În cei cinci ani, în care i-a fost şofer directorului întreprinderii, Petre Taină a condus trei automobile
„Mi-a fost ca un părinte.”, mărturisea despre Victor Naghi unul dintre foştii săi şoferi, care, timp de cinci ani, nu numai că s-a aflat la dispoziţia acestuia, prin prisma sarcinilor de serviciu, dar a ajuns să-l cunoască mai bine decât orice alt subaltern sau coleg de la conducerea Uzinei. Îi ştia tabieturile, plăcerile, supărările, unele secrete, îi cunoştea soţia, fiica şi chiar a fost martorul unor evenimente de familie, necunoscute celor de la întreprindere. Petre Taină a ocupat această poziţie începând cu anul 1969 şi, în anii care au urmat, a fost în slujba lui Naghi, un om pentru care cariera profesională şi politica au trecut înaintea vieţii personale. Din cauza faptului că era în permanenţă în preajma directorului, de dimineaţa devreme, până noaptea târziu, familia a trecut, involuntar, pe locul doi şi pentru interlocutorul nostru. În afară de drumurile scurte, între casă şi serviciu, de la Uzină, la Comitetul Orăşenesc de partid, Petre Taină îl ducea des pe Victor Naghi la Bucureşti, la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini. I-a fost alături într-unul dintre cele mai importante momente trăite de directorul Întreprinderii Mecanice Muscel: acordarea de către secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu, a distincţiei „Erou al Muncii Socialiste”, în cadrul unei ceremonii ţinute în Capitală. Cum l-a cunoscut fostul său şofer – care i-a fost mai mult decât atât, căci Naghi obişnuia să-i împărtăşească bucuria unei realizări sau dezamăgirea unui eşec, ca unui confident de încredere – pe tumultuosul director al fabricii, un ins puternic, autoritar, dar nu lipsit de slăbiciuni, aflaţi dintr-o emoţionantă poveste relatată de Petre Taină.
Deşi nemulţumit, Naghi i-a aprobat cererea de schimbare a locului de muncă, din strungar, în şofer la Garaj
Petre Taină este câmpulungean get-beget, născut şi crescut la oraş. A văzut lumina zilei pe 20 iunie 1941, avându-şi originile în cartierul Schei, unde a urmat cursurile Şcolii Elementare. Meseria de strungar a deprins-o pe când era elev al Şcolii Profesionale IMS (1955-1958). „Când am terminat eu, era deja a zecea promoţie a şcolii.”, îşi aminteşte Petre Taină acest amănunt de acum 55 de ani. Până să fie recrutat pentru satisfacerea stagiului militar, în 1961, a lucrat ca strungar, la axul cu came, ajungând să fie apreciat de colegi şi de şefi. În acel an, a urmat şi Şcoala de Şoferi. „Ne pregăteau să fim şoferi pentru Armată. Am făcut armata la Timişoara, timp de doi ani şi patru luni, fiindcă m-au ţinut şi cu muncile agricole, şi m-am liberat pe 24 noiembrie 1963. Deja pe 2 decembrie, eram reangajat la Uzină.”, relata acesta.
Revenirea la întreprindere este o poveste memorabilă, printre primele, legate de Victor Naghi. Reîntors la Câmpulung, s-a angajat la Transporturi. „Când am venit, m-am întâlnit cu maistrul meu… m-am dus să văd cum mai arată strungul… „Gata, vii?”, m-a întrebat. „Vin!”, i-am zis şi mi-am făcut cererea de angajare: strungar la Secţia Motor. Aveam un frate, mecanic la Garaj, pe care l-am vizitat, ca să-i spun că m-am întors. Atunci, şeful de la Garaj m-a întrebat: „Tu n-ai carnet de şofer?” „Am carnet, am fost şofer în armată.” La care el mi-a propus: „Vino la mine, ca şofer.” Şef de Garaj, în acea perioadă, era Gică Berculescu, a cărui propunere nu numai că l-a încântat pe tânăr, dar i-a schimbat traiectoria profesională. „Cum să fac, căci m-am angajat ca strungar?”, a început să se frământe Petre Taină. A fost, însă, liniştit de şeful Garajului, care şi-a luat angajamentul de a vorbi cu şoferul directorului, Ionică Brânduşescu, pentru a-i face introducerea la Victor Naghi. Numai cu acordul lui se putea face schimbarea locului de muncă.
„Am aşteptat să vină de la masă, la ora la care mânca de obicei, şi m-am dus la el cu hârtia. M-a certat. „Ce şofer, mă?! Du-te acolo la strung! Te fac maistru! Te fac tehnician, te fac ce vrei tu, căci am nevoie de cadre!”, a sărit Naghi, când l-a auzit pe tânăr, că vrea să meargă la Garaj. Lui Petre Taină îi plăcea foarte mult şoferia şi voia să-şi facă un viitor din această profesie, dorinţă pe care i-a împărtăşit-o şi directorului Naghi. Într-un sfârşit, acesta i-a semnat hârtia, nu înainte de a-şi exprima îndoiala: „Şofer… nu, nu e o treabă!” Se întâmpla în anul 1963.
Pe când avea 28 de ani, l-a înlocuit pe Ionică Brânduşescu
Aşa a ajuns Petre Taină şofer, pe diferite maşini, fiind trimis peste tot în ţară, după piese şi materialele de care era nevoie la Uzină. În 1965, a primit carnetul de membru de partid. Tot atunci s-a şi căsătorit. Spre sfârşitul anului 1968 – începutul lui 1969, şoferul lui Naghi, Ionică Brânduşescu, era propus să plece în Columbia. Înaintea deplasării în afară, trebuia ca, măcar câteva luni, să aibă o activitate la Probe – Finisări, rampa de lansare către străinătate, ca să se pună la punct cu problemele tehnice ale maşinii. Astfel, Brânduşescu a fost nevoit să-şi întrerupă activitatea de şofer, post care a rămas descoperit prin detaşarea lui la secţia de la care erau selectaţi cei care plecau peste graniţe. Directorul a cerut să se facă propunerea pentru un alt şofer. Printre altele, condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească angajatul, pentru a conduce maşina cu care se deplasa Victor Naghi, erau următoarele: să fie tânăr, să fie căsătorit, dar să nu aibă copii, iar Petre Taină se încadra tiparului. S-a ţinut chiar şi o şedinţă la Garaj pentru alegerea înlocuitorului lui Ionică Brânduşescu, în timpul căreia a fost nominalizat Petre Taină. Şi nu se poate spune că n-au avut de unde alege, pentru că erau în jur de 12 salariaţi, care fuseseră şoferi de conducere. „Apăruse un ordin, ca să nu rămână maşină decât pentru directorul general. Până atunci, au avut toţi: secretarul de partid, contabilul şef, restul directorilor: tehnic, economic, etc. Toţi au avut maşini, dar le-au fost luate şi a rămas una doar pentru director.”, a continuat povestirea lui Petre Taină.
Fiind foarte tânăr – avea doar 28 de ani – acesta a fost, oarecum, îngrijorat de responsabilitatea care urma să-i fie încredinţată. I se părea normal să preia sarcina respectivă unul dintre cei care au fost şoferii unor persoane cu funcţie din Uzină. „Marea problemă era să cunoşti Bucureştiul, fiindcă acolo mergeai foarte des. El (n.r. Victor Naghi) cerea: „Du-mă acolo!” Dacă nu ştiai…”, şi-a amintit Petre Taină ce gânduri îl frământau înainte de a accepta sarcina. După două zile de la şedinţa cu pricina, şeful de la Garaj a mers la director, pentru a-l informa că are un băiat bun, dar care nu vrea postul. „Atunci, Naghi m-a chemat la el, cu Băjan, care era şef de Garaj. M-am dus la el… s-a uitat lung la mine, apoi mi-a zis: „Eu te cunosc pe tine!” Avea o memorie bună. „Nu eşti tu strungarul ăla, care a vrut să se facă şofer?” „Eu sunt. Ziceaţi să nu mă fac şofer.” „Vii la mine! Să vezi ce viaţă o să ai la mine! O s-o duci bine cu mine.”, mi-a cerut el. Am luat maşina în primire şi m-am dus şofer la el, ce era să fac?”, a relatat Petre Taină cum a primit postul.
Ajungea acasă, după ce Naghi se relaxa la bufet, la biliard
În 1969, a început noul serviciu, în subordinea directă a şefului fabricii, serviciu care presupunea un program foarte lung şi obositor, cu deplasări dese, care îi limitau timpul petrecut acasă, cu familia. Îşi începea ziua la cinci dimineaţa, când se trezea, se pregătea şi mergea să-l ia pe Naghi de acasă. La ora şase fără zece, trebuia să fie la poarta directorului, care locuia la etajul fostei Case a Pionierului. „El avea tot etajul vilei, iar parterul era al altcuiva. Ieşea pe balcon şi se uita să vadă dacă am venit. Îl aduceam la Uzină la şase şi zece. Ceilalţi intrau la şapte.”, a continuat el.
Petre Taină folosea, de obicei, artera centrală, dar apăruse o problemă cu autobuzele de la IGO. „El pusese o stricteţe, să intre oamenii la fix şi… erau mulţi în staţie. Când treceam noi doi, se sesizaseră unii că… de ce nu mai iau şi pe cineva din staţie? Cu alte cuvinte, merge maşina cu doi inşi la Uzină.” Când directorul îi cerea să oprească, pentru a-l lua, de exemplu, pe contabilul şef Vasile Catană, care locuia în centru, sau pe secretarul de partid Nicolae Poteraşu, se conforma, altfel, fără ordinul lui Naghi, nu se urca nimeni în maşină. Şi nici când mergea la Bucureşti, Victor Naghi nu obişnuia să mai ia pe alţii cu el. În caz că la Ministerul Construcţiilor de Maşini era necesară şi prezenţa altcuiva din întreprindere, în afară de cea a directorului, locul de întâlnire era la Bucureşti. Deci, deplasarea nu se făcea împreună, Victor Naghi preferând să călătorească numai însoţit de şofer.
Ca să evite discuţiile, Naghi îi cerea lui Petre Taină să aleagă străzile paralele cu centrul, pentru a ajunge la Uzină, mai ales că îi plăcea să schimbe traseul. La început, Petre Taină a condus un Moskvich 412. Apoi, Victor Naghi a început să folosească o Volga, pentru ca, spre finalul mandatului său de director, să treacă la Mercedes. În urmă cu 50 de ani, lumea nu avea autoturisme personale. Maşinile erau foarte rare la Câmpulung. „Erau câteva autobuze, care nu făceau faţă nevoilor angajaţilor. La fabrică se făceau angajări în permanenţă. El ţinea la investiţii, mereu construia hale şi mereu angaja oameni. Mergea şi prin sate ca să recruteze personal.”, a continuat relatarea lui Petre Taină. Victor Naghi întreprindea el însuşi aceste deplasări prin comune şi lua cu el pe cineva care fusese plecat în străinătate, pentru a-i încânta pe musceleni cu ce a văzut cât a fost în afară, cât de bine este la Uzină şi ce posibilităţi au dacă vin să se angajeze. Iar oamenii veneau şi urmau şcoli de calificare.
La cel târziu şase şi un sfert, directorul Victor Naghi era adus la Uzină. Asta în cazul în care nu avea programată vreo delegaţie. „Atunci, plecam de la patru şi jumătate – cinci, fiindcă era foarte punctual. Îmi spunea: „La opt şi jumătate, trebuie să fiu la ministru. Plecăm la patru şi jumătate, fiindcă nu ştii ce este pe drum.” Îşi lua o marjă de timp… în caz că se producea o pană sau intervenea altceva, ceaţă, polei, etc. L-am dus în siguranţă mereu. De multe ori, mă culcam la doisprezece noaptea şi, la patru dimineaţa, porneam spre Bucureşti. Nu plecam niciodată până nu-l duceam pe el acasă. Stăteam la partid, după el. Era partidul unde este acum Muzeul. Când veneam de la Uzină, îmi spunea: „Opreşte un pic la partid.” Jos era un bufet, unde se întâlnea cu alţii şi juca biliard. Îi plăcea biliardul.” În tot acest timp, Petre Taină îl aştepta, mai cu seamă că Naghi îi lăsa în grijă mapa cu documente. Câteodată, ieşea bine dispus de la bufet şi-l întreba, profund mirat: „De ce n-ai plecat, mă?” „Aveam mapa cu mine.”, îi spuneam. „Trebuia s-o duci acasă şi să pleci.”, replica Naghi, care, însă, niciodată nu-i spunea dinainte să facă acest lucru.
Victor Naghi mergea foarte des la Bucureşti. De două ori pe săptămână, Petre Taină făcea drumul în Capitală, cu directorul Uzinei, care avea întâlniri şi discuţii cu ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, Ion Avram. Viceministru, în acele timpuri, era Mărgăritescu, al cărui frate era salariatul fabricii de la Câmpulung. Dorel Mărgăritescu a fost, într-o perioadă, şeful Organizării Muncii. „Acolo, se ţineau tot timpul şedinţe. De exemplu, odată la trei luni, se făcea un bilanţ şi se strângeau toţi directorii din ţară. Întotdeauna, Muscelul era cel mai lăudat. Cum stăteam în parcare toţi şoferii de directori, apărea Naghi, după care veneau şi alţii, la maşină. Aceştia îl întrebau: „Ce le faci, mă, de eşti aşa de bine văzut?” „Nu le fac nimic, acolo sunt oameni muncitori. Înainte, lucrau la pădure şi, dacă le-am dat de lucru la Uzină, sunt mulţumiţi şi execută ce le cer.”, le explica directorul de la IMM Câmpulung.
Bucuros că Ceauşescu l-a făcut “Erou al Muncii Socialiste”, Naghi a sărbătorit cu soţia şi cu Petre Taină la Intercontinentalul proaspăt inaugurat
Pentru maniera în care îşi desfăşura activitatea profesională şi politică, Victor Naghi a fost recompensat cu distincţia „Erou al Muncii Socialiste” şi a primit calitatea de membru supleant al Comitetului Central. „Îmi aduc aminte momentul în care l-au făcut „Erou al Muncii Socialiste”. Era o iarnă, cu frig, cu ger… Ceremonia s-a ţinut unde este acum Muzeul Naţional.”, spunea Petre Taină. Nefiind amenajată o parcare, maşinile participanţilor la eveniment staţionau în stradă, sub supravegherea Miliţiei. „Ne transmiteau prin staţie ce maşină trebuie să vină, ca să-l ia pe cel pe care l-a adus şi să plece imediat.” Distincţia i-a fost înmânată lui Naghi de însuşi secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu. „A venit foarte fericit de la ceremonia respectivă şi mi-a arătat medalia – o stea de aur, de pus la piept – şi diploma care se înmâna, cu semnătura lui Ceauşescu. Era mulţumit că i-a semnat hârtia Nicolae Ceauşescu şi că l-a felicitat.”, a rememorat el acel episod.
Celor răsplătiţi cu o asemenea titulatură, care avea o însemnătate incontestabilă la acea vreme, li s-au oferit bonuri pentru a lua masa la un restaurant în Bucureşti. Victor Naghi, împreună cu soţia şi cu Petre Taină, a mers la Intercontinental, care abia fusese inaugurat. „Mergem la Intercontinental.”, a hotărât Naghi. „La etajul 28 era Restaurantul „Balada”. Ne-am urcat în lift, unde m-a trecut un fior, fiindcă mergea cu o viteză foarte mare. La etajul 28, era amenajată o sală frumoasă… ne-am aşezat la masă.”, a “reconstituit” acea seară deosebită Petre Taină. În jur erau mulţi străini, căci lumea de rând nu-şi permitea să ia masa la localul luxos. Ospătarii le-au adus tot felul de tacâmuri, pentru peşte, friptură, deserturi, mult prea complicate pentru Naghi, un tip popular, care a rupt puiul cu mâna. „Au umplut masa de tacâmuri, dar noi, tot ca românul, cu un cuţit şi-o furculiţă mâncam. Naghi nu era deloc simandicos. Mai venea câte un ospătar şi spunea: „Folosiţi-l pe acela.” „Lasă-mă în pace! Mănânc ca la mama acasă!”, îl punea Naghi la punct pe chelner imediat.