printre cei mai buni gospodari din Godeni. Tatăl lui Constantin Gheorghe, născut în 1886, a luptat în cele Două Războaie Mondiale, pe linia întâi. În 1957, a fost arestat politic, împreună cu fratele naratorului nostru, Iulian Gheorghe, pe motiv că s-a opus colectivizării. „Fratele meu a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii. Tatăl meu a fost condamnat la 21 de ani de temniţă grea şi confiscarea averii.”, sunt amănunte dureroase din trecutul lui Constantin Gheorghe, împărtăşite pe durata unui interviu mişcător. Cei doi au fost anchetaţi la Piteşti, iar, după condamnare, au fost trimişi la Jilava. Fratele, fiind obligat la muncă silnică, a ajuns într-o colonie din Salcia, de unde erau torţionarii, despre care se vorbeşte atât de des în ultimul timp, în timp ce părintele său a trecut prin închisorile de la Aiud, Ocnele Mari şi, în final, a fost transferat la Botoşani, unde a fost exterminat.
În 1957, din cauza acestei încercări cumplite, căreia i-a fost supusă familia, tânărul Constantin, la rândul său, a trecut prin momente grele. După absolvirea Şcolii Profesionale la Braşov, a lucrat, ca strungar, timp de patru ani, din 1953, până în 1957, la Uzina „Vasile Tudose” Colibaşi. Apoi a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar. Exact în acel an, au fost arestaţi tatăl şi fratele şi, din această cauză, a întrerupt armata, după şase luni de la recrutare. Iniţial, a fost la Marină, apoi la Aviaţie şi, în final, la un Regiment de Tancuri. „În armată am primit o referinţă sau o hârtie de la Primărie şi, astfel, am fost trimis acasă după şase luni. Eu nu ştiam ce s-a întâmplat. Aşa am ajuns acasă în luna mai a anului 1958. Toată casa avea lacăte la uşi… am intrat în curte şi m-am aşezat pe nişte lemne. Sora mea, care era plecată la o nuntă, a auzit de reîntoacerea mea şi m-a luat la acele rude, unde se ţinea petrecerea. Timp de trei săptămâni, am dormit într-un grajd.”, ne-a povestit Constantin Gheorghe un episod copleşitor, care îi aduce şi astăzi lacrimi în ochi.
Tânărul a început să-şi caute de lucru, numai că, din nefericire, nu voia să-l primească nimeni, din cauza arestării tatălui şi a fratelui, caracterizaţi ca duşmani ai poporului. „Tata era un om mai ferm decât Naghi! Nu putea să se împace cu gândul că îi va lua cineva grădina. N-a fost de acord cu colectivizarea şi, prin urmare, a fost dat ca exemplu. În noaptea de Crăciun au fost arestaţi, iar pe tata, de atunci, nu l-a mai văzut nimeni.”, a adăugat acesta. Fratele său s-a întors acasă în 1964, ca urmare a unei graţieri generale. În timp ce cei dragi sufereau chinuri grele, mezinul s-a hotărât să se angajeze, pentru a fi de ajutor familiei. Dar unde, căci i se închideau uşile peste tot? De la Colibaşi a primit transferul la Câmpulung. În luna ianuarie a anului 1959, după ce a susţinut proba de lucru în domeniul în care era calificat, i s-a spus că nu se poate să fie angajat şi a fost trimis la pădure. „Atunci, m-am dus la partid, unde am găsit înţelegere la unul dintre secretari. Îl chema Curea. M-a ascultat şi m-a trimis la tovarăşul Naghi. Nu ştiam cine este. M-am dus la el, pe jos, fiindcă nu erau maşini… am ajuns la Naghi, după multe stăruinţe. Auzeam din anticameră, îi chemaseră pe cei de la Cadre de la uzină – nişte „Cerberi” necorespunzători din niciun punct de vedere, oameni cu patru clase, care, ca să trăiască bine, făceau rău altuia – şi striga la ei ca să mă angajeze. Asta era politica.”, a continuat relatarea lui Constantin Gheorghe.
Peste trei decenii la Organizarea Muncii
Până la urmă, a fost primit la Întreprinderea Mecanică Muscel. „Directorul Naghi m-a angajat, avea sarcină de partid, el a înţeles şi aşa m-am angajat ca strungar la Secţia Motor.”, a rememorat acesta începuturile sale la fabrică. În scurt timp, a fost declarat fruntaş în producţie, iar, în 1965, a fost transferat la Sculărie, condusă pe atunci de inginerul Ivănescu. Aici a lucrat tot ca strungar, la Atelierul de Matriţe Forjă, însă, nu pentru mult timp, deoarece, în acelaşi an, a fost luat, prin transfer, la Serviciul Organizarea Muncii. „Se recrutau după pregătirea profesională şi categoria de încadrare. Iar eu am avut categoria maximă şi am fost cotat bine. La Organizare am găsit un colectiv extraordinar, condus, în mare parte, de inginerul Constantin Neagu, inginerul Theodor Bârzu şi inginerul Nicolae Voicu, devenit director tehnic al fabricii.”, a precizat Constantin Gheorghe. Dintre colegii cu care a colaborat bine, i-a amintit pe Nicolae Ţenţiu, Ion Preda, Ion Vintilă, Petrică Tonghioiu, Ilie Militaru, Mihai Fianu, Titu Prundeanu, Ştefan Boambeş, Ionuţ Minciunescu, Marian Lie şi alţii. „Tot colectivul avea o ţinută morală şi un grad de profesionalism ridicat.”, a punctat acesta.
