Soţul “încornorat” a ameninţat în faţa directorului că se omoară, dacă nu-l scapă de amantul consoartei
De la şoferul directorului, Ionică Brânduşescu, tovarăş de generaţie cu Gigi Brăgărea, fiind amândoi de aceeaşi vârstă, bugheanul a aflat o sumedenie de istorioare legate de Victor Naghi, pe care alţii le-au auzit înflorite, graţie “folclorului” din uzină. Una dintre acestea este legată de înlăturarea lui Victor Naghi de la conducerea fabricii pe care a clădit-o în cei 25 de ani în care a condus-o. Unii spun că pensionarea forţată i s-ar trage de la Constantin Zamfir, prim-secretarul de la judeţ, alţii că tovarăşa Elena Ceauşescu a ordonat ca Naghi, care a avut îndrăzneala s-o contrazică, să fie dat jos de la conducerea Întreprinderii ARO. De la fostul său şofer, căruia Naghi obişnuia să-i facă confidenţe, Gigi Brăgărea ştie că destituirea directorului, mascată de o pensionare neaşteptată, a fost urzeala comună a Elenei Ceauşescu şi a lui Costică Zamfir, cu care Naghi nu se înţelegea. “Mai zicea câte o prostie, vorbea foarte vulgar.”, îşi aminteşte interlocutorul nostru. “Şi după ce zicea, se trezea să întrebe: “E vreo femeie aici?” Întotdeauna, erau două-trei femei. “A, păi, ăstea nu aud, ştiu eu!”, spunea Naghi după ce constata că şi-a dat drumul la gură în prezenţa unor tovarăşe, care sigur au auzit “spurcăciunile” directorului. Când a fost să fie dat afară, pentru că, în cazul lui Naghi, toată lumea ştie că nu s-a pensionat de bună voie, necazul a pornit de la Constantin Zamfir. “I-a făcut propunere, tot cu aranjamente, să-l numească “Erou al Republicii Socialiste România”, era ultima decoraţie, supremă. Zamfir i-a spus că-i dă decoraţia, dacă a îndeplinit planul. La două capitole nu stătea chiar bine. Şi din cauza asta s-au luat la ceartă. “Bă, tu ştii cu cine vorbeşti?! Eu sunt membru al Comitetului Central!”, a izbucnit Naghi în faţa lui Zamfir. Patru ani, a fost membru supleant, după care a fost făcut membru plin. Zamfir, nervos, s-a dus la Elena Ceauşescu şi i-a spus că nu se împacă cu “nebunul” de la Câmpulung.” Iar restul este istorie.
De la şedinţe săptămânale ale C.O.M., Naghi dăduse ordin să se întrunească în fiecare dimineaţă, la ora 7.10
Comitetul Oamenilor Muncii număra, potrivit spuselor lui Gigi Brăgărea, care reprezenta Garajul în această structură, 27 de membri, iar Biroul C.O.M. era format din 9 membri. Cei 27 de “delegaţi” ai salariaţilor Uzinei ARO erau aleşi din toate secţiile şi nu se ţinea cont de numărul de angajaţi pe care îi reprezentau. “Practic, de la secţia mea, de la 200 şi ceva de oameni, n-ar fi trebuit să aleagă. De exemplu, Secţia 1224 avea 1.400-1.500 de oameni şi de acolo trebuia să aleagă 2-3 reprezentanţi în C.O.M. Deci, ponderea în cadrul Comitetului nu ţinea cont de personalul reprezentat. Dar, pe de altă parte, nu putea să lipsească Garajul, care avea mai puţini angajaţi.”, spunea acesta. În Biroul Comitetului Oamenilor Muncii intrau directorul general, directorul tehnic, secretarul de partid pe uzină, contabilul şef, şefii de secţie. “Aceştia făceau şedinţe o dată – de două ori pe lună. În schimb, C.O.M. se întrunea în fiecare săptămână, iar Naghi dăduse ordin ca, în fiecare dimineaţă, la 7.10, să se întrunească. N-aveai cum să lipseşti sau să întârzii. Erai terminat dacă întârziai. Dimineaţa, dacă dădea zăpadă de două degete, plecam pe jos, din Bughea, până la uzină, ca să nu întârziu, fiindcă la 7.10 trebuia să fiu la director în birou. Era bună disciplina. Eu m-am împăcat cu ea şi am fost adeptul ei, că fără disciplină este anarhie. Face fiecare ce vrea.”, mărturisea acesta.
După un şef de Transporturi “mânjit”, următorul a fost înlocuit, după ce un şofer l-a pârât la director că trăieşte cu soţia lui
Unul dintre şefii de la Transporturi, care au condus acest serviciu de-a lungul timpului, se “remarcase” prin faptul că era un ins lipsit de autoritate. Era atât de slab în faţa subalternilor, încât aceştia – unii dintre ei – refuzau să se conformeze ordinelor. “Unde ai cursă?”, l-a întrebat odată pe un şofer. “La Timişoara.” “Şi de ce nu pleci?”, continua să-l chestioneze. Iar răspunsul mincinos al şoferului, care, în realitate, băuse crunt cu o seară înainte şi era “obosit”, suna astfel: “Păi, nu-mi merge maşina.” Iar şeful Transporturilor venea la Gigi Brăgărea, pe care colegii de la Garaj îl cam ştiau de frică, şi i se plângea: “Măi, Gigele, ăla nu vrea să plece în cursă.” “Aveam biroul cu el în aceeaşi cameră. “Ieşi de aici.”, îi spuneam şi-l chemam pe şoferul care nu voia să-şi facă treaba. “Ia vino, mă, până la mine! Dă-mi foaia de parcurs.”, îi ceream. “De ce?”, întreba impertinentul şofer. “Dă-mi s-o văd eu!”, striga la acesta, cât îl ţinea vocea, Gigi Brăgărea. “Atunci, mi-o dădea. “Unde ai cursă?” “La Timişoara.” “De ce nu pleci?” “Nu pot să plec, fiindcă am o defecţiune….” “Mă, stai la un loc. Spune-mi dacă pleci sau nu pleci, ca să ştiu ce fac cu tine. Dacă nu pleci, te dau jos de pe maşină şi te dau afară şi din uzină şi am terminat cu tine!” “Plec. Daţi-mi foaia.” Ieşea, iar, la zece minute, ieşeam şi eu ca să-mi aprind o ţigară şi mă întâlneam cu şeful de la Transporturi pe afară. “Ce ai făcut, domnule?” “A plecat.” “Cum l-ai convins?” “Treaba mea.”, îi răspundea Gigi Brăgărea.
Acum, să nu vă imaginaţi că acesta îl trimitea pe şofer în cursă, când el abia se ţinea pe picioare, din pricina mahmurelii. Îl trimitea acasă, ca să doarmă câteva ore şi, după ce îşi revenea, pornea la drum. Iar timpul trebuia scos pe parcursul călătoriei. Altfel spus, nu era admis să zici că nu pleci deloc şi, pe deasupra, să invoci şi o disfuncţionalitate ireală a vehiculului. Şeful serviciului n-avea autoritate în faţa nimănui şi din cauză că nu “ierta” pe nimeni. “Dacă eu îi duceam un pahar, care costa 20 de bani, îl lua. Nu te cinsteşte şi nu te cheamă la băutură cineva care este corect. Te cheamă cel incorect la o şuetă. Iar acela, a doua zi, îţi face probleme, mai ales când ştie că aseară ai fost cu el şi ţi-a dat băutură şi mâncare! A doua zi, face ce vrea din tine! Eu, dacă ieşeam cu doi-trei, mă duceam cu băieţii buni, dar scoteam bani din buzunar. Chiar dădeam 20 de lei în plus, dacă aveam salariul de două ori cât altul de la masă. Nu mă băgam la glume cu ei, căci şoferii sunt vulgari. Mă dădeam la o parte, sau râdeam în sufletul meu, sau nu râdeam, sau detestam ce spuneau, dar nu mă băgam. Dacă te bagi cu ei, nici dracul nu te mai scoate din gura lor!”
Povestioara lui Gigi Brăgărea despre “oameni buni, oameni răi şi şoferi” arată cât de veche este această expresie adaptată, în zilele noastre, la taximetrişti. Chiar şi în acele timpuri, vorba a suferit modificări, fiind înlocuită cu expresia mult îndulcită: “oameni buni, oameni foarte buni şi şoferi”.
Nici următorul şef de Transporturi nu s-a dovedit uşă de biserică. Dacă primului îi plăcea să se “mânjească”, succesorul său – după cum umblă vorba – a fost prins cu o femeie, alta decât nevasta, iar adulterul ajuns la urechile conducerii, datorită soţului încornorat, care l-a “turnat”, l-a costat funcţia de şef de secţie. “Bărbatul respectivei femei era şofer. S-a dus la director şi a zis: “Dacă nu-l daţi pe ăsta afară, iau cianură şi mă omor!” Lui Naghi i-a fost teamă că ăsta face ce zice şi m-a chemat la el. “Îl dai afară!”, i-a ordonat directorul reprezentantului C.O.M. “Cum să-l dau afară eu?”, s-a apărat acesta, speriat la gândul ce-i cerea Naghi să facă. “Daţi-l dumneavoastră, transferaţi-l!” Iar şeful de la Transporturi chiar a fost mutat într-o altă secţie. După câteva luni, când povestea triunghiului amoros a fost dată uitării, insul a fost rechemat şi reinstalat în vechiul post. Victor Naghi şi-a călcat pe inimă, deoarece “amorezul” era bun în ceea ce făcea profesional şi nici nu i se găsise un înlocuitor pe măsură.
Protagonistul acestei întâmplări s-a prăpădit şi el, la fel ca majoritatea din generaţia lui Gigi Brăgărea. “Suntem puţini cei care am mai rămas. Foarte puţini. Mai ales la vârsta mea…”, spunea, cu nostalgia unei vieţi, care a avut de toate în ea. Şi bucurii, şi tristeţi, şi împliniri, şi dezamăgiri, şi ascensiune profesională, dar şi greutăţi şi muncă multă, cât pentru întregul neam.
O coloană de maşini, cu mecanici de la ARO, a fost dislocată la Lereşti şi trecută în subordinea Colibaşiului
Întrebat de colegii ale căror nume le are încă în memorie, Gigi Brăgărea şi-a amintit, fără să se gândească prea mult, de Gigi Ene, subinginer. “Mi s-a propus să-l aducem la Garaj. El era tehnician, desenator la Proiectare. Era la facultatea asta muncitorească a uzinei. “Să-l văd, altfel nu sunt de acord!”, am zis eu. I-au dat telefon şi a venit. L-am văzut pe geam cum venea. “Îl angajăm! Îmi place de el, că e frumos.” Era un bărbat frumos şi cumsecade. După ce am ieşit la pensie, am auzit că a ajuns şi şef de Transporturi.”
În structura serviciului s-au produs câteva modificări. “Într-un final, ne-au despărţit. S-a făcut o coloană de maşini la Lereşti, unde au luat camioane, au luat tractoare, ne-au lăsat şi nouă… Au vrut să ne ia şi macaralele, dar n-au putut, aşa că le-am păstrat noi. Remorcile ne-au rămas tot nouă, la intern. Aveam maşinile ARO… acestea erau pe plan tehnic, adică aveai voie să faci 10.000 de kilometri, după care le băgai în parc şi constatai ce deficienţe şi uzură au, apoi le vindeau. Era o şmecherie şi atunci, pentru că le “umflau” numărul de kilometri… dacă una avea 7.000-8.000 de kilometri, o făceau cu 10.000.” Iar destinatarul era stabilit la nivel de şefime. “Îl vedeai pe cel căruia îi era destinată făcându-se că se uită după maşină. Dacă îl întrebai ce caută pe acolo, spunea: “Vreau să iau şi eu maşina aia, cu numărul ăla…” “Spune, mă, aşa, ce te mai învârţi cu mine?!”, a continuat relatarea acestuia.
Coloana de la Lereşti, de care povestea Gigi Brăgărea, aparţinea de Transporturile Uzinelor Colibaşi. “Era şef un tip căruia noi îi spuneam Noni. Fusese la noi mecanic şi l-au pus şef acolo. Dar tot noi, de la uzină, cam învârteam lucrurile. “Ne dai maşină în cutare loc…”, tot noi dirijam. Iar la IRTA ne duceam şi făceam comandă de azi pentru mâine. Dacă, a doua zi, ne trebuia încă două maşini, le luam la urgenţă. La urgenţă era plata normală, plus 50%. Ne taxau mai mult. Dar, în două ore, aveam maşina la scară. Nici nu dura două ore. Mă duceam la IRTA şi, cât fumam o ţigară, ieşeau maşinile la poartă. “Urcă-te şi dă-i drumul cu ele!” Separarea cu Lereştiul, despre care am relatat, s-a produs înainte de Revoluţie. “Au zis că merge mai bine cu IRTA lor de la Colibaşi. Să fie un amalgam al Colibaşiului cu ARO. Dar n-a mers mai bine. A mers mult mai prost. N-aveau acolo atelier de întreţinere. Iar pentru un rulment la o roată, maşina stătea trei zile pe dreapta.” Reparaţiile le efectuau mecanicii, care plecaseră de la ARO la Lereşti. “Dacă au luat maşini, au luat şi mecanici, oameni care deserveau service-ul.”, a adăugat acesta.
Ca o paranteză, navetele care transportau muncitorii din afara oraşului erau ale fostei IRTA şi făceau curse până în cele mai îndepărtate puncte ale Muscelului: Cetăţeni, chiar până la Malu cu Flori, Domneşti, Berevoeşti. “Dimineaţa, erau câte 30 de maşini încolonate. La trei şi jumătate, ieşeau oamenii, se urcau în maşină şi plecau. Dar, înainte de asta, la 12.00, autobuzele plecau şi aduceau schimbul II. Îi duceau pe cei de la schimbul I, apoi veneau cu schimbul III, după care plecau cu angajaţii din tura de noapte. Era un du-te-vino pentru cei cu autobuzele. Dar a fost bine, avea toată lumea de lucru. Acum, Câmpulungul este un oraş greu încercat, cum este Târgu Jiu sau Petroşani. N-are omul de lucru. Nu-l învinovăţesc pe tânărul care iese pe stradă, îţi înfige mâna în gât şi-ţi ia poşeta din mână. Ar fuma o ţigară, ar ieşi cu o fată. Eu, când aveam 14, 17, 18 ani, aveam banul meu, făceam ce voiam cu el. Dar ăsta ce să facă? Este la mâna lui taică-su ca să-i dea o bucăţică de pâine, dacă o are şi el! Am zis că, după Revoluţie, o să trăim mai bine. Nu trăim. Sub patron nu trăieşti bine. Eu am învăţat meserie la patron. Dimineaţa, la 5.30, intrai în atelier. Iar culcarea, când se închidea atelierul, între 10.30 şi 11.00 noaptea. Şi-ţi dădea de două ori mâncare pe zi. Era chin, chin!”
După 47 de ani, o lună şi trei zile, s-a pensionat de Ziua Muncii
Încheiem povestirea lui Gigi Brăgărea cu momentul pensionării sale în anul 1990, pe 1 mai, de Ziua Muncii. Avea 60 de ani, din care 47 de ani de muncă neîntreruptă. “Nu m-am mai dus. I-am spus fetei care făcea pontajul: “Pe mine să nu mă mai treci pe pontaj. Mă treci cu pensie. Dacă nu, taie-mă de acolo, că eu nu mai vin la uzină!” Trei zile, oamenii au avut liber şi-n a patra zi au venit după mine acasă. “A venit Lică (n.r. Lică Ţenţiu, care a fost şef al serviciului)): “Hai, mă, Gigi, te rog eu! M-a trimis directorul!” “Nu merg! Am depus dosarul, am terminat!” Nu-mi venise decizia de pensionare. Totuşi, m-am urcat în maşină şi m-am dus la uzină. I-am spus şi directorului că nu mai vin. “Dacă te rog eu?!” “Nici două zile nu mai vin. Dacă aveţi pentru mine ceva ce altul nu poate să facă, vin să lucrez. Lui Lică i-am zis de şapte-opt luni: “Adu, domnule, nişte oameni, ca să-i punem în locul meu. Îi învăţ, le spun ce au de făcut, dar n-a adus. Eu nu mai stau.” Când ieşeai la pensie, erai obligat, cu trei luni înainte, să faci cerere, ca să-ţi aprobe să-ţi întocmească dosarul de pensie. Am făcut cerere cu trei luni înainte, am dus-o la Personal – era doamna Bolboacă, o femeie tare cumsecade – care mi-a spus: “Trebuie să mergi dumneata cu cererea la director, fiindcă mie nu mi-o aprobă.”
Nu l-a găsit pe directorul general, ci pe directorul tehnic, care n-a vrut să audă. “Cum să nu se poată? Ce, dumneavoastră comandaţi pe viaţa mea?! N-aveţi vârsta câtă vechime în câmpul muncii am eu!” “Nu mă aşteptam la dumneata!”, mi-a răspuns. Mă aveam bine cu el, dar, atunci, n-am putut să mă calmez.” Totuşi, ca să se convingă de cât timp trudeşte Gigi Brăgărea, directorul tehnic a chemat-o pe doamna Sătârbaşa cu cartea de muncă a acestuia. 47 de ani, o lună şi trei zile reprezentau o perioadă care îl îndreptăţea să ceară să se pensioneze. Şefii de la uzină au insistat ca el să-şi continue lucrul o lună-două, până îi sosea decizia de pensie, dar Gigi Brăgărea a hotărât că era timpul să se retragă din activitate, fiindcă îi era de ajuns.