La Organizarea Muncii, a ocupat un post de tehnician principal la Grupa de Normative. Constantin Gheorghe a fost primul care a făcut parte din această ramură a serviciului amintit, la Atelierul de Proiectare Norme şi Normative. „La Normative am lucrat, în primul rând, singur şi, după aceea, cu Ilie Militaru. Ce făceam? Pentru ca normarea să fie cât mai operativă şi axată pe baze ştiinţifice, noi prelucram orice material, făceam tabele cu valori ale vitezelor de aşchiere, le calculam turaţii, avansuri şi tot regimul de aşchiere, pentru ca acelora de la Normarea operativă să le fie mult mai uşor. Prima dată, erau cu abacă, cu nişte scări logaritmice. Dar pentru ei am făcut şi le-am dat normative, aşa se numeau ce lucram noi, normative, care erau mult mai operative.”, ne-a descris, în mare, în ce a constat munca de la Organizare. În întreaga uzină, la toate serviciile, exista o disciplină extraordinară, a ţinut să precizeze Constantin Gheorghe. „Noi aveam planuri de muncă, din care trebuia, în final, să rezulte o eficienţă economică. Am făcut şi raţionalizări, şi inovaţii. Aşadar, Organizarea Muncii se ocupa de punerea la punct a tuturor calculelor, după tehnologie. Veneau desenele, planul de operaţii şi fişa tehnologică. Se aduceau la noi şi, după situaţia noastră, se făceau comenzile de lucru, cu preţ, cu tot, la secţii.”, a completat el.
La un moment dat, a fost detaşat la Direcţia Calitate, pentru implementarea pe calculator a tuturor reperelor finalizate. Aici l-a avut şef pe colonelul Gheorghe Mihai, apoi pe inginerul Andrei Grumăzescu. „Aveam un calculator pe uzină, unde completam nişte fişe, se făceau cartele, le controlau, era o industrie acolo! Calculatoarele erau rudimentare, nu ca acum. Era o sală întreagă numai cu calculatoare.”, mai spunea Constantin Gheorghe despre această activitate al cărei iniţiator a fost inginerul Ion Buta. Direcţia Calitate cuprindea toate Grupele de Control din secţii, Laboratorul Chimic, proiectarea anumitor aparate de măsură şi control, plus Metrologia. „Se făceau game de control bine structurate, ca orice controlor, care avea această funcţie, să îndeplinească tot în tehnologia de control.”, afirma interlocutorul nostru, care a activat în acest domeniu în ultimii ani ai îndelungatei sale cariere profesionale. „Am fost detaşat, dar aparţineam tot de Organizare. Am fost cerut, ca să punem la punct nişte probleme.”, a adăugat acesta. În 1996, a plecat de la societatea ARO, cu ordonanţa, mai cu seamă că mersul lucrurilor se deteriorase, iar, în anul următor, a ieşit la pensie.
“Când investiţia era la început, el nu pleca, nu dormea, o urmărea până la finalizare. Parcă era sufletul lui”
„Pe Naghi l-am cunoscut de la început. Din poziţia mea, ar trebui să am o ură pentru comunişti. Dar aceşti oameni au fost români, nu comunişti. Comuniştii au fost… ceva inventat. Erau români. Unii, mai puţini corespunzători, iar alţii, foarte buni. Am lucrat cu ei. Printre ei au fost oameni care merită toată lauda.”, spunea Constantin Gheorghe. Iar unul dintre aceşti activişti care merită toată lauda a fost Victor Naghi, condamnat, însă, de unii, şi din trecut, şi din prezent. „Dacă toţi comuniştii, aşa cum li se spunea, ar fi fost ca el, ţara era alta. Atât a fost de capabil!”, mărturisea povestitorul nostru, care a punctat câteva dintre realizările lui Naghi, de aceea, în cele ce urmează, vom păstra cuvintele sale, tocmai pentru a înţelege cât respect stârneşte încă acest mare om, la aproape 14 ani distanţă de moartea sa.
„Din ’57, când a venit, a funcţionat, ca director general, până în ’82, timp de 25 de ani. A fost un om cu calităţi native date de Cel de Sus. N-a avut şcoală multă, dar a avut, în primul rând, şcoala vieţii, a avut profesionalism. El trebuia să fie mai bun, mai bun, mai bun, întotdeauna. Aşa a făcut uzina şi aşa ne-a atras şi pe noi. Era de o frumuseţe fizică şi morală deosebită. Era ca un căprior, aşa arăta. Plecând de la clădirile care au fost folosite la fabrica de hârtie şi trecând peste producţia de bunuri de larg consum, am ajuns la prima maşină de teren, în 1957, odată cu venirea lui. În timpul în care a funcţionat ca director, uzina a luat o altă faţă. Scopul lui a fost să facă un mediu plăcut în incinta fabricii. A angajat grădinar pe nenea Mara, care i-a făcut seră, şi apoi a populat cu flori toată uzina! Panseluţe, lilieci, trandafiri! Trandafiri negri, care nu se găseau nicăieri! Omul acesta, Mara, provenea dintr-o Şcoală de Arte şi Meserii de la Cluj. Mi se pare că a fost găsit în uzină, lucrând de pe timpul fostei fabrici de hârtie. La uzină s-a făcut cel mai frumos parc din România! Intrai pe poartă şi erau flori pe toate aleile! Era tras linie, delimitat, totul era extraordinar. Iar pe o pancartă, care traversa la intrare, scria: „Cea mai înaltă facultate este uzina”. Peisajul floral l-au avut toate muşuroaiele, toate vâlcelele şi toate denivelările. La început, a fost greu, pentru că lumea le rupea. Dar a dat exemplu cu două persoane şi, de atunci, de la o jumătate de metru, te aplecai, miroseai şi plecai. A fost de ajuns să fie penalizaţi doi.
A început cu construirea halelor cerute de producţie. Fiecare hală a început să se nască şi să crească în faţa lui. Motorul s-a dat în folosinţă în 1961, Prelucrări motor şi montaj-rodaj. După aceea, au luat fiinţă alte hale, pe care a ţinut să le doteze cu utilaje performante, până la înfiinţarea şi organizarea Matriţelor. Peste tot îl găsim pe Naghi. El a fost omul care s-a remarcat prin neobosita lui activitate. Era prezent când se lucra la ele. Nu pleca în concediu până nu vedea că lucrurile sunt bine. Toate investiţiile treceau prin mâna lui şi le vedea cum cresc. Fabrica de Matriţe a populat-o cu utilaje de mare performanţă. Ca instalaţii în uzină, una de mare productivitate a fost instalaţia de Tratament Termic numită „Degussa”. Aici se făcea o succesiune de operaţii de tratament în acelaşi cuptor. Până atunci, se lucra rudimentar, iar calitatea era scăzută.
Printre investiţiile pe care le-a făcut, pe lângă halele de producţie, şi-a dat seama că este nevoie de o facultate. Pe locul pe care s-a construit era o vale unde se aruncau gunoaie. Mi-l aduc aminte cum se auzea – fiindcă el era prezent în timp ce se lucra – strigând la muncitori de la geamul biroului lui: „Băgaţi maşina mai jos!”, ca să distribuie uniform cantitatea de ciment. Când era investiţia la început, el nu pleca, nu dormea, o urmărea până la finalizare. Parcă era sufletul lui. A făcut cantină pentru oameni. Noi am fost aproape 13.000 de salariaţi! Uzina a avut o cantină micuţă, sus, la Serviciul Personal, într-o casă rămasă, pentru câteva sute de oameni, cât număra fabrica la început. La fiecare secţie a organizat microcantine. La secţiile mai îndepărtate se transporta mâncare în bidoane etanşe, iar acolo erau microcantine deservite de fetele din secţie.
În această cantină am făcut Revelionul de două ori, iar în mijlocul nostru era directorul Naghi. Am dansat cu el. Trăia cu noi odată, se bucura pentru orice în uzină. Nu s-au stricat doar bazinul cu peşti, pe care îl avea, şi grădina cu cerbi şi căprioare. Aveam o crescătorie de porci. Nu erau unul, doi, ci sute. Aveam cadru medical care răspundea de ei… o curăţenie extraordinară! Fiindcă se trezeau cu Naghi acolo şi nu puteau să-l păcălească! Păcăleşti un om care stă în birou. Nu pe el, care era un om activ! Cantina folosea produsele uzinei. Sera dădea tot ce trebuia, pentru că, pe lângă flori, acolo se cultivau verdeţuri, iar carnea provenea de la sectorul nostru înfiinţat acolo.
Tot el a înfiinţat corul, gândindu-se că uzina are nevoie de popularitate. Astfel, am plecat la festivaluri importante din ţară. Am concurat la „Cântarea României”, la Festivalul Naţional de la Slănic-Moldova, Craiova, Piteşti, unde Naghi era cu noi. Am defilat de la Casa Albă, până spre Teatru, ziua, în amiaza mare, cântând de răsuna Piteştiul! Am luat premiul special.”, povestea Constantin Gheorghe, care, împreună cu soţia sa, Irina, fostă angajată a uzinei, a cântat la cor mai bine de zece ani. Corul a fost condus de faimosul dirijor Alfons Popescu, apoi de doctorul Roman şi, în final, de George Gomoiu. „Ţi se ridica părul atunci când se anunţa la „Cântarea României” Corul Reunit Uzina ARO!” Bineînţeles că eram apreciaţi pentru efortul depus în plus. Erau zile de repetiţii, în care rămâneam peste program două-trei ore. Şi corul se numără printre realizările directorului Naghi. După ce n-a mai fost el director, s-a destrămat.”, a conchis acesta